Innoirea gandirii sau sensul pocaintei in cuvintele Parintelui Galeriu

[tabitha]

În prealabil postat de CristianR

Predica transcrisă o găsiți în anexă

Nu e niciun attachment... dar am văzut o predică a părintelui Galeriu pe pagina principală a site-ului.

[CristianR]

Scuze pentru că n-am verificat atașarea.

[Ioan_Cezar]

Spune părintele:
"Şi să nu ne îngrijorăm, adică să nu fie ca o obsesie, ca un chin neîncetat: ce vom mânca, ce vom bea, cu ce ne vom îmbrăca. Căci chinul acesta, ca posesie demonică, opreşte sufletul din înălţarea lui la adevăr, la Dumnezeu. Chiar de ar fi ca trupul să se treacă, sufletul să nu înceteze o clipă a purta lumina! “Aruncă grija ta la Domnul, zice Psalmistul, şi El te va hrăni”. Deci grija arunc-o, dar nu fapta. Căci Mântuitorul, care a zis “nu vă îngrijoraţi”, zice, de asemeni, prin dumnezeiescul Pavel, care scrie către Timotei: “Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Timotei 5, 8). Ca să fie precizare aici: e vorba de îngrijorare, nu de purtare de grijă, pentru care Sf. Pavel foloseşte cuvântul pronie – să poarte grijă."
Mai cred şi că între îngrijorare şi purtarea de grijă e o legătură:
a) îngrijorarea scade adeseori purtarea de grijă; din pricina îngrijorării (stearpă risipire/consumare a resurselor personale, devierea lor de la rostul cel bun) omul nu mai e capabil să poarte de grijă, lui sau celor pe care îi are în grijă (nu, însă, în îngrijorare); îngrijorarea te face neputincios;
b) purtarea de grijă loveşte în îngrijorare, dizolvînd-o, legînd-o; fapta îngrijirii combate simţământul îngrijorării - atât în privinţa propriei persoane cât şi în relaţiile cu semenul.
Am făcut aceste precizări cu gândul mai ales la cei afectaţi de depresie şi anxietate, unde îngrijorarea subminează purtarea de grijă.
Tratamentul depresiei şi îngrijorării pune accent pe faptele grijii (acea gândire pozitivă, dinamică iar nu retroactiv-ruminativă, adică o cugetare orientată spre fapta constructivă) pentru deplasarea atenţiei şi energiei de la hăul autoîntreţinut al îngrijorării.
P.S. Poate fi vorba aici de o analogie cu modelul vaselor comunicante.

[forever...]

Acum este un alt ataşament...cred.

[CristianR]

Vai de capul meu! Mulțumesc :)
Sunt sigur că o să reușesc până la urmă.

[CristianR]

”. Omul care a făcut cina este Dumnezeu. Mântuitorul aşa se numea mereu: Fiul Omului. De la Sfinţii Părinţi am înţeles că se numea aşa fiind între oameni, făcându-Se Om: iată, Eu Om m-am făcut pentru voi; şi Eu ca Om, ca Dumnezeu şi Om, fac cină şi vă chem la această cină, la această împărtăşire cu Mine; cina – darurile Lui, bunătăţile acestui pământ al Lui, viaţa Lui însăşi. Chemaţii cei mulţi suntem noi. Toţi suntem chemaţi la acest ospăţ. Nu însă toţi şi aleşi. Domnul va spune altcândva: “Mulţi chemaţi, puţini aleşi”. De ce? “Ales devine cel ce răspunde la chemare” (Sf. Chiril al Alexandriei).

Hristos ne cheamă la cină. Hristos este Cina.

Şi nu numai primind din mâna Lui, nu numai cu ceea ce aduce El la Cină, ci cu Trupul Lui: “Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase Dumnezeule”, se roagă preotul la aducerea Sfintelor Daruri.

Am putea crede că grijile invocate de cei care refuză invitația - ogorul, boii, familia - ne despart de Dumnezeu. Nu așa stau lucrurile, însă, căci de Dumnezeu sunt făcute:

Or, toate cele trei categorii evocate în Sfânta Evanghelie – cel cu ogorul, cel cu vieţuitoarele, cel cu căsătoria – absentează de la Cină. Refuză, sub pretexte lumeşti, să se unească cu Hristos, cu Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care toate le-a făcut: şi ogorul, şi vieţuitoarele, şi lumea oamenilor. Dar, în marea Lui bunătate, acestei lumi, zidită din nimic, El îi întinde inelul Lui de logodnă, harul Lui. Îl cheamă pe om la această Cină, adică dumnezeiască Împărtăşanie; îl cheamă pentru a-l scoate din lumea morţii şi a-l uni cu El; El Care uneşte cerul cu pământul, dumnezeirea cu omenitatea.

La porunca biblică “Din tot pomul din rai să mănânci...” (Facerea 2,16), Sfântul Ioan Damaschin tâlcuieşte: “Prin aceste cuvinte socotesc că a vrut Dumnezeu să spună: Suie-te prin toate făpturile la Mine, Viaţa cea adevărată”. Dintru început, Dumnezeu toate le-a pregătit pentru Euharistie, pentru Cina Lui.

Lumea aceasta, creată de Dumnezeu din nimic, este nimic fără Dumnezeu. A te bucura de toate câte îți oferă lumea (în zilele noastre oferta fiind tot mai bogată), lăsându-L pe Dumnezeu într-un plan secundar, înseamnă, în cele din urmă, a te hrăni cu nimic și a deveni tu însuți nimic, a te aneantiza, „unindu-te” cu acest nimic ce nu te va sătura niciodată. Pentru că sufletul nu ți-l poate hrăni decât harul Celui care pe toate le-a făcut spre a ni se împărtăși prin ele Însuși El.

Nu le auzim noi cum strigă: “noi, omule, suntem pentru tine Împărtăşanie, Euharistie. Nu mă întina cu depărtarea ta de Dumnezeu, apropie-te, atinge-mă, primeşte-mă ca pe un sfânt dar! Pentru că din mine se aduc Sfintele Daruri. Din holda mea – strigă ogorul – se aduce pâinea care e trupul lui Hristos, din boabele mele de struguri – strigă via – se alege vinul care devine sânge divin, al Împărtăşaniei!”

Un fragment predicii acestei duminici, dar din alt an, poate fi ascultat aici.

[CristianR]

În duminica ce precede sărbătoarea Nașterii Domnului, ne este amintită genealogia Sa cea după trup. Totodată, însă, este vorba și despre genealogia noastră, a tuturor celor ce, din Adam provenind, Îl avem ca Tată pe Dumnezeu:

Prin urmare, în rădăcina, în obârşia întregii umanităţi, este Dumnezeu. Să nu uităm aceasta: Dumnezeu - Sursa, Izvorul, Rădăcina creaţiei întregi, de dincolo de creaţie.

Părintele nu se oprește doar la genealogia Sfântului evanghelist Matei, pentru că:

Mai este o obârşie a Mântuitorului; care credeţi? Cea firească (după fire), cea divină. Ei bine, ceilalţi doi evanghelişti, Marcu şi Ioan (vedeţi, doi câte doi: primul şi al treilea; al doilea şi al patrulea) ne înfăţişează această obârşie. Primul şi al treilea ne dezvăluie legătura trupească, a omenităţii, a lui Hristos cu noi. Cealaltă - legătura duhovnicească, dumnezeiască. Căci, iată, Evanghelia după Sfântul Marcu începe deodată, strălucind, ca izbucnind din marea taină a lui Dumnezeu: “Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (deodată, ca un fulger dumnezeiesc), precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia: Iată, Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”. Deci aici avem - observaţi - tot genealogia, dar de cealaltă natură, dumnezeiască.

Iar Sfântul Evanghelist Ioan spune ceva mai pe larg, începând tot cu obârşia dumnezeiască, când zice: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Şi întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”. Deci şi această evanghelie ne dezvăluie această taină a tainelor, şi anume că Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu-Cuvântul, Cel Care S-a întrupat şi Care e din veci Fiu al lui Dumnezeu. Şi toate printr-Însul s-au făcut. El e rădăcina umanităţii, rădăcina creaţiei întregi; El, Fiul lui Dumnezeu.

[CristianR]

La această zi sfântă, un articol din România liberă publicat în decembrie 2001: Naşterea Fiului lui Dumnezeu, întruparea în lume a iubirii divine, părinteşti.

Lumea însăşi a fost creată din veşnica iubire a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt. Iubirea divină e creatoare: “Toate prin Dumnezeu-Cuvântul s-au făcut” (Ioan 1, 3). Iar Iubirea în care Tatăl din veci naşte pe Fiul e aceeaşi în care creează şi lumea Iubirii Lui, în care creează pe tot omul “nou născut ce vine în lume”; orice copil, prunc, e o noutate, un unic, inedit, irepetabil, după icoana Unicului Său Fiu divin. E o taină a creaţiei dumnezeieşti ca un “astăzi” fără de sfârşit, cunoscând, simţind cum cântă poporul nostru: “Pe Fiul Cel din vecie (Miheia 5,2) Mi L-a trimis Dumnezeu Mie, să Se nască şi să crească, să ne mântuiască”. Să ne mântuiască pe noi pururea cu fiece copil şi om în lume. Mântuitorul, Fiul iubirii părinteşti, zice: “Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17).