Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

sursa: http://www.orthodoxwayoflife.blogspot.ro








Un lucru comun cu care toţi ne confruntăm este supărarea, mânia care rezultă din acţiunile pe care le face cel de lângă noi. Adeseori este vorba chiar despre soţul sau soţia de lângă noi, persoana pe care o iubim cel mai mult. Când suntem supăraţi, spunem şi facem lucruri pe care mai apoi le regretăm.
Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola sa către Romani: „Pentru ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află mine, dar a face binele nu aflu; Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc”. (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 7, 15-19)
Când ne supărăm sau ne mâniem atunci suntem departe de Dumnezeu. Cum putem noi oare ca adevăraţi creştini ortodocşi să reacţionăm astfel faţă de semenii noştri?
Mânia rezultă dintr-un egoism propriu. Aceasta este una din situaţiile în care trebuie să cerem ajutorul lui Dumnezeu, iar Rugăciunea lui Iisus, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, ajută foarte mult. Repetând această rugăciune în fiecare zi timp de 10 minute vom vedea că nu ne mai mâniem aşa de uşor.
Aici sunt câteva căi prin care putem elimina consecinţele neînţelegerii cu cei din jurul nostru:
1. Fă-ţi un program regulat de rugăciune în care să incluzi şi rugăciunea lui Iisus : „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, măcar 10 minute pe zi.
2. Când eşti supărat, spune rugăciunea lui Iisus şi încearcă să te depărtezi de situaţia conflictuală. Fă o plimbare pentru câteva clipe şi în timp ce te plimbi rosteşte în gând rugăciunea lui Iisus.
3. După ce ţi-ai terminat rugăciunea încearcă să vorbeşti cu partenerul de lângă tine şi spune-i ce te supără la el. Când începi să-i vorbeşti începe conversaţia cu un „Eu” şi nu cu „Tu”. De exemplu: „M-am simţit jignit când ai făcut acel lucru...” şi nu „Când tu faci astfel... mă simt jignit”.
Când acuzi pe cel de lângă tine, nu faci altceva decât să-l sperii, persoana de lângă tine se simte ameninţată şi va încerca să-şi recâştige poziţia. Împărtăşindu-i sincer sentimentele tale celui de lângă tine, va fi mai uşor şi pentru el să ţi le împărtăşească pe ale sale.
4. Cere un punct de vedere şi persoanei de lângă tine. Spune-i, de exemplu: „Ştiu că nu ai intenţionat să mă răneşti. Dar de ce ai făcut acel lucru...? Ajută-mă să te înţeleg mai bine”. Iar apoi îl vei asculta cu calm.
5. Ambii parteneri trebuie să se angajeze în discuţii libere, cu calm şi dragoste. Rugaţi-vă împreună. O îmbrăţişare ajută întotdeauna atunci când vrei să-i arăţi celuilalt dragostea ta sinceră.

[cristiboss56]

Prin durere Dumnezeu ne strigă de pe calea rătăcită, ne cheamă să ne venim în fire, să ne orientăm spre adevăr şi lumină. A asculta limbajul durerii înseamnă a pune început bun la o bună comunicare cu sine şi cu semenii. A-ţi asculta durerea înseamnă a-L auzi pe Dumnezeu şi a începe să-L asculţi activ, înţelegând şi lucrând cele auzite cu cuvântul, cu gândul şi cu fapta.
Cel mai important este să înţelegem să ne venim în fire. Când mă doare, eu mi-am ieşit din fire, eu nu sunt conform firii; fac un lucru care nu este în conformitate cu firea. Şi durerea mă aduce înapoi în firea cea cum a făcut-o Dumnezeu, cum a creat-o Dumnezeu. Ăsta este rolul ei.
A asculta durerea aproapelui înseamnă a te împărtăşi din viaţa lui, a-i purta povara, a-l ajuta să se descopere ca persoană. Port povara când eu nu fac nimic. Nu pot să trăiesc durerea în locul tău; dar sunt cu tine. Nu putem face nimic, ci stăm acolo şi aducem calmul nostru şi răbdarea.
Este nevoie să facem diferenţă între durere şi suferinţă.
Durerea este ce simte firea, iar suferinţa e semnificaţia pe care o dau eu durerii. Acestea sunt filosofii ale creierului care e înarmat cu revoltă. Ne ascultăm durerea în pocăinţă, când trăim durerea în această pocăinţă ca întoarcere, în asumarea durerii cu nădejde, cerând de la Dumnezeu vindecarea. Atunci ne vom schimba modul de viaţă, cînd vom face diferenţa între durere şi suferinţă.


Maica Siluana Vlad

[cristiboss56]

Sfinţii Părinţi remarcă două feluri de întristare: întristarea pentru Dumnezeu şi întristarea lumească. Prima este sentimentul binefăcător al părerii de rău pentru păcatele săvârşite. Aceasta naşte tendinţa de îndreptare şi, după cuvintele Apostolului Pavel, întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte (II Corinteni 7, 10).
Întristarea lumii acesteia este ca o otravă. Ea este ţesută dintr-o gamă întreagă de senzaţii: de la elegia mâhnirii, înfrumuseţată în tonuri poetice, până la apatie, delăsare şi chin sufletesc insuportabil. Întristarea lumească este un produs al mâniei, urmare a unei nemulţumiri interioare, datorată neîmplinirii sau a imposibilităţii de împlinire a pretenţiilor, după cum indică Apostolul Iacov: Poftiţi şi nu aveţi (Iacov 4, 2). De aici şi supărarea, nerăbdarea, nemulţumirea, micimea, puţina credinţă, cârtirea împotriva lui Dumnezeu. Ce fel de motive are întristarea lumească? Lipsa banilor, sănătatea şubredă, conflictele, stresul...
Nu în zadar un proverb spune: „Unii sunt nemulţumiţi că supa e cam chioară, iar alţii că diamantul e cam mic...”. Pe lângă factorii sociali şi psihologici, un rol important îl au şi cei spirituali. Atunci când vrea să distrugă omul, diavolul îi prinde inima, îi alungă liniştea şi îi tulbură sufletul cu o nelinişte fără capăt.
Analizând rădăcinile întristării, Sfântul Ioan Casian remarcă: „Indignarea nu se produce în noi întotdeauna din cauza altcuiva, ci de cele mai multe ori din cauza păcătoşeniei noastre, deoarece avem în noi cauze ascunse de jigniri şi sămânţă a patimilor, care, imediat ce varsă în sufletul nostru ploaia ispitelor, produc buruieni şi roade”.
Konstantin V. Zorin

[cristiboss56]

PUTEREA RUGĂCIUNII
“As vrea sa nu incetati sa va rugati. As vrea sa intelegeti ca daca exista vreo protectie care se intinde peste societatea umana, peste tara noastra, aceasta este puterea rugaciunii. Sa nu faceti o rugaciune de rutina! Puneti-va in miscare inima, umpleti-va de fiorul rugaciunii.
Sunt convins ca multi dintre dumneavoastra se roaga. Si eu m-am rugat si am crezut pana am ajuns in inchisoare ca stiam sa ma rog. Ajungand in inchisoare am descoperit ca nu stiam sa ma rog. Daca nu te patrunde fiorul credintei din crestet pana in talpi, nu esti in rugaciune adevarata. Nu este usor. Dar daca persisti, Dumnezeu te ajuta, iti da harul rugaciunii. Si harul rugaciunii se da la cerere.
Harul rugaciunii se obtine prin stradanie, prin staruinta. Mantuitorul a spus: “De la Ioan Botezatorul Imparatia Cerului se ia prin navala!” Si aceasta e navala noastra, cerand cu staruinta Harul pe care Dumnezeu ni-L trimite. Ma adresez acum teologilor si le spun: invatati sa va rugati, ca apoi sa puteti invata pe altii. Atata vreme cat tu nu stii sa te rogi, degeaba ii spui crestinului: “Roaga-te!”. Cand preotul va sti cum sa se roage, el va transmite fluxul puterii credinciosului sau.”
Pr. Gheorghe Calciu

[cristiboss56]

Când avem vreo problemă oarecare, noi sau altcineva, să cerem şi de la alţii rugăciune şi să-L rugăm toţi pe Dumnezeu cu credinţă şi iubire. Să fiţi încredinţaţi că lui Dumnezeu Îi sunt bineplăcute aceste rugăciuni şi intervine, făcând minuni. Asta n-am înţeles-o noi bine. Am luat-o aşa, simplu, şi zicem: „Fă o rugăciune pentru mine”.
Să vă rugaţi mai mult pentru ceilalţi decât pentru voi. O să ziceţi „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi o să-i aveţi totdeauna înlăuntrul vostru şi pe ceilalţi. Toţi suntem fiii aceluiaşi Tată, suntem toţi una; pentru aceasta, când ne rugăm pentru ceilalţi, putem zice „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, şi nu „miluieşte-i”. Astfel, îi facem una cu noi înşine.
Rugăciunea pentru ceilalţi, atunci când este făcută lin şi cu iubire adâncă, este dezinteresată şi aduce un mare folos duhovnicesc. Aduce har şi celui ce se roagă, şi celui pentru care se roagă.
Părintele Porfirie

[cristiboss56]

Toţi cei ce vreţi să se coboare mila lui Dumnezeu peste casa voastră şi peste ostenelile mâinilor voastre, curăţiţi-vă sufletele voastre cu rugăciuni, cu spovedanie curată şi cu post. Şi veţi vedea cum are să vină mila lui Dumnezeu şi ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră şi asupra a tot lucrul mâinilor voastre.
Să vă pocăiţi şi să nu mai păcătuiţi. Să alergaţi la spovedanie curată şi la Sfânta Împărtăşanie, căci altfel nu vine ocrotirea lui Dumnezeu asupra voastră şi asupra casei voastre. Nu uitaţi însă, că postul este poarta, iar epitrahilul este uşa. Iar, cu acestea, vine ocrotirea vie a lui Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic.
Ieromonah Arsenie Boca

[cristiboss56]

Totuși omul vrea să se roage, ca să aibă întreaga afecțiune a lui Dumnezeu, toată îmbrățișarea lui Dumnezeu, toată dulceața Lui, toată veselia Duhului lui, tot harul pe Care-L dă Sfântul Duh. Harul Sfântului Duh este o altă vedere cu toate simțurile, pe care o are omul. Însă această vedere în rugăciune o dă bucuria. Când te rogi fără bucurie, atunci nu ajunge la Dumnezeu rugăciunea ta. Melancolia ta, supărarea ta, necazul tău devine o fortăreață întărită, o grădină prin care nu răzbate nici lumina, nici sunetul și nu urcă nimic la Dumnezeu.
Când prin rugăciunea ta, când prin suișurile minții tale vrei să vezi pe Dumnezeul cel viu, vrei să participi cumva la vederile sfinților , la izbânzile îngerilor, când vrei să preguști acelea pe care Dumnezeu le dă tuturor celor ai săi, în special acelora care trăiesc o viață mai duhovnicească. Când vrei să vezi cu ochii sufletului tău pe Dumnezeu, când vrei ca Dumnezeu cel adevărat să devină vederea ta, atunci nu există alt mod decât să te rogi cu bucurie. Astfel dobândești dreptul de a cere vederea lui Dumnezeu. Fără bucurie, orice ceri este egoist. Este o meschinărie care te desparte de Dumnezeu. Și prin urmare, dacă te aude Dumnezeu, atunci vei auzi glasul: „prăpastie mare s-a întărit” între Mine și tine.
Așa cum acel bogat nu putea să se apropie de sânurile lui Avraam, fiindcă „prăpastie mare s-a întărit” între ei tot așa nici Avraam nu putea să-i împlinească cererea lui. Exact așa, oricât de mult s-ar ruga și cel mai bogat, dacă nu are bucurie, nu poate nimic să izbândească. Săracul Lazăr însă plin de mizerie și răni, le are pe toate. Se bucură și cu fărâmiturile pe care reușea să le fure de la câinii stăpânului său.
„Vederea în rugăciuni” înseamnă deci: rugăciuni cu bucurie, care dau cele mai înalte trăiri ale inimii. Pentru fiecare dintre ele există o premisă și premisa vederilor este bucuria.
Și continuă: „Și buna dispoziție în trude”. Ar putea spune cineva că osteneala este ceea ce mă lipsește de bună dispoziție. Prin urmare, nu se poate să fii și bucuros și trudit. Când am trudă nu am bucurie. Și totuși zice aici că bucuria este „buna dispoziție în trude”. Ce înseamnă bună dispoziție? Înseamnă bucurie, dulceață, transformare, deplina satisfacție a inimii, euforia în inimă, schimbarea a toate. „Buna dispoziție în trude”. Truda sunt ostenelile și luptele pe care le facem cu inima noastră, sunt ostenelile și luptele pe care ni le dă Dumnezeu. Dar bucuria transformă această stare a ostenelilor într-o bună dispoziție. Și așa îl vezi pe mucenic că trăiește bucuria lui. Îl vânează, îl lovesc, îl biciuiesc este totuși atât de bucuros, fiindcă i s-a dat ceea ce avea deja și i-a prisosit ceea ce căuta[3]. Avea bucurie, și i-a dat Dumnezeu mai mare bucurie și mai mult încă, voioșie, veselie.
Bucuria este încă, zice, „podoaba călugăriei”. Ce înseamnă podoabă? Podoaba este ceva pe care-o pui, pe care o atașezi pe un trup, un altoi, unirea celor doi în una. Ramura pe care o pui într-un copac nu mai poți apoi să o scoți, fiindcă aceasta a devenit una cu copacul, s-a asimilat, odrăslește o mlădiță și dă rod.
Viața duhovnicească este deci congruența a doi factori: al renunțării, adică al predării noastre lui Hristos și al bucuriei, care este consecința încrederii noastre în Dumnezeu, consecința înțelegerii și simțirii că Hristos S-a răstignit pentru mine, că Hristos mi-a pregătit sălașuri veșnice, că Hristos mi-a pregătit frumusețe în cer. Și cum spuneam, bucuria izvorăște din siguranța lui Dumnezeu, adică din trăirea unirii cu Hristos și cu ceilalți oameni.
Omul fără bucurie este despărțit de Hristos.
Orice ai face, ba încă și pocăința ta și dragostea ta nu sunt adevărate dacă nu ești bucuros. Zici că mă iubești și în altă zi în care eu plec, tu te mâhnești și plângi. Dragostea ta este un egoism dezmățat, dragostea ta este o furtună a persoanei tale, dragostea ta este o înălțare a idolului tău, o înșelare.
Nu este cu putință de asemenea să spui că eu postesc, când postul tău nu îți dă bucurie. Nu este cu putință să spui că eu îl iubesc pe sărac și îi dau un obol, în ceasul în care, dându-i obolul, inima ta nu simte întreagă bucuria aceea. Când ai bucurie, atunci orice faptă este adevărat. Și prin urmare relația ta cu Dumnezeu și lepădarea ta de toate depinde de bucurie.
(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre Viață. Cuvânt despre nădejde,Indiktos Atena, 2005)