Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

– Părinte Visarion, am auzit că atunci când mănăstirea te-a rânduit econom la metocul Mariana din Halkidikis, ai avut minunate descoperiri. Adică ai găsit o biserică şi l-ai văzut pe Cinstitul Înaintemergător cu care ai şi vorbit. De aceea, dacă îţi aduci aminte şi dacă vrei, povesteşte-mi tot întocmai cum s-a petrecut, ca să le consemnez pentru a le afla şi cei mai tineri. De îndată ce Bătrânul Visarion a auzit aceste cuvinte, cu multă bucurie şi cu fericita sa simplitate, pe care o avea din fire, după ce mai întâi s-a gândit puţin încercând să-şi aducă aminte faptele săvârşite în urmă cu douăzeci de ani şi mai bine, m-a privit cu atenţie şi mi-a spus:
– Vrei să-ţi spun despre biserică?
– Da, spune-mi mai întâi despre biserică, i-am răspuns eu, şi după aceea povesteşte-mi tot ceea ce ţi s-a mai întâmplat.
– Frăţiorul meu, după cum ştii, în 1916 mănăstirea m-a rânduit econom aici şi, cât am putut, m-am îngrijit de treburile metocului. Însă aveam o mare mâhnire în suflet pentru că nu puteam merge în zilele bune, adică la marile praznice împărăteşti şi ale Maicii Domnului, la Polighiros ca să ascult Dumnezeiasca Liturghie. Mă temeam să plec de la metoc în aceste zile, pentru că atunci se dădeau cele mai multe spargeri.
După ce a trecut Botezul Domnului şi am intrat în luna februarie, într-o seară, pe când măcinam la moară grâul oamenilor din Polighiros, pe la ora unu, am urcat sus la chilie. Am intrat în bucătărie, unde aveam o grămadă de lemne într-un colţ. Deodata, văd un bătrân cu părul şi barba albe. Stătea la foc şi se încălzea. M-am mirat de îndată ce l-am văzut şi am zis în sinea mea: „Dar când a venit acest bătrân de nu l-am văzut?” Cu toate acestea, l-am salutat cu inima bună, spunându-i:
– Bine ai venit, Gheronda! De unde eşti, dacă nu te superi?
– Uite, de pe aici, de prin apropiere.
– Nu ai găsit vreun călugăr aici? (Mă refeream la un oarecare argat mirean, pe nume Demostene).
– Nu, a răspuns el. Nu am găsit nici un alt călugăr aici.
Am început să discutăm, iar bătrânul m-a întrebat:
– Cum te descurci, Părinte Visarioane? Cum merg treburile?
– Slavă lui Dumnezeu, i-am răspuns. Merg bine. (În acea vreme aveam mult de lucru la moară). Ceva totuşi mă mâhneşte. Nu am biserică aici şi sunt nevoit să merg uneori la Polighiros ca să ascult Dumnezeiasca Liturghie.
– Dar este şi aici biserica, Părinte Visarioane, mi-a spus bătrânul. De ce spui că nu există?
– Ce spui, Gheronda? Nu ştiu eu ce este aici şi ştii tu mai bine?
Dar bătrânul o ţinea pe a lui şi-mi repeta aceleaşi lucruri. Atunci l-am privit cu atenţie în ochi şi mi-am adunat mintea, mirându-mă şi intrebându-mă în sinea mea: „Ce-mi spune bătrânul acesta?”
– Gheronda, eu sunt aici de un an şi ştiu că nu este nici o biserică, iar tu îmi spui că este?
- Părinte Visarioane, tu nu crezi ceea ce-ţi spun. Însă eu te sfătuiesc să crezi, deoarece este voia lui Dumnezeu ca să se descopere biserică şi să o zideşti din nou. Nu fi necredincios faţă de cele ce-ţi spun!
După ce mi-a repetat de multe ori acest lucru, am început să cred şi l-am întrebat dacă mai are şi altceva să-mi zică, adică despre vreo vistierie, despre bani. Iar acela m-a încredinţat că voi afla multe lucruri.
– Dar ca să te încredinţezi şi mai mult de cele zise, mi-a spus el, după ce vei afla coloana Sfintei Mese, să nu mai sapi, ci să faci de trei ori semnul Sfintei Cruci cu metanii şi vei vedea că pământul care acoperă placă Sfintei Mese se va da singur la o parte, fără ca tu să-l atingi.
Când am auzit acestea, inima mi s-a umplut de bucurie şi i-am spus bătrânului:
– În seara aceasta vei rămâne aici să dormi; te voi găzdui aici.
– La ora aceasta unde să merg? Desigur că aici voi rămâne.
Dar în timp ce discutăm acestea, am auzit cum pietrele morii au început să se lovească între ele. Am înţeles că se terminase grâul, aşa că am coborât să pun altul. I-am spus bătrânului să mă aştepte, căci mă voi întoarce ca să-i pun de mâncare. După ce am aranjat moara, m-am întors sus la chilie ca să continui discuţia. Dar nu l-am mai aflat pe bătrân. S-a făcut nevăzut. Am început să strig, l-am intrebat pe Demostene, pe oamenii din Polighiros, dacă l-au văzut, dar nimeni nu-l văzuse.
A trecut acea noapte. A doua zi i-am spus totul lui Demostene, dar nici acela nu credea. Stăteam în cumpănă: să încep sau nu?
După ce a trecut aproape o săptămână, într-o noapte, în timp ce dormeam, am simţit cum mi s-a aşezat pe piept o greutate cam de cinci sute de ocale. Ce să-ţi spun, m-a cuprins o mare mâhnire şi frică. Mă aflam în această stare şi încercam să zic ceva, când, deodată, am auzit un glas spunându-mi: „De ce nu ai făcut ceea ce ţi-a spus bătrânul?”. Când am mai auzit şi acestea, ca să scap de acea mâhnire, am spus: „Mâine negreşit am să fac”. Apoi acel glas a spus: „A venit vremea rânduită, să nu mai amâni”, şi astfel m-am slobozit de acea greutate.
A doua zi dimineaţă, înainte de a se lumina bine de ziuă, am luat târnăcopul şi am început să sap în fata cuptorului, cuprins de frică din pricina acelei greutăţi pe care am simţit-o noaptea. Loveam cu putere şi adânc cu târnăcopul, aşa că m-a auzit femeia argatului. Mirându-se, a venit lângă mine şi m-a întrebat:
– Ce faci, părinte econom?
Eu însă nu i-am răspuns nimic, ci i-am făcut numai semn cu mâna să plece. După ce am săpat până la o adâncime de un metru, am aflat nişte cărămizi. Şi tot săpând aşa, am dat de zidurile bisericii. A venit şi Demostene şi am început să săpăm amândoi, până când am găsit coloana, după cum îmi spusese bătrânul. Atunci i-am spus lui Demostene:
– Acum vei vedea o minune. Voi face trei metanii şi semnul Crucii şi vei vedea cum pământul din jurul coloanei se va retrage singur.
Demostene însă nu a crezut. Atunci eu am făcut trei metanii şi semnul Crucii şi – o, minune! – vrrrr, dintr-odată tot pământul s-a retras. După ce a văzut una ca aceasta, Demostene a început să sape cu râvnă dumnezeiască şi cu credinţă. Iată, aceasta este povestirea despre biserică”.
Toate acestea Bătrânul Visarion mi le-a povestit plin de lacrimi din pricina emoţiei.


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 91-96)

[cristiboss56]

Acelaşi frate mi-a spus altădată: „Odată am fost cuprins de râvna pentru viaţa ascetică şi mă gândeam să mă sui la Sfântul Iacov pentru câteva zile. Mintea mea nu se mai îndeletnicea cu nimic altceva decât cu acest gând. Dar, după cum se va vedea, Sfântului Ioan Botezătorul nu-i era pe plac una ca aceasta. Aşa se face că într-o noapte, pe când dormeam, m-am aflat deodată într-o cameră mare. La o oarecare depărtare de mine am văzut şezând nişte oameni. Atunci unul dintre ei s-a ridicat, a venit unde eram eu şi, apropiindu-se de mine, mi-a spus: – Nu la Sfântul Iacov! Nu! Este bine să rămâi la ascultarea pe care o ai.
– Ce să fac la această ascultare, de vreme ce nu mă pricep deloc? am întrebat eu.
– Te vei specializa..., mi-a spus acela din nou.
Peste puţin timp m-am trezit şi cugetam la acest vis sau vedenie sau ce-o fi fost ea, căci nu ştiu cum s-o numesc. Mă gândeam la înfăţişarea şi la mărimea gigantică pe care o avea acel om şi mă întrebam: „Cine să fie acesta? Şi cum de mi-a spus «Te vei specializa»?”
A doua zi la Liturghie, pe când stăteam în Paraclisul Maicii Domnului, am privit spre icoana Sfântului Ioan Botezătorul şi m-am încredinţat că cel care îmi vorbise în vedenie a fost chiar cel care era pictat în această icoană. Atunci mi-am adus aminte şi de răspunsul părintelui meu duhovnic, ieromonahul Dositei, care, în anul 1934, când m-am spovedit şi i-am spus că mult doresc ca cealaltă vreme a vieţii mele să trăiesc ca un sihastru, mi-a spus: „Dacă va fi voia Sfântului Ioan Botezătorul, va fi şi asta”. Şi m-a lăsat astfel, fără să mai adauge nici un cuvânt.
Atunci mi-am spus în sinea mea: „De vreme ce Sfântul Ioan Botezătorul nu-ţi încuviinţează această dorinţă, linişteşte-te, călugăre, şi nu mai ţine morţiş să se facă voia ta. Smereşte-te şi îndeplineşte-ţi cu acrivie şi cu dragoste ascultarea, mulţumind Sfântului Înaintemergător care, ca Prooroc, cunoaşte mai bine folosul sufletului tău şi se îngrijeşte pentru mântuirea ta”.


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 128-129)

[cristiboss56]

La 18 februarie 1940, într-o zi de sâmbătă, au revenit în mănăstire cu vaporaşul bătrânii Visarion şi Grigorie de la Nikitis (Halkidikis), care au fost trimişi de către Sinaxa mănăstirii să aducă untdelemn în locul datoriilor pe care Dimitrie Kamburis şi alţii le aveau faţă de mănăstire. Însă, în loc de untdelemn, au adus Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul, ce fusese la biserica metocului nostru din Vozina. Aceasta icoană, de cincisprezece ani de când am părăsit metocul, a fost luată de sus-numitul Kamburis şi se afla în casa lui din Nikitis.
Toţi ai casei aveau mare evlavie la această icoană, deoarece evlavioasa soţie a lui Dimitrie, Verginia, a dobândit copii după ce s-a rugat înaintea ei, pentru că până atunci, vreme de mulţi ani, îi mureau pruncii atunci când îi năştea.
Fiindcă mănăstirea noastră pierduse orice nădejde de a mai organiza şi de a mai pune în funcţiune metocul de acolo, a hotărât ca bătrânii pe care i-am amintit mai sus să meargă ca să aducă negreşit icoana înapoi.
Dar să-l ascultăm pe Bătrânul Visarion, care mi-a istorisit întocmai tot ce s-a întâmplat:
– Ştii, fratele meu, câtă dragoste şi evlavie aveam la această icoană şi de câte ori m-am certat cu bătrânii ca s-o luăm din acea casă mirenească. Şi îi mulţumesc Sfântului Ioan că, în cele din urmă, a făcut să fie auzite cuvintele mele.
– Ştiu asta şi fără să-mi spui, dar cred că altceva ai vrut să-mi zici. Ce ţi s-a întâmplat?
– Aa, da! Ascultă-mă, fratele meu. Îţi aduci aminte că de aici, de la mănăstire, am plecat într-o vineri după-amiaza. Era ziua de 10 februarie, anul 1940. Am trecut cu vaporaşul pe la Monoxilitis, am mers la Develikia (metoc în Halkidikis), i-am văzut acolo pe tăietorii de lemne, apoi ne-am îndreptat spre Panaghia, adică spre Sfântul Nicolae. Toată ziua a plouat mărunt şi a fost foarte frig. Am ajuns la Panaghia (sat în Halkidikis) seara târziu şi, până să ajungem în Nikitis, la casa lui Dimitrie Kamburis, trecuse de ora unu noaptea. Ah, fratele meu, frigul îmi pătrunsese până în măduva oaselor. M-a cuprins un tremur şi au început să-mi clănţăne dinţii. Dumnezeul meu, păzeşte-mă! Pe lângă toate aceasta, a dat peste mine şi o diaree, încât nu apucam să ajung la closet. Ajunsesem până la deznădejde. Deodată mi-am adus aminte de icoana Sfântului nostru. Atunci i-am întrebat pe cei din casă:
– Unde îl aveţi pe Sfântul Ioan Botezătorul? Vreau să mă închin înaintea icoanei lui.
M-au dus înaintea camerei unde se afla icoana şi m-au lăsat acolo. Atunci eu am intrat şi, căzând în genunchi înaintea ei, i-am spus cu lacrimi: „Sfinte Ioane Botezătorule, mântuieşte-mă!” Şi, o, minune, fratele meu – mare este harul lui!, – îndată mi-a încetat durerea şi diareea şi m-am făcut cu desăvârşire bine. După ce am sărutat de multe ori sfânta icoana şi i-am mulţumit Sfântului din tot sufletul, m-am întors la ceilalţi. Când m-au văzut, toţi s-au minunat şi au slăvit pe Sfântul Ioan. La început n-au crezut că m-am vindecat şi m-au întrebat:
– Ei, Părinte Visarioane, te-ai făcut bine? Chiar te-ai făcut sănătos?
– Da, le-am spus. Nu vedeţi că acum sunt bine?
Atunci când a venit ceasul să plecăm, fratele meu, şi am mers să iau icoană, ce să-ţi spun, părinte Lazăre? Nu simţeam ca icoana are vreo greutate. Era atât de uşoară, de parcă aş fi ridicat un pai. Ai fi spus că se săturase sărmana să mai stea acolo închisă, căci atunci când m-am apropiat s-o iau, mi s-a părut că ea singură a venit la mine.
Şi spunându-mi acestea, Bătrânul Visarion a izbucnit în plâns. Apoi a continuat:
– Celor din casă le-a venit foarte greu să se despartă de ea şi mă rugau să le las icoana, dar puteam să-i ascult? Atunci le-am spus: „Avem poruncă de la mănăstire să luăm icoană, altfel nu ne putem întoarce. Astfel a poruncit Sinaxa, de aceea vă rugam să nu ne mai mâhniţi cu rugăminţile”. Şi astfel, văzând că n-au încotro, s-au potolit.
(Astăzi, această icoană se află în iconofilakionul recent construit, în care se afla şi paraclisul închinat Cuviosului Părintelui nostru Nicodim Aghioritul. Menţionăm că Sfânta noastră Mănăstire deţine încă două icoane făcătoare de minuni ale Sfântului Ioan Botezătorul. Una, datând din secolul al XV-lea, se află în proschinitarul din spatele stranii arhiereşti și s-a izbăvit in chip minunat din focul care a prefăcut în cenuşă catapeteasma. Uneori răspândeşte bună mireasmă. Cealaltă icoană este din secolul al XVI-lea, aparţine Şcolii Cretane şi se află în proschinitarul de sub arhondaric).


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 110-114)

[cristiboss56]

Într-una din ultimele sale zile de viaţă, Bătrânul Antim le destăinuiau călugăriţelor sale: “Aş vrea să am puterea de a face bine aproapelui, dar nu pot. Mă rog doar şi suspin către Domnul să mă ţină în viaţă atâtea zile, cât va vrea şi să-mi dea harul Său, pentru a le putea da câteva lucruri celor care se apropie de mine: o cruce, un sfat, o mângâiere, o rugăciune… Oricine se află aproape de mine este prietenul meu, fie că-i evreu, musulman sau altceva, şi doresc ca Domnul să mă arate vrednic de a face câteva lucruri pentru ei şi ai ajuta, cum am făcut toţi aceşti ani”. El avea, bineînţeles, aceeaşi dragoste pentru călugăriţele sale, fiicele sale duhovniceşti: “Eu sunt părintele vostru, le spunea el, şi cu toată bătrâneţea mea, n-am încetat de a întinde peste voi haina gingăşiei mele părinteşti. Mă silesc, în plus, de a vă planta mici copaci, de a zidi, de a face tot ce pot pentru ca voi să fiţi liniştiţi, ca voi să trăiţi în pace, apărate de toate relele, şi ca voi să nu plângeţi, să nu vă tânguiţi şi să nu suferiţi când mă veţi pierde”.

[sophia]

Atentie cu povestirile pe care le citati.
Ultima (cu batranul Antim) mi-a placut foarte mult.
In schimb cea de dinainte, fiind probabil rupta dintr-un context, m-a pus pe ganduri si nu mi-a placut.
Eu nu stiu lucrarea si povestirea rupta de acolo, fara explicatii, fara cunoasterea situatiei, nu este in regula.

1. Cine erau aceia care aveau datorii fata de manastiri? Manastiri ortodoxe aveau datornici?
2. Cum sa se duca un monah acolo sa execute silit si mai ales sa le ia icoana din casa? S-ar putea (nu e clar) sa fie modul in care aceasta familie a ajuns in posesia icoanei. Dar noi, de aici, nu stim.
Scrie insa ce mult tineau la ea si ca le facea bine. Pentru asta nu e bine sa iei icoana de la un om, ci dimpotriva. Si chiar o manastire face asa?
Nu-mi place. Nu, nu, nu se face asa.

Mie acum un an mi s-a furat un port-card. N-aveam lucruri de valoare in el, doar o mica suma de bani. Erau mai mult lucruri de suflet dupa care plang si azi: niste iconite dragi mie si poze fosrte personale si dragi.
Pana la urma insa m-am gandit ca poate acele iconite hotului i-or face bine, i-or ajuta cumva. Poate ca Dumnezeu special a facut asa. Nu stiu.
O vreme m-am rugat sa ia banii si sa arunce port-cardul sa-l gaseasca cineva care sa mi-l inapoieze mie. Cam asa se intampla adeseori.
Nu s-a intamplat, sau nu s-a gasit...
Dupa o vreme am incetat sa ma rog asa si am zis ca iconitele mele poate vor face bine dupa voia lui Dumnezeu. Poate il vor schimba pe hot.

Deci atentie ce postam.

[cristiboss56]

Voi povesti acum o întâmplare adevărată ce s-a petrecut cu un monah de curând tuns în monahism care, mişcat de cele petrecute, mi-a destăinuit-o, spunându-mi:
– Pe Cinstitul Înaintemergător, care este pictat cu chipul aspru pe icoana din proschinitarul ce se afla lângă coloana din dreapta din biserică, cu siguranţă că îl ştii. Ori de câte ori îi vorbesc şi îl privesc în față mi se pare că este viu şi mă simt ca un copil care vorbeşte cu tatăl său.
Atunci când pentru prima oară am citit Acatistul Cinstitului Înaintemergător la Pavecerniţa Mare de luni seara– era Postul Mare şi, ca de obicei, Pavecerniţa cu Acatistul Sfântului se citeşte în biserică înaintea acestei icoane – şi, aşa cum stăteam, cu multă evlavie şi dragoste, căci se cuvine să avem multă recunoştinţă şi dragoste faţă de preaslăvitul nostru ocrotitor, când am ajuns, fratele meu, la: „Purtătorule de lumină şi dumnezeiescule Ioane Proorocule, cu înfricoşătoarele şi luminatele tale minuni, luminează şi străluceşte inima noastră...” – o, minunile tale, Cinstite Înaintemergătorule şi Ocrotitorul meu! – am simţit o bucurie mai presus de fire în inima mea şi mi s-a părut că am fost ridicat de pe pământ cu tot cu trup, umplându-mă totodată de o nespusă bucurie şi veselie.
Şi părintele, continuând, mi-a spus:
– De câţiva ani îl tot rugam pe Cinstitul Înaintemergător pentru o problemă de natură duhovnicească, dar nu primisem încă niciun răspuns. Într-o zi, în timp ce sărutam sfânta sa icoană, l-am rugat cu mai multă credinţă, mâhnit şi nemulţumit fiind de tăcerea sa. Pe când mă depărtam de această sfântă icoană, am auzit un glas în cugetul meu, care mi-a dat răspunsul pentru problema pentru care mă rugasem şi m-a mângâiat din belşug. Aşadar, am mulţumit cu căldură Ocrotitorului meu şi m-am liniştit în această privinţă. (După mărturia unui contemporan al monahului care a fost întrebat despre acest fapt, se pare că monahul despre care e vorba este însuşi părintele Lazăr. Problema care îl preocupa ţinea de dorinţa sa de a se linişti în pustie, aşa cum el însuşi mărturisise într-una din convorbirile lor. Iar glasul pe care l-a auzit i-a spus: „Mergi jos, în paraclisul Sfinţilor Fără de Arginţi şi linişteşte-te acolo!”. Acest paraclis se afla cu un nivel mai jos de biserica mare, în partea de vest, şi este destul de izolat de zgomote).


(Monahul Lazăr Dionisiatul, Povestiri dionisiate, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2012, pp. 150-151)

[cristiboss56]

Iată ce i s-a întâmplat unui biolog, acum ieromonahul Iacov, gruzinul. El s-a născut la Tbilisi, dar a învăţat la Moscova, la Universitate. Acolo şi-a susţinut şi teza de doctorat. În copilărie, desigur, ca orice gruzin, a fost botezat; sărbătorea Paştele cu bucurie, dar la biserică nu mergea, iar faţă de Dumnezeu avea o atitudine respectuoasă, însă distantă. Era biolog, iar în profesia lui predominau cultul ştiinţei, al raţiunii, al experimentului.
Odată, când a venit vorba despre Dumnezeu, i-a spus prietenului său biolog.
- Noi suntem din aceeaşi frământătură, din acelaşi aluat. Şi în ce credem? În experiment. Dacă cineva acum ar face un experiment care să dovedească existenţa Creatorului şi a Proniatorului, eu nu numai că voi crede, chiar voi intra în monahism.
Prietenul lui a început să-l intimideze, spunându-i că toate dovezile despre existenţa lui Dumnezeu sunt proporţionale cu mintea limitată a omului; de aceea, de ce să-L umilim pe Dumnezeu cu dovezi?
Iar gruzinul nostru i-a zis:
- Oricum, eu cred în legile fireşti ale naturii şi până când nu voi vedea o minune suprafirească, nu voi crede. Punct.
Au trecut doi ani, nu mai mult. Eroul nostru a zburat la o conferinţă în Tiblisi. Era iarnă, se întuneca devreme şi, deodată, în avion s-a întrerupt curentul. Totul era în beznă, se auzea doar huruitul motoarelor. Alături de el stătea un om guraliv, care-l sufoca cu anecdotele lui.
Una dintre anecdote suna astfel: „O corabie naviga pe mare, plină cu tot felul de oameni - membri ai guvernului, bogaţi, artişti, fotbalişti, ingineri etc. Şi, deodată, a început o furtună, iar corabia s-a scufundat. Şi astfel, murind, toţi s-au înfăţişat înaintea lui Dumnezeu şi au început să-i vorbească prieteneşte, la unison: «Cum se face că am fost atât de mulţi şi ne-am înecat toţi, fără deosebire?». Iar El le-a răspuns: «Cum adică fără deosebire? Ştiţi de cât timp am vrut să vă adun pe toţi pe această corabie?»".
Şi, deodată, s-a auzit ceva, un scârţâit ciudat, iar avionul parcă a început să se rupă în bucăţi, toţi ţipau şi asta este tot ce a reţinut biologul nostru puţin credincios: înlăuntrul lui parcă totul s-a rupt...
S-a trezit într-un scaun de avion, pe un morman imens de zăpadă. În jur erau doar munţi. Caucazul. Prima întrebare a fost: Unde este avionul? Un vis urât. Tot corpul îl durea. A încercat să se ridice, dar nu a putut. Apoi cu greu a înţeles că-l ţinea cureaua de siguranţă. A desfăcut-o şi a vrut să se ridice, când, deodată, a văzut că el de fapt stătea pe acel scaun pe o margine de stâncă, pe o platformă de numai trei pe trei metri şi nu avea practic unde să meargă.
În buzunarul interior de la sacou a găsit raportul pe care-l revăzuse în avion, până când se stinsese lumina. A scos o brichetă şi a dat foc foilor, în speranţa că va fi observat de vreun elicopter care-l va salva... Dar hârtia a ars imediat, mâinile îi erau atât de amorţite, încât nu simţea nimic. Bine că în avion fusese frig şi scosese la timp din geantă pătura pe care i-o dăduse pentru drum bunica lui, ca să se acopere cu ea. Căci i-o dăduse special pentru asta: „Când vei zbura la înălţime, i-a zis ea, va fi foarte frig, iar tu te vei înveli cu pătura şi vei aţipi, îţi va fi foarte bine!".
Aşa şi-a ars el raportul foaie cu foaie şi nu s-a gândit nicio clipă ce va face mai departe... Atunci şi-a dat seama că avionul lui se prăbuşise! Căzuse... De la o înălţime de douăzeci de mii de metri! Căzuse şi se făcuse praf, nu mai rămăsese nimic din el. Toţi muriseră. Doar el era viu. Stătea pe scaun pe vârful unui munte, înfăşurat în pătura bunicii lui, semnalizând cu bricheta.
Se gândea că nu mai are nicio speranţă! Nu după legile fireşti. Cum era posibil ca el să se prăbuşească odată cu ceilalţi şi totuşi să fie încă viu? Se gândea că poate deja era mort şi stătea aşezat pe scaun, singur, în acel loc ciudat şi incredibil, în mijlocul acelor zăpezi pustii, unde nu călcase picior de om încă de la crearea lumii. Oare nu cumva era în iad? Da, chiar aşa a crezut.
Apoi şi-a dat seama că situaţia în care se afla sfida toate legile naturii şi ale ştiinţei. Şi dacă el trecuse printr-o asemenea catastrofă şi cu toate acestea era viu şi dacă avionul se prăbuşise, iar el supravieţuise, însemna că Dumnezeu există... Iar dacă el scăpase cu viată, Dumnezeu îl salvase. Iar dacă îl salvase Dumnezeu, nu o făcuse în zadar, ci pentru un motiv anume. Iar dacă era pentru un motiv anume, atunci, cu siguranţă, el urma să fie găsit repede, până când nu îngheţa complet. Iar după ce îl găseau, ar fi intrat în monahism, ca să-I slujească doar lui Dumnezeu, aşa cum promisese.
Atunci a ţipat în gura mare: „Doamne, salvează-mă încă o dată! Eu ştiu că Tu exişti! Salvează-mă, ca să-Ți pot sluji!".
Aşa stătea el şi striga şi, în cele din urmă, a dat foc şi la ultima foaie, apoi a scos de sub el pătura, vrând să-i dea foc, chiar a încercat, dar a înţeles că nu avea să ardă, ci doar să mocnească lent. Şi, dintr-o dată, de după stâncă a apărut un elicopter şi el a început să fluture pătura cu toată forţa. Flutura pătura şi striga: „Doamne, miluieşte-mă! Doamne, miluieşte-mă!", până când a fost observat. Asta e tot.
Apoi a mers la o mănăstire îndepărtată şi a devenit ieromonahul Iacov. Acolo se roagă în fiecare zi pentru cei care au murit atunci în avion, mai ales pentru domnul care i-a spus ultima anecdotă. El nu a ştiut în acea ultimă clipă că, de fapt, profeţea cu un oarecare cinism sfârşitul tragic care se apropia.
(Olesea Nicolaeva, Focul din cer și alte povestiri, Editura Egumenița, Galați, 2013)

[tabitha]

Mărturia lui Ioan Hrisopulos, arhitect din Alexandropolis : „Sunt căsătorit cu Evantia Siondopulos şi avem trei copii. În urmă cu câţiva ani, când fiul meu Hristu avea vârsta de trei ani, obişnuia, văzând o pe mama lui, că tămâiază casa, să o urmeze şi să tămâieze şi el, chipurile, cu jucăria lui de lemn care semăna cu o cădelniţă. Tămâia toată casa spunând „Doamne miluieşte”.
Într o zi, în timp ce tămâia după obiceiul său cu jucăria, a uitat să tămâieze şi colţul salonului unde se afla televizorul. Soţia mea a observat acest lucru şi l-a întrebat de ce nu tămâiază şi salonul. Hristu a răspuns cu o simplitate desăvârşită că acel străin care stă pe televizor nu-i îngăduie să tămâieze acolo.
− Dar care străin, Hristu? l a întrebat mama.
− Uite, acesta care stă pe televizor. Nu-l vezi?
Hristu, cu ochii curaţi ai sufletului său, îl vedea pe diavolul aşezat pe televizor şi pe care, desigur, îl deranja tămâia lui Hristos.
După discuţia cu duhovnicul meu despre întâmplarea de mai sus, am scos televizorul din casă”.

Fragment din cartea "Asceți în lume" – Editura Evanghelismos