Postul negru

[sophia]

Deci primul articol nu se referea la post ci la alimentatie in general. Iata un citat:

"This might be more than you'd expect, but it's been measured in controlled studies. The surprisingly hefty amount is the result of bacteria that live in your colon and feed on most of the food you eat, says Purna Kashyap — a gastroenterologist at the Mayo Clinic who studies the gut microbiome.

"There are a lot of carbohydrates that we consume — mainly present in vegetables, grains, and fruits — that our bodies don't have the enzymes necessary to digest," he says. "These end up in large intestine, where microbes chew them apart and use them for energy, through the process of fermentation. As a byproduct, they produce gas."

A huge variety of foods contain these complex carbs that we can't fully digest: virtually all beans, most vegetables, and anything with whole grains. For most people, this leads to somewhere between 500 to 1500 milliliters of gas daily — the equivalent of half a two-liter bottle of soda, every single day."

(citat de pe yahoo.com)

Nu stiu care este mecanismul la vaca, dar si ea se baloneaza si elimina multe gaze. Nu stiu ca ea sa manance mere sau alte chestii, in afara de iarba si fan si nutreturi industriale.


Iisus era Dumnezeu. Avea si fire omeneasca, dar era Fiul lui Dumnezeu, din Tatal. El putea orice.
Nu mi-este clar de ce nu a facut anumite lucruri. Probabil ca sa se realizeze ceea ce Ii era scris de la Tatal. Altfel n-ar fi murit pe cruce ca oamenii.
Iisus traieste si acum in Cer, dar nu ca om.

Sunt greu de explicat unele lucruri, de catre noi oamenii.

Asta cum simtitul mai usor in post se poate. Dar nu la toata lumea. Daca ai probleme de sanatate, sau de viata (stres) nu te simti bine.
Este o nevointa. Si asta este scopul lui, sa ne nevoim, nu sa ne simtim bine.

[CristianR]

În prealabil postat de sophia

Este o nevointa. Si asta este scopul lui, sa ne nevoim, nu sa ne simtim bine.

Este, aici, unul din multele paradoxuri pe care le presupune viața în credință: să te nevoiești pentru a te simți bine. „Luați jugul Meu, căci jugul Meu este ușor”. Și e ușor tocmai pentru că este al Lui și pentru El însuși este prezent în toată nevoința creștinească. Nu te nevoiești ca să te chinuiești, ci ca să te bucuri. Căci scad puterile trupului și, totodată, chingile în care ține strâns sufletul, iar acesta devine mai ușor, mai liber, înălțându-se mai ușor către Dumnezeu în rugăciune.

Dar este nevoie, totodată, și de puțină însingurare, de mai mult timp închinat lui Dumnezeu, rupând mai ales de la activitățile ce risipesc sau tulbură sufletul, cum ar fi privitul la TV, dialogurile fără rost, împrăștierea în tot felul de griji.

Nu poți privi cu un ochi la lume și cu unul la Dumnezeu. Nu poți să trăiești și duhul lumesc al sărbătorilor – cu alergătura prin magazine, după cadouri și după toate accesoriile menite să sporească așa-zisa bucurie a sărbătorilor – și duhul dumnezeiesc al Nașterii Domnului, care presupune pregătire și liniștire cu post, rugăciune, spovedanie, împărtășanie, participare la slujbele Bisericii, citirea cărților sfinte.

Unul trebuie lăsat în plan secundar; iar un creștin știe care anume.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de sophia

Iisus traieste si acum in Cer, dar nu ca om.

Dar cum? Cum trăieşte?
Când S-a arătat după Înviere ucenicilor, Mariei Magdalena etc., nu S-a arătat ca Om? Nu L-a pipăit Toma? Nu era Om pe drumul spre Emaus?
Când S-a înălţat la Ceruri, nu S-a înălţat ca Om?
Sfinţii Care Îl văd şi astăzi, fie ca Prunc în braţele Mamei Lui, fie ca Om aşa cum L-au văzut Apostolii, oare nu văd Om? Nu Persoană? Atunci pe cine văd ei?
Dacă şade de-a dreapta Tatălui, nu şade ca Om? Ca Împărat, pe Tron? Iar când va să vină, cu slavă, ca să judece vii şi morţii, nu va veni ca Om? Ca Dumnezeu-Om?
În icoanele noastre, Domnul nu este Împăratul nostru reprezentat ca Dumnezeu-Om?
Dar cum?

*

Dacă Logosul S-a întrupat, luînd în Ipostasul Lui şi firea omenească împreună cu firea Dumnezeiască, devenind Dumnezeu-Om, atunci cum trăieşte în Ceruri?
A lepădat cumva firea omenească şi a rămas doar cu firea Dumnezeiască?

*

Dar noi, creştinii, după momentul morţii cum vom trăi veşnic? Nu ca oameni? Sau cum?

Întreb ca să ne lămurim împreună. Poate ne ajută fraţii mai sporiţi duhovniceşte şi cu învăţătura de credinţă mai bine însuşită. Aceasta cred că e o problemă de bază în catehism.
Mulţumesc, Doamne ajută!

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de sophia

Este o nevointa. Si asta este scopul lui, sa ne nevoim, nu sa ne simtim bine.

Nevoinţa este un scop în sine?

*
Nevoinţa este, pe o axă, opusul lui "să ne simţim bine"? Dar am auzit că unii creştini se simt chiar supra-bine în pratica ascezei. Chiar supra-firesc, prin Har. Axa polarizată "nevoinţă-simţit bine" ţine de realitate?

*
Nevoinţa ajută la ceva dacă nu este însoţită de simţământul Prezenţei lui Dumnezeu în viaţa creştinului nevoitor? A te nevoi şi atât, fără a fi în prezenţa atotcuprinzătoare a Domnului, fără a crede, a conştientiza, a simţi că Domnul e pretutindeni, că e "aproape", că e aici, că e "înlăuntrul vostru" - poate însemna ceva folositor pentru om?
Postul şi orice nevoinţă sunt Participare, Prezenţă sau, poate, sunt altceva? Dacă da, ce anume sunt?

[sophia]

1. Asta cu postul negru si medicamentele este si pentru mine o intrebare.
Eu nici acum nu stiu daca inainte de impartasit (cand nu mananci si nici nu bei nimic) ai voie totusi sa-ti iei medicamentele (sunt unele care poti sa le amani, sau intrerupi si altele pe care nu ai voie).

2. Si eu sunt curioasa de raspunsuri la intrebarile puse de Ioan_Cezar mai sus.

Pot doar sa spun ca nevointa inseamna (vezi si in dictionar) chin, dificultate, suferinta. Deci este pentru multi opusul lui "sa te simti bine".
Si nu, nu cred ca unii se simt bine, chiar supra-bine in nevointa si asceza.
Adica nu stiu, or fi si din acestia.
Inteleg ce vrei sa spui, credinta iti da putere sa induri, dar vad totusi o incompatibilitate.

Uite catvea exemple, ca sa intelegi:

a. O femeie sufera pe timpul sarcinii si la nastere nu mai vorbim. De multe ori isi risca si viata. Ma rog. Dar ea stie ca dupa tot chinul asta va veni rasplata prin bebelus.

b. Un om bolnav tine un regim si/sau trebuie sa faca un tratament. Inseamna durere, suferinta. Dar stie ca la sfarsit va fi sanatos.

Unii oameni aleg nevointa (asceza) pentru mantuire, pentru credinta. Aleg sa se chinuie, sa sufere, sa indure, cu gandul ca o fac pentru Dumnezeu, sau pentru mantuire, pentru viata de apoi. In fine, fiecare are un tel, o imagine.

In general nevointa o faci cu un scop: credinta, sanatate, frumusete, etc.

Sunt si unii care nu cred ca au un scop totusi (adica eu una nu-l vad) - cei care fac sporturi sau alte lucruri extreme de ex.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de sophia

2. Si eu sunt curioasa de raspunsuri la intrebarile puse de Ioan_Cezar mai sus.

Nu e nevoie de raspunsuri fiindca nici nu sunt intrebari. Sunt lucruri care ar trebui sa fie, pentru orice crestin, ceva ce tine de ABC-ul Sfintei Doctrine, macar pentru faptul ca le rostim solemn, la fiecare Liturghie, cand spunem Simbolul Credintei.

Pot doar sa spun ca nevointa inseamna (vezi si in dictionar) chin, dificultate, suferinta. Deci este pentru multi opusul lui "sa te simti bine".
Si nu, nu cred ca unii se simt bine, chiar supra-bine in nevointa si asceza.

Asa este: nevointa inseamna chin, dificultate si suferinta. Dar nu este de loc opusul lui "sa te simti bine". Cel putin, nu pentru oameni mai inaintati spiritual. Am cunoscut ZECI de oameni, barbati si femei, varstnici sau (foarte) tineri, care abia asteptau sa inceapa postul. In urma cu un an am cunoscut o fata de rapitoare frumusete, care vroia sa intre in noviciat. Singurul lucru pe care il mai avea de clarificat era care manastire e mai contemplativa, eventual de clauzura (din acelea din care nu mai iesi niciodata). Vazand-o cum si cat se roaga, am inteles ca are o chemare speciala, care nu e pentru toti oamenii. Era capabila sa se roage in genunchi ORE, chestie pe care nu o reuseam nici pe vremea cand ma ocupam de yoga. Si nu numai ca putea face chestia asta, ci de abia astepta sa o faca, numai atunci chipul ei super-tanar luand expresia unei fericiri parca transfigurate.

Isus nu ne-a promis, in predica de pe Munte, ca, urmandu-L, nu vom avea parte de chin, nici de dificultati, nici de suferinta. Ne-a promis, insa, un singur lucru care este leit-motivul Marii Predici: acela ca vom fi fericiti. Ei bine, sunt martor ca exista oameni care sunt inca de pe acum fericiti nevoindu-se. Iar daca nu ati avut norocul de a cunoste niciunul in carne si oase, cercetati icoanele si veti gasi, pe toate feluritele chipuri de sfinti, expresia nevointei coexistand cu fericirea pamanteasca, antitip al celei ceresti.

Daca cineva mi-ar spune ca Isus s-a chinuit pe cruce, l-as crede fiindca stiu ca asa a fost. Daca mi-ar spune ca a avut dificultati in tot timpul vietii Lui publice, ar avea dreptate. Daca mi-ar spune ca S-a nevoit, stiu ca asa a fost, fiindca scrie in Evanghelii. Daca, insa, acela mi-ar spune ca Isus nu a fost fericit nevoindu-Se si chiar chinuindu-Se pe Sfanta Cruce, ei bine, as avea unele indoieli. Daca ar avea dreptate, daca ceva a umbrit fericirea Lui in timpul Rastignirii si L-a facut sa indure chinurile inca si mai greu, nu poate fi altceva decat vederea cu Duhul Lui a marii multimi de oameni care nu trag destul folos de pe urma Sacrificiului. Si, in acea multime, eram si eu. Dar El mi-a zambit atunci si de aceea stiu ca a fost fericit si ca, in nevointe, toti cei Lui urmatori sunt fericiti.

[Ioan_Cezar]

A se citi (şi reciti) "Jurnalul Fericirii". Nu ar strica nici meditaţia la cuvântul mucenicesc "Binecuvântată eşti, închisoare!"...
Cine dăruieşte într-un plan (nevoinţă) este răsplătit incomparabil în altul (fericirea duhovnicească, prin mângâierea Harului). Un strop de mângâiere duhovnicească acoperă munţi de efort de nevoinţă, aşa cum, poate, în alt plan bucuria naşterii pruncului o face pe mamă să uite toate durerile travaliului şi o convinge să treacă mai departe prin toate suferinţele. Iubirea face să spui "merită!" oricâtor suferinţe au însoţit-o şi o vor însoţi. Iubirea pe toate le rabdă, pe toate le depăşeşte, le acoperă. Dar când iubire nu e, cel mai mic efort pare o corvoadă de nepurtat, de neîndurat.
Ar mai fi, poate, folositor să medităm şi la nenumăratele evocări ale vieţilor sfinţilor, la descrierile muceniciei lor, când, precum citim în Vieţile, mucenicii îndurau torturile (care pe noi ne îngrozesc doar citind despre ele) cu seninătate, cu pace, cu bucurie. Şi mult se mâhneau şi se îngrijorau când erau lipsiţi de ele...

[cristiboss56]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

citim în Vieţile, mucenicii îndurau torturile (care pe noi ne îngrozesc doar citind despre ele) ..

Iar pe noi ne sifoneaza si niste simple cuvinte , niste simple critici , polemici !
Cat de departe suntem de credinta adecarata . . . !

[sophia]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

A se citi (şi reciti) "Jurnalul Fericirii". Nu ar strica nici meditaţia la cuvântul mucenicesc "Binecuvântată eşti, închisoare!"...
Cine dăruieşte într-un plan (nevoinţă) este răsplătit incomparabil în altul (fericirea duhovnicească, prin mângâierea Harului). Un strop de mângâiere duhovnicească acoperă munţi de efort de nevoinţă, aşa cum, poate, în alt plan bucuria naşterii pruncului o face pe mamă să uite toate durerile travaliului şi o convinge să treacă mai departe prin toate suferinţele. Iubirea face să spui "merită!" oricâtor suferinţe au însoţit-o şi o vor însoţi. Iubirea pe toate le rabdă, pe toate le depăşeşte, le acoperă. Dar când iubire nu e, cel mai mic efort pare o corvoadă de nepurtat, de neîndurat.
Ar mai fi, poate, folositor să medităm şi la nenumăratele evocări ale vieţilor sfinţilor, la descrierile muceniciei lor, când, precum citim în Vieţile, mucenicii îndurau torturile (care pe noi ne îngrozesc doar citind despre ele) cu seninătate, cu pace, cu bucurie. Şi mult se mâhneau şi se îngrijorau când erau lipsiţi de ele...

In mare parte de acord.
1. Si eu ma intreb ce fel au fost aceia care au ajuns sfanti? De unde aveau atata credinta? Cine i-a invatat? De unde aveau atata tarie? Cum era biserica si credinta pe atunci? Cum erau oamenii?
Pe de o parte ma gandesc la primii crestini din vremea lui Iisus: apostolii sai. Nu stiu multe, intrebau multe...Mai tarziu alti sfinti care au studiat, au fost preoti, episcopi, au scris carti.
Azi ne spunea preotul la predica ceva interesant: Cum acum mii de ani Dumnezeu le vorbea unora. Venea ingerul (Arhanghelul Gabriel) la Maria, La Iosif, la Zaharia si Elisabeta. A vorbit (direct) lui Moise.
Si azi de ce nu se mai intampla asta?
Cat de mult s-a schimbat lumea!
O schimbare a fost in cruditatile de acum mii de ani, care azi nu mai exista: crucificari, omoruri. Si atunci erau cei rai, ne-crestini, dar si cei care aparau credinta si luptele dintre ei.
In ziua de azi nu mai exista (cu unele exceptii) martiraj in ortodoxie.

Nu cred totusi ca indurau martirajul (torturi, crucificari) cu senitate, pace si bucurie. Erau nevoiti pentru telul lor. Dar ca erau erau asa senini si bucurosi. Nu cred. Am citit si eu si vieti destule si nu am gasit sa scrie ca erau fericiti.

2. Sa nu uitam insa un alt aspect. Si noi, fiecare din noi ne nevoim, chiar intru credinta. Sunt insa multi care nu ne recunosc alta, care cer mai mult si mult, luna de pe cer.
Orice facut pentru credinta, pentru Dumnezeu, fiecare dupa puterile lui, trebuie acceptat de ceilalti.
Ne nevoim postind, renuntand la sot/sotie (post trupesc), familie (ca sa mergem la slujba), renuntam la odihna, la activitati placute (ca sa ne rugam, ca sa mergem la slujba), etc. Altii se nevoiesc stand la manastire, sau chiar in pustnicie.
De ce nu este recunoscut asta? De ce e bun numai daca stau 30 zile fara hrana si apa, sau stau spanzurat si nu dorm niciodata (cum faceau calugarii athoniti), sau alte lucruri extreme?
De ce nu suntem bucurosi si nu ajutam pentru ceea ce poate sa faca fiecare?
Numai altii erau buni crestini, numai altii iubeau/iubesc pe Dumnezeu?
Noi nu? Tu, el, ea?

De ce? De ce numai sfintii sunt valorosi in credinta?

În prealabil postat de sophia

De ce? De ce numai sfintii sunt valorosi in credinta?

Pornind de la intrebarea sophiei, as fi curioasa sa stiu daca voi va rugati pentru ajutor si celor adormiti din familiile voastre sau altor persoane pe care le-ati cunoscut si care nadajduiti ca s-au mantuit, singura "asigurare" despre mantuirea lor fiind mila Lui Dumnezeu, intarita insa si de viata si faptele bune ale acelora.

Biserica indeamna sa ne rugam pentru cei adormiti, sa facem milostenii in numele lor, dar daca ajungem sa credem, fara sa avem dovezi, ca aceia s-au mantuit, atunci cred ca ne putem ruga si lor, nu doar sfintilor cunoscuti de noi - canonizati sau nu. Daca credem ca s-au mantuit, atunci si ei sunt sfinti si ne pot ajuta!

Cred ca este o proba de credinta aici - sa spui despre cineva: da, a fost un om bun, faptele lui vorbind de la sine sau ... a suferit mult in viata, a muncit mult, a fost un om cinstit si corect, a lasat "ceva" in urma (nu ma refer la averi!) si cred ca prin mila Lui Dumnezeu s-a mantuit, dar nu i te rogi (fara sa neglijezi nici parastasele, nici pomenile, nici rugaciunile pentru odihna sufletului aceluia), inseamna ca nu credem cu adevarat. Iar daca credem, cati dintre noi se roaga sfintilor dati de familiile noastre sau ale apropiatilor nostri?