Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Această transformare a părţii pătimitoare a sufletului, precum şi reîntoarcerea sa la o viaţă firească, au constituit obiectul unei controverse dogmatice între Sfântul Grigorie Palama şi filosoful Varlaam, în secolul al XIV-lea. Varlaam, care condamna rugăciunea practicată de isihaşti, considera că nepătimirea este o mortificare a părţii pasionale a sufletului şi nimic mai mult.
Sfântul Grigorie însă, care avea experienţa personală a rugăciunii isihaste şi exprima întreaga experienţă a Bisericii, a respins această interpretare: „Dar noi, o, filosofule, am fost învăţaţi că libertatea de patimi nu este omorârea părţii pasionale, ci îndreptarea ei de la cele rele la cele bune, spre cele dumnezeieşti”. Astfel, liber de patimi „este cel ce a lepădat obiceiurile rele, dar e bogat în cele bune, cel care-şi supune partea irascibilă şi concupiscentă – care la un loc formează partea pasională – părţii cugetătoare a sufletului, aşa cum cei pătimaşi îşi supun partea cugetătoare celei pasionale”. Omul nepătimitor este „plin de virtuţi”, iar cel pătimitor e „covârşit de plăceri păcătoase”.
Cu ajutorul părţii cugetătoare a sufletului şi a înţelegerii duhovniceşti a lucrurilor create, omul dobândeşte cunoştinţa despre Dumnezeu, în timp ce, cu ajutorul părţii pasionale, omul „câştigă virtuţile, în concupiscenţă [înclinare către plăceri senzuale, trupești] sădind iubirea curată, iar în partea irascibilă – răbdarea”.
Astfel, nepătimirea înseamnă transformarea părţii pasionale a sufletului, cucerirea sa de către raţiune, care este prin fire menită să conducă în aşa fel încât „să evite tot ce e rău, cultivând amintirea lui Dumnezeu şi împlinind poruncile Lui – calea spre desăvârşita iubire de Dumnezeu”, înţelegem deci că partea pasională a sufletului nu e defel mortificată, ci se bucură de viaţă şi de o putere deosebită.


(Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: Știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 344-345)

[cristiboss56]

Cum să înfrângem gelozia din noi? Ce atitudine are Biserica faţă de acest păcat? Ce rugăciuni este mai bine să citesc? Sunt sleită cu totul de puteri. De curând, soţul meu a plecat în concediu în Egipt cu fratele şi fiul nostru, dar fără mine. După ce a ajuns acasă, am aflat că ei au stat la soare împreună cu o femeie, s-au plimbat cu ea, ea s-a dus la el în cameră (aşa mi-a spus fiul). Am bănuieli. Ce să fac? Cel mai grav este că nu-l mai cred. Suntem căsătoriţi de 13 ani, cununaţi. Vă cer rugăciunile dumneavoastră.
Gelozia şi zavistia sunt doi şerpi care sug sânge din inima omului, iar în momentul acela relațiile dintre oameni nu se construiesc pe încredere şi respect, ci pe suspiciuni permanente; soţii se prind unul pe altul cu minciuna şi îşi fac viaţa ca un fel de chin prelungit.
Gelozia este una din părţile întunecate, părtinitoare ale sentimentelor, care se numeşte incorect iubire. Acest sentiment trebuie eliminat sau limpezit prin iubire duhovnicească. Soţia creştină trebuie să vadă în soţ, nu doar un soţ, dar şi un prieten al său şi să creadă că acesta nu o trădează, să vadă în el chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, să vadă în acelaşi timp şi personalitatea predispusă la slăbiciuni omeneşti; să încercaţi cu răbdare, blândeţe, fără supărare să îl ajutaţi să îşi îndrepte greşelile şi să se lupte cu păcatele. Când soţul este vinovat de ceva, uitați-vă la el ca la un bolnav, arătați-i mai multă căldură. Reproşurile pot atrage doar enervare şi minciună; dar iubirea întotdeauna ajunge la inima celuilalt. Domnul să vă ajute!


Arhim. Rafail Karelin

[cristiboss56]

STARETUL TADEI
- Care este cel mai important lucru în viaţa duhovnicească?
- Cel mai important lucru, cred că este paza păcii inimii. Să nu vă tulburaţi sub nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniştea, tăcerea, liniştirea.
Haosul gândurilor este starea duhurilor căzute – (demonii, duhurile căzute de la Dumnezeu). Mintea noastră, între altele, trebuie să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălăşlui singurul Dumnezeu.

[cristiboss56]

„Pocăinţa se leagă de teologie. Întotdeauna există pocăinţă în om, dar își schimbă forma. La început, este pocăinţă din pricina depărtării de Dumnezeu, a lipsei dumnezeiescului har, şi apoi e pocăinţă pentru a găsi mai mult har. Când cineva se pocăieşte, primeşte har de la Dumnezeu; când primeşte harul, lumina, atunci îşi vede mai mult păcatele, de vreme ce ajunge în lumină şi devine el lumină. În vederea luminii vede stricăciunea, deşertăciunea, mortalitatea proprie şi-şi sporeşte cu mult mai mult pocăinţa. Astfel, pocăinţa conduce la teologie şi primeşte însufleţire din aceasta. Pocăinţa nu se opreşte niciodată.” (Părintele Sofronie de la Essex)

[cristiboss56]

Fireşte că există. Căci dacă nu ar exista, nici nu ar avea rost să cerem binecuvântare ori să vorbim despre binecuvântare. Binecuvântat sau nebinecuvântat: aceasta face marea deosebire între oameni. Legătura nedespărţită cu Dumnezeu aduce binecuvântare, iar despărţirea de Dumnezeu înseamnă nebinecuvântare. Asta ne învaţă şi istoria evanghelică despre fiul ascultător şi cel risipitor. De la un ins binecuvântat, întreaga casă poate spori în toate, iar de la unul nebinecuvântat întreaga casă poate da înapoi în toate. Ai citit în Sfânta Scriptură minunata povestire despre Iosif cel binecuvântat, pe care fraţii pizmaşi l-au vândut negustorilor egipteni? Potrivit bunei Pronii a lui Dumnezeu, care întotdeauna apără pe cel drept, Iosif a fost revândut lui Pentefri, dregătorul împăratului egiptean. Iar acest dregător, dându-şi seama de cinstea lui Iosif, l-a pus peste toată averea sa. Şi după ce l-a pus pe el peste toată casa sa şi peste toate câte avea el, a binecuvântat Domnul casa egipteanului pentru Iosif, şi a fost binecuvântarea Domnului întru toată avuţia lui, în casă şi în ţarina lui (Facere 39, 5). Aşa-i în Sfânta Scriptură, aşa e şi în viaţă, acum şi totdeauna. Sau nu ai auzit niciodată în satul tău pe cineva zicând: „De când mi-a intrat omul ăsta în casă, binecuvântarea lui Dumnezeu mi-a intrat în casă?” Pătrunzătoarea înţelegere a poporului, insuflată de Duhul lui Dumnezeu, pătrunde mai adânc în tainele existenţei şi al celor ce se întâmplă în lume decât „creierele obosite ale celor care măsoară şi judecă în afara Duhului Dumnezeiesc.
La fel sunt pe lume şi persoane nebinecuvântate, sau, cum ar spune turcii, ghinioniste. Sufletul necredincios şi moralmente necurat este întotdeauna ghinionist. „Dacă se apucă de pom verde, şi pe acela îl usucă.” Proorocul Iona a fugit de la faţa lui Dumnezeu şi s-a împotrivit poruncii Dumnezeieşti. Prin aceasta, el s-a rupt de binecuvântarea lui Dumnezeu. Drept aceea, aproape că a pierit în urma furtunii corabia pe care călătorea, îndată ce l-au îndepărtat pe Iona de pe corabie, furtuna a încetat. Pe de altă parte, datorită binecuvântatului Pavel s-a mântuit de furtună altă corabie, care plutea spre Roma, şi pe acea corabie, 276 de suflete, după cuvântul îngerului lui Dumnezeu care i-a spus în vis lui Pavel: Nu te teme, Pavele! Trebuie să te înfăţişezi cezarului; şi iată că ţi s-au dăruit ţie de către Dumnezeu toţi cei ce sunt în corabie cu tine (Fapte 27, 24).
Mai ales în vreme de război se gândeşte şi se vorbeşte mult despre oameni norocoşi şi nenorocoşi. Aceştia sunt oamenii cu binecuvântare sau fără binecuvântare. Isus Navi a pierdut o bătălie lângă cetatea Gai din pricina ghinionului unui hoţ oarecare, Ahan Ben-Harmia.
Sau nu ai auzit pe nimeni zicând: „De când mi-a intrat în casă acel om” sau: „De când m-am întovărăşit cu acel om, toate îmi merg pe dos?” Când se întovărăşesc un om de rău şi un om de bine, cum să înainteze când unul trage înapoi, iar celălalt înainte? Câtă vreme împăratul Solomon slujea singurului Dumnezeu Adevărat, a fost bine pentru el şi pentru casa lui şi pentru poporul lui. În cele din urmă, împăratul Solomon şi-a luat ca soţii însă şi câteva egiptence păgâne, care au adus ghinion şi lui, şi casei lui, şi împărăţiei lui. Fiindcă din pricina acelor femei a rămas Solomon ruşinat pentru totdeauna: casa lui a fost înroşită cu sânge frăţesc, iar împărăţia lui s-a fărâmiţat. Aşa-i în Sfânta Scriptură, aşa e şi în viaţă, acum şi totdeauna.
Tu, însă, nu te teme, numai să asculţi acele cuvinte ale părintelui lui Solomon, pe care Solomon n-a vrut să le asculte până la capăt: Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, şi în calea păcătoşilor n-a stătut, şi în scaunul pierzătorilor n-a şezut (Psalmul 1).
Episcop Nicolae Velimirovici

[cristiboss56]

Părintele Stăniloae relatează despre ţinta omului spre care trebuie să tindă în această viaţă: „Omul este făcut pentru a înainta continuu, dar pentru a înainta în singura infinitate a existenţei şi a bunătăţii, care nu dezamăgeşte şi care este Dumnezeu.
Această înaintare a omului în Dumnezeu răspunde şi trebuinţei lui, convine şi modelului fiinţei lui. Omul nu-i făcut să înainteze prin el însuşi, într-o lume finită, circumscrisă, monotonă.
Unde poate să înainteze într-o astfel de lume? Nu înaintează nicăieri. I se pare numai. Şi aici se petrece şi iluzia. Toată aşa-zisa civilizaţie modernă nu a adus nici o noutate de înţelegere oamenilor. Toate filosofiile, ideologiile şi toată literatura, deci toate progresele omului, nu ştiu dacă sunt progrese, nu ştiu dacă mai degrabă nu sunt o continuă diminuare a înţelesurilor omului” (7 dimineţi cu Pr. Stăniloae, p. 168).
Filosofia, în decursul istoriei, într-adevăr, nu a deluşit lucrurile neînţelese ale omului, ci, dimpotrivă, a deschis alte orizonturi, fără înţelesuri şi fără sensuri. În loc să descurce enigmele Universului şi să le împuţineze, le-a încurcat mai mult şi le-a înmulţit. Atunci, dacă nu ne scoate la liman, ci ne duce în mijlocul mării şi ne depărtează din ce în ce mai mult de ţărm, ce rost mai are să mergi cu această corabie, căci în loc să-ţi salvezi viaţa, ţi-o vei pierde.
Protosinghelul Ioachim Pârvulescu

[cristiboss56]

La mănăstire vin de multe ori credincioşi care ar vrea să le spunem viitorul. Bineînţeles că nu li-l spunem pentru că nu putem să ne spunem nici viitorul nostru. N-avem cum să li-l spunem. Este totuşi o practică prin unele locuri ca, pentru a cunoaşte viitorul cuiva să deschizi o carte. Sau să-şi deschidă el o carte, cartea pe care i-o prezintă cel care urmează să o interpreteze. O fac şi unii treaba asta şi omul îşi deschide cartea şi după aceea, desigur, el nu citeşte nimic de acolo, ci cartea este doar un pretext şi-i spune anumite lucruri care privesc trecutul, în înţeles de influenţe negative. La mine vin destui oameni care la urmă, după ce stau de vorbă cu ei, zic: „Părinte, da’ cartea nu mi-o deschideţi?”.
Bineînţeles că le spun tuturor că nu. Totuşi mi-a venit odată în minte o idee pe care, bineînţeles că dacă aş pune-o în practică nu ar aduce nici o rezolvare pentru cei care ar dori să le deschid cartea. Şi anume, m-am gândit că ar fi tare bine să le deschid Sfânta Evanghelie de la Matei la capitolul 25, de la versetul 31 pană la 46, despre Judecata de apoi. E ceva sigur din viitor. Toată lumea o să meargă la Judecată. Este mai sigur decât orice altceva ce le-ai putea spune oamenilor în legătură cu viitorul, căci acolo se arată cum trebuie să se pregătească omul ca veşnicia să-i fie bună. M-am gândit că ar fi bine să le deschid cartea totdeauna oamenilor la acest text, şi încă la un text, şi anume la cel despre spălarea picioarelor. Este ceva extraordinar de frumos, de instructiv.
Arhimandritul Teofil Părăian