|
|
|
|
|
|
|
#1
26.11.2014, 23:02:29
|
|||
|
|||
Citat:
__________________
Prostul este dușmanul a ceea ce nu cunoaște (Ibn Arabi) 
|
|
#2
24.11.2014, 21:49:04
|
|||
|
|||
|
Citat:
a vrut sa atraga atentia asupra trezviei din timpul rugaciunii si asupra modului cum intelegem sa ne conducem viata dupa poruncile evanghelice. Din moment ce Insusi Iisus ne invata sa rostim aceasta rugaciune, e bine sa o spunem si gata. Numai la sfarsit vedem daca suntem demni de Imparatia lui Dumnezeu. Pana atunci, in fiecare moment putem cadea cu vorba, cu fapta sau cu gandul. De aceea ne rugam.
|
|
#3
25.11.2014, 04:08:27
|
|||
|
|||
|
Omul este întrebare...
Sau, poate, conștiință a unei absențe, a unei lipse, a unei nedesăvârșiri. A conștientiza că neplinătatea ta este fapt ontologic fundamental, dat sufletesc, și a te afirma omenește râvnind la deplinătate. Întrebînd, mai întâi. Dispoziția lăuntrică statornică a omului către interogație (de sine, de altul, de cosmos, de Dumnezeu), adică înclinarea spre întregire e plină de capcane. Poate că nu orice întrebare merită pusă. Sunt întrebări bune și întrebări proaste. (Oare?) Precum e posibil ca tocmai șirul de întrebări proaste să prilejuiască întrebarea bună, într-un sfârșit. Evrika! (am găsit întrebarea; nu răspunsul) Sunt și întrebări care merită puse permanent? Să fie vreo întrebare care nu ar trebui pusă niciodată? Ce să căutăm: întrebările "bune"? Sau, poate, starea de interogație (meditativă) permanentă?... Contemplația poate fi ... întrebare? * În mod dezarmant, astăzi aflăm (ca întotdeauna, în sistemele noastre sociale piramidale în vârful cărora tronează mereu autoritatea) că a întreba e semn al prostiei. Nu avem permisiune, sub clopotul în care trăim, pentru interogație. Aflăm mai întâi din pruncie, prin modul în care semenii, copii și adulți, ne răspund verbal ori nonverbal la întrebări. Preferăm mereu mecanismul pavlovian al răspunsului la stimuli imediați: m-ai stimulat, poftim saliva! Semnat, Laika. Ai stins becul, poftim, m-am dezbrăcat. Semnat, Juja. Ai tăcut, poftim aplauze! Semnat: Partidul. Nu avem timp pentru întrebări, nu avem toleranță la frustrarea produsă de lipsa momentană a răspunsului. Suntem mirați că unii intră în extaz "doar" pentru că au descoperit o întrebare nouă. Avem timp doar pentru răspunsuri. Mașini de captat și dat răspunsuri preformate. * - Dar, tată, Doamna nu ne dă voie să punem întrebări. Spune că doar proștii întreabă! - Și? Ți-e rușine să recunoști că ești prost? - ....??? - Fii liniștit, nu ești singurul. Dar vei deveni cu adevărat, dacă nu întrebi. De fapt, vei muri, fiule. Vei muri... Hai mai bine să nu murim! Batem kuba? (am dezvoltat obiceiul să îl întreb pe copil când vine de la școală: "Istețule, ce întrebare frumoasă ai pus azi la ore?") * Aș introduce întrebarea în categoria instinctelor. Un instinct aparte, un dat omenesc. E posibil să îl aibă însă și animalele, întrucât uneori par a fi mirate... De obicei când se întâlnesc cu noi, oamenii. * Se pare că undeva în memoria colectivă asociem întrebarea cu interogatoriul. Până și Sfinxul l-a întrebat pe Oedip. Dar arta de a întreba și de a te întreba nu este un interogatoriu. Nu urmărește să te descopere inculpat. Ci, dimpotrivă, este o mângâiere incipientă, o vibrație preliminară care anunță desfătarea unei posibile și mult râvnite Îmbrățișări. * Semănătorul, îmi place să cred uneori, pune la germinat în cernoziomul făpturii noastre semințele unor neliniști roditoare. Dar vin paserile cerului, vine pe-lângă-drumul, niscaiva bobi de neghină și... și așa mai departe. * "Ci în legea Domnului e voia lui și la legea Lui va cugeta ziua și noaptea." (Ps. 1,2) "Fiii oamenilor, până când grei la inimă"?" (Ps. 4,2) "Și sufletul meu s-a tulburat foarte, și tu, Doamne, până când"? (Ps. 6,3) Last edited by Ioan_Cezar; 25.11.2014 at 04:29:21.
|
|
|
Mod hibrid