Contradictii in Sfanta Scriptura?

[dobrin7m]

Atunci cand nu cunoastem smerenia si adevarata dragoste dumnezeieasca actionam total gresit gandind ca facem un bine. Pornind pe calea trairii crestine, intram in contradictie cu cei care nu au pornit inca pe aceasta cale. Nefiind suficient de maturi duhovniceste nu ne dam seama de aceasta contradictie si vedem lucrurile simplist. Adica, eu vad ca e bine, trebuie ca si ceilalti sa vada la fel. Si actionam in consecinta : te rogi cu mine, vii cu mine, te spovedesti cu mine, trebuie, ca asa e bine, ti post (in casnicie); sau: esti sectar ratacit, pagan nebotezat etc (in relatia cu ceilalti), insa ceilalti neintelegand, nu vor. Ei bine ceilalti simt aceasta ca o presiune, ca o fortare uneori chiar ca o impunere si agresiune. Iar aceasta presiune asupra lor este masura lipsei noastre de smerenie si de iubire. iar aceasta presiune aduce ca raspuns presiune asupra noastra din partea celorlalti. Cum facem sa nu mai ne punem in contradictie cu ceilalti? Trebuie sa nu mai presam noi pe ceilalti ci doar sa ii iubim. Si sa invatam sa tacem si sa ii intelegem, sa lucram cu noi insine sa fim cu adevarat un exemplu demn de urmat.

si de parca nu ar fi asta suficient, apar ispitele in ganduri, ganduri rele, de o parte si de alta, care ne zadarniceste totul. O clipa de neatentie si te-ai pierdut.

[dobrin7m]

Daca unii ortodocsi , in casnicie, nu fac totul sa Il aduca pe Hristos cu ei, si traiesc mai rau decat paganii , atunci cu ce se deosebesc ei de pagani?
Cati dintre cei casatoriti au inteles ca trebuie sa lucreze nu numai cu ei insisi in mod egoist , ci ca trebuie sa lucreze si asupra notiunii de trup si suflet ce sunt cei doi?!

Cati se lauda ca sunt ortodocsi adevarati si cununati, insa traiesc separat si egoist?

In viata de familie drumul spre sfintenie e un pic mai diferit fata de cea a monahului. Si asta pentru ca trebuie avuta in vedere doua atitudini. Una este aceea fata de noi insine, cu ceea ce stim, rabdare, iubire, si respectarea libertatii celorlalti, lupta pe care toti o avem de facut, pocainta, ascultare, taine. Insa in familie intervine necesitatea unei a doua atitudini si aceasta este fata de notiunea "trup si suflet" asa cum Apostolul invata.
Aici intervine greseala (parerea mea, ma iertati) pentru ca nu prea exista sfat in acest sens mai ales in vremurile de azi. Caci daca lucram doar asupra noi insine, riscam sa se ajunga ca cei doi sa traiasca in lumi paralele, fiecare cu preocuparile sale. De aceea trebuie sa tindem si spre a lucra la a ajunge a fi trup si suflet, intru Hristos desigur, cand nu mai sunt necesare cuvintele pentru a comunica, cand simti bucuria, tristetea, veselia celuilalt, cand te rogi si rugaciunea e a amandorura, cand nu mai exista ascunzis, nu mai exista nici cel mai mic compromis intre cei doi, cand daca unul rade, rade si celalalt , daca unul plange , plange si celalalt. Am vazut familii in care unul e credincios si celalalt mai putin, si in care nu exista notiunea de trup si suflet inteleasa si aplicata de ambii.

Intodeauna va exista o ispita in partile slabe, nu doar ale tale ci si ale familiei "trup si suflet". Si astfel te lupti cu patimile tale si te lupti cu patimile celuilalt si invers. Este o lupta dubla si pentru unul si pentru celalalt. Caci nu poti sa fi iubitor cu adevarat daca respingi pe celalalt in cele neintelese.

[dobrin7m]

Mireanul casatorit, pe langa razboiul duhovnicesc al lui insusi mai are un razboi de dus: razboiul cel dimpreuna in care cand unul razboieste , cand celalalt, cand amandoi, cand cade unul, cand celalalt , cand amandoi. Atacurile ispitei tintesc si mintea ta si mintea celuilalt, cand nu reuseste cu unul, incearca cu celalalt. Uneori sunt ispite prin tine indreptate spre celalalt, si invers. Este atacata insasi unitatea celor doi in "trup si suflet", unitatea in iubire de Dumnezeu si de oameni.
Nimic nu se masoara, aici, caci de masori si compari rugaciunea sau faptele bune intre cei doi, deja ai despartit unitatea celor doi. Deja nu mai esti trup si suflet.

Instrainarea de lume, inseamna fuga de pacat si de duhul lumii, a te instraina de tovarasii partasi la pacat, a fugi de locurile pacatoase. In familie, fuga trebuie sa fie impreuna, altfel intervine cum am spus, departarea, fiecare cu diferitele lui preocupari, mai mult sau mai putin pacatoase, Nu vorbesc aici de preocupari normale, cum ar fi serviciul de exemplu sau daca unul picteaza avand acest talent nu trebuie sa picteze si celalalt. Preocupari, in sens duhovnicesc, la acestea m-am referit.

Asadar avem aceleasi trepte ale scarii de urcat, asa cum ne invata Sf. Ioan Scararul insa , fiind in lume, un pic mai diferit: fazele lepadarea, despatimirea si isihia trebuie urcate atat de unul cat si de celalalt.

"In pronia Sa divina, Dumnezeu a oranduit de la inceputuri aceasta unire intre barbat si femeie si a grait de cei doi ca de una: barbat si femeie El i-a creat si nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca., pentru ca voi toti sunteti una in Iisus Hristos. (Gal. 3:22). Nu exista relatie intre semeni mai adanca decat aceea dintre barbat si femeie, daca ei sunt uniti asa cum ar trebui.

"Casatoria vine de la Dumnezeu – Mai întâi în instituirea sa primara apoi în înaltarea ei prin Iisus Hristos la demnitatea de Taina. Dumnezeu alegând pentru creaturile sale drumul potrivit pentru fiecare în parte, în doua stari: una mai sublima, fecioria; cealalta mai accesibila multimii, casatoria. Celor mai tari el le deschide imensitatea si porunceste dezvoltarea spre starile îngeresti ale cumpatarii. Pentru cei mai slabi El construieste cuibul casatoriei unde ele îsi vor griji slabiciunea lor.
Insa acest cuib el îl face înca sublim! El îl înconjoara cu legislatia care-i înnobileaza si-l apara: “Dumnezeu este legiuitorul asezarii ei”. El o ridica pâna la demnitatea de Taina. Si ca ultima si nespusa maretie, El o face imaginea cuprinzatoare a unirii Cuvântului sau cu natura omeneasca." Sf. Ioan Gura de Aur

Acestea fiind zise, sa stam sa ne gandim pe unde ne aflam, si sa vedem daca mai avem curajul sa atacam casnicia oricarui om de pe acest pamant. Suntem noi oare asa cum ar trebui sa fim?

[dobrin7m]

In Vechiul Testament intalnim notiunea de desfranare spirituala in care Dumnezeu este tradat in iubire de catre noi oamenii pacatosi. De aceea si spune ca Dumnezeu este gelos, caci noi prin starea pacatoasa in care ne complacem, asta facem desfranam spiritual cu idolii nostri, tradand pe Dumnezeu care ne iubeste atat de mult incat pe Sine s-a desertat pentru noi. Pana cand nu vom intelege ca e nevoie sa iubim pe tot omul indiferent de cum este el, suntem ceea ce suntem, niste bieti mandrii pacatosi.

M-am intrebat deseori privind la multimea de oameni de diverse culturi si credinte: oh Doamne atat de multa lume ratacita si totusi cu o viata fericita? Casnicii frumoase, copii reusiti, un trai decent, ai spune ca le lipseste suferinta. Stiu - am spus - duhovnicii nostri spun, pai diavolul inlesneste si usureaza ca sa ii castige si sa ii tina in mrejele lui.

Si totusi un al doilea inteles a venit: Dumnezeu ii iubeste si pe ei, nespus de mult ii iubeste, asa cum iubeste pe toti oamenii de pe pamant. Si pentru ca ii iubeste , le daruieste - cu tristete - un crampei de rai pe pamant, in aceasta viata, prin familie fericita, copii frumosi si sanatate, bucurandu-i astfel si pe acestia, macar pe timpul vietii lor asa limitat.
Sa ne bucuram, ca avem sansa de a gasi raiul si fericirea cea vesnica si sa ne smerim si sa invatam de la Bunul sa iubim si noi aceste familii fara sa ii asezam noi intr-o parte sau intr-alta.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de dobrin7m

In Vechiul Testament intalnim notiunea de desfranare spirituala in care Dumnezeu este tradat in iubire de catre noi oamenii pacatosi. De aceea si spune ca Dumnezeu este gelos, caci noi prin starea pacatoasa in care ne complacem, asta facem desfranam spiritual cu idolii nostri, tradand pe Dumnezeu care ne iubeste atat de mult incat pe Sine s-a desertat pentru noi. Pana cand nu vom intelege ca e nevoie sa iubim pe tot omul indiferent de cum este el, suntem ceea ce suntem, niste bieti mandrii pacatosi.

M-am intrebat deseori privind la multimea de oameni de diverse culturi si credinte: oh Doamne atat de multa lume ratacita si totusi cu o viata fericita? Casnicii frumoase, copii reusiti, un trai decent, ai spune ca le lipseste suferinta. Stiu - am spus - duhovnicii nostri spun, pai diavolul inlesneste si usureaza ca sa ii castige si sa ii tina in mrejele lui.

Si totusi un al doilea inteles a venit: Dumnezeu ii iubeste si pe ei, nespus de mult ii iubeste, asa cum iubeste pe toti oamenii de pe pamant. Si pentru ca ii iubeste , le daruieste - cu tristete - un crampei de rai pe pamant, in aceasta viata, prin familie fericita, copii frumosi si sanatate, bucurandu-i astfel si pe acestia, macar pe timpul vietii lor asa limitat.
Sa ne bucuram, ca avem sansa de a gasi raiul si fericirea cea vesnica si sa ne smerim si sa invatam de la Bunul sa iubim si noi aceste familii fara sa ii asezam noi intr-o parte sau intr-alta.

Multumim pentru asa gand frumos.

Pentru generozitatea viziunii.

Da, esenta crestinismului este o iubire capabila sa-i iubeasca si pe cei "din alte neamuri".


"Alte neamuri" fiind toti ceilalti care par a fi diferiti de noi, fie prin nationalitate, rasa, cultura, credinta...