![]() |
![]() |
|
|
|
|
|
#1
|
||||
|
||||
|
Domnul Panagiotis a trebuit să meargă la Muntele Athos și a fost primit cu ospitalitate de către părinții de la Sfânta Mare Mănăstire Vatopedu. Pe 26 octombrie 2014 a solicitat părinților, în mod repetat, să meargă la Spovedanie, iar părinții i-au spus că în dimineața următoare, luni, el ar putea merge. La 27 octombrie 2014, la ora 04.00, când Utrenia începuse, domnul Panagiotis a mers la biserică și, după ce s-a închinat la icoane, s-a așezat. Mai erau și alte persoane în biserică. Așadar, s-a dus și a luat loc într-o strană, și era un om lângă el, în timp ce următoarea strană era goală.
A așteptat cu răbdare, dar timpul a trecut și călugărul nu și-a făcut apariția pentru a-l duce la duhovnic. În jurul orei 04.20, s-a întors și a văzut o maică așezată în strana ce în prealabil fusese goală, alături de omul care se afla, ca și până atunci, lângă el. Maica s-a apropiat de el și i-a spus: „Așteaptă, totul va merge bine, te vei spovedi, nu îți face griji, așteaptă puțin”. El a crezut că, probabil, mănăstirile mari au o anumită maică pentru a ajuta în biserică. A trecut ceva timp și omul nerăbdător s-a gândit să plece pentru a găsi pe cineva la care să meargă să se spovedească. Era ora 04.45 când se pregătea să plece. A făcut un pas și a văzut maica venind din nou la el. Aceasta, luându-l de umeri, l-a împins ușor înapoi în strana sa, spunându-i: „Ți-am spus să ai răbdare și să aștepți. Acum cei șase Psalmi se termină, și un călugăr va veni și te va duce la un duhovnic să te mărturisești”. Într-adevăr, două minute mai târziu, un călugăr a venit și l-a însoțit la duhovnic. Domnul Panagiotis nu i-a spus nimic călugărului care îl însoțea, pentru că nu a vrut să pară suspect. A ajuns la duhovnic și, după ce a vorbit cu el un pic, domnul Panagiotis a spus: - Din fericire, aveți aici o maică care m-a încurajat să am răbdare, așa că am așteptat. - Ce maică, binecuvântatule? Nu avem maici aici. Acesta este Sfântul Munte. Femeilor nu le este îngăduit aici, nici chiar maicilor! - Dar cum, din moment ce am vorbit cu ea de două ori? - Ai vorbit cu Preasfânta noastră și nu ai înțeles asta, fiul meu. Duhovnicul i-a cerut să o descrie, iar domnul Panagiotis a spus: - Era înaltă, în jur de 30 până la 35 de ani, și foarte frumoasă. Cele de mai sus au fost scrise pe pagina de Facebook „Sfântul Nectarie”, în limba greacă, și traduse de către Ioan Sanidopoulos [din limba greacă în limba engleză – n.t.]. Moderatorului paginii i s-a spus la telefon despre acest eveniment de către un bun prieten de-al său. Evenimentul a fost confirmat în secțiunea de comentarii de către un om care era la Mănăstirea Vatopedu atunci când minunea a avut loc, care nu a văzut călugărița, dar a auzit povestea în timp ce se afla acolo și a fost mișcat de ea.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#2
|
||||
|
||||
|
'' Povara''
Pe o potecă abruptă și stâncoasă am întâlnit o fetiță, care-și purta în spate frățiorul. Se vedea cu ochiul liber că micuțul era prea greu pentru puterile ei. I-am spus: – Fetițo, ce grea povară duci! Ea m-a privit mirată și mi-a spus cu reproș în glas: – Nu este o povară domnule, este fratele meu! Am rămas uluit. Fetița cea curajoasă tocmai îmi dăduse o lecție de viață. Și când durerile oamenilor mă copleșesc și îmi pierd tot curajul, cuvintele fetei îmi amintesc: ”Nu este povară, este fratele tău!” |
|
#3
|
||||
|
||||
|
Cu adevarat de retinut :
<<Și când durerile oamenilor mă copleșesc și îmi pierd tot curajul, cuvintele fetei îmi amintesc: Nu este povară, este fratele tău! >>
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#4
|
||||
|
||||
|
Fântâna lui Iacov este singurul loc de pelerinaj creștin-ortodox de pe teritoriul Samariei. Fântâna are o adâncime de 35 de metri. Un călugăr grec care o supraveghează oferă pelerinilor însetați din apa ei proaspătă și rece.
Fântâna a fost săpată de Iacov pe pământul cumpărat de la fiii Hemor (Emmor) Heveul (Facere 33, 18). Nomazii obișnuiau să aibă sursa lor proprie de apă spre a nu fi dependenți de locuitorii așezărilor lângă care își stabileau corturile. Aceasta este fântâna la care a întâlnit-o Hristos pe Femeia Samarineancă în drumul din Ierusalim spre Galileea (Ioan 4, 4-42); de aici, al doilea nume dat de arabi fântânii: Bir es-Samarieh. Datorită faptului că la fântâna lui Iacob, Iisus vorbește despre apă vie, comunitatea creștină din această regiune a folosit apa acestei fântâni pentru săvârșirea Botezului. Conform unor mărturii din veacul al IV-lea, la fântâna lui Iacob exista o bisericuță construită. De atunci, ea a fost recunoscută ca loc de pelerinaj creștin. Bisericuța a fost arsă în timpul revoltei samarinenilor din anul 485 și a fost refăcută în secolul șase de către Împăratul Iustinian. Dar, a fost din nou distrusă în urma invaziei persane și a celei arabe, care i-a succedat. La sfârșitul secolului XIX, Patriarhia Ierusalimului a cumpărat terenul și a început construcția unei biserici pe temeliile bisericii mai vechi. Din lipsă de fonduri, lucrările s-au oprit în timpul primului război mondial, dar au fost încheiate în ultimii ani.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#5
|
||||
|
||||
|
În primăvara anului 1939, mitropolitul Nicolae Balan, ascultând dorința lor de a deveni monahi, i-a trimis în Sfântul Munte Athos pe tinerii diaconi Zian (Arsenie) Boca și Serafim Popescu „ca să deprindă călugăria de acolo” după cum spunea mai târziu părintele Arsenie. Cei doi părinți s-au așezat la chilia romaneasca Sfantul Ipatie de lângă mănăstirea Vatoped.
Părintele Serafim avea să stea pentru șase luni în Sfântul Munte. În acest timp a fost povățuit de părintele Antipa Dinescu de la schitul Prodromu. În cele trei luni petrecute în Muntele Athos a avut parte de o experiență duhovnicească formatoare pentru viața de călugăr, pentru care optase încă din anii studenției de la Sibiu. În acest răstimp părintele Arsenie a lucrat la treptele ce coboară spre Peștera Sfântului Athanasie Athonitul din apropierea Schitului românesc Prodromu. Drept răsplată a primit binecuvântarea de a copia Filocalia de la Prodromu. Părintele Arsenie a încredințat aceste manuscrise părintele Dumitru Stăniloae, care le-a tradus și publicat ceva mai târziu la Sibiu sub forma primelor patru volume ale Filocaliei românești. Despre experiența trăită în Sfântul Munte, părintele Arsenie a mărturisit într-o scrisoare trimisă unui călugăr: „(…) dacă însă prețuiți grădina Maicii Domnului mai mult decât orice altă ocrotire, mai răbdați puțin pe loc, și rămâneți în Sfântul Munte, – că eu unul în locul vostru n-aș ieși de acolo – îmi cam pare rău că n-am rămas și eu acolo (…)”.
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#6
|
||||
|
||||
|
Demult, o bătrânică evlavioasă îngrijea un copil.
Când părinții lui plecau la serviciu, ea deschidea un geamantan, pe capacul căruia era lipită icoana Sfântului Nicolae și se ruga. Copilul, jucându-se, vedea toate acestea. După ce termina rugăciunea, bătrânica ascundea geamantanul. Într-o zi după serviciu, părinții erau ocupați cu menajul. Geamurile de la balcon erau deshise. Copilul a ieșit pe balcon și privea în jos, la copiii care se jucau și râdeau în curte. A vrut și el să se joace cu ei. A adus un scaun, s-a urcat pe el - copilul avea patru ani - și a sărit de la etajul al patrulea. S-a adunat multă lume.Toți strigau: "A căzut un copil!" Părinții au observat lipsa copilului de pe balcon. S-au repezit afară. Băiețelul era jos, viu, fără nicio vânătaie. Mama l-a luat în brațe: - Feciorașule, cum de-ai rămas în viață? - Bunicuțul m-a prins, a urmat răspunsul. - Care bunicuț? - Cel din geamantanul bunicuței. Au venit acasă. - Bunicuțo deschide geamantanul! Ea își păstra în taină credința, însă atunci a fost nevoită să se descopere. Copilul a spus, arătând la icoana din geamantan: - Acest bunic m-a prins. Arhimandritul Ambrosie (Iurasov)
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
#7
|
||||
|
||||
|
Constantin Polihroniu, un înalt funcționar de stat, vreme de vreo două ceasuri s-a rugat plângând înaintea raclei Cuviosului Ioan Rusul. Era îmbrăcat în pijamale și un taxi îl aștepta la ușa de miazănoapte a Bisericii. După ce a sfârșit convorbirea sa tainică cu Cuviosul, a pornit cu pași rari, târându-și papucii pe pardosea, și s-a îndreptat spre ieșire.
L-a oprit un preot al Bisericii și l-a întrebat de ce a plâns atâta vreme, de ce nu era îmbrăcat cum se cuvenea și a venit în biserică cu pijamale și dacă… dorea să-i dea cameră la hotel să se odihnească puțin. - Nu, Părinte, a răspuns acela. M-a odihnit pentru mulți ani Sfântul, acest doctor mare și făcător de minuni pe care-l slujiți. Astăzi dimineața, soția mea a venit la Spitalul „Evanghelismos” să mă vadă. Au trecut mai mult de zece ani de când nu am mai stat în picioare, așa cum mă vedeți stând acum. Într-un an o suferință a sistemului nervos și o boală ce am avut-o m-au adus la o infirmitate, încât mi-am pierdut funcția. Am ieșit la pensie pe caz de boală și am umblat prin spitale, pentru că în al doilea an aveam mai mult de 80% paralizie la extremitățile inferioare. Paralizia, starea psihologică rea, ieșirea prematură din activitățile vieții, m-au adus la decădere fizică, aproape de moarte. Astăzi dimineață, însă, femeia mea a venit la spital, m-a aflat dormind, dar nu m-a trezit, ci s-a așezat pe un scaun lângă patul meu. Pentru câteva secunde a luat-o somnul. Și vede, în somn fiind, că în salonul alăturat avea loc vizita medicilor, printre care era un medic străin necunoscut. Atunci ea se apropie de el și-l întreabă: - Domnule doctor, sunteți străin? Vă văd pentru prima oară în acest spital. Vă rog, veniți în salonul alăturat unde se află bărbatul meu paralizat de mai bine de zece ani. Medicii mi-au spus adevărul, că-l voi pierde pe bărbatul meu. Îmi voi pierde sprijinul meu. Va muri soțul meu. Veniți, domnule doctor, să-l vedeți, să-i dați curaj, să ne spuneți ceva și Dvs. - Mergi, doamnă, și așteaptă că voi veni să-l văd pe soțul tău! - Bine, domnule doctor, dar spuneți-mi numele Dvs. ca să-l știu. - Mă numesc Ioan Rusul, i-a răspuns acela. Atunci a sărit deodată de pe scaun și mă vede că mă chinuiam singur să mă ridic, sprijinindu-mă pe coate. - Femeie, ajută-mă și tu! Cineva mă ține de subțiori și mă ridică. Ajută și tu! M-am ridicat, am călcat pe pardosea, când hohotele de plâns ale femeii mele i-au adus lângă mine pe medicii și personalul ajutător al spitalului. Medicul responsabil al spitalului, un creștin credincios, mișcat de povestirea femeii mele, mi-a spus: - Domnule Polihronie, așa cum ești, nu încerca să-ți schimbi pijamalele, mergeți, luați un taxi de la intrarea Spitalului și mergeți la Spitalul duhovnicesc, la Biserica Sfântului Ioan Rusul, care se află în valea înverzită de la Procopi – Evia, unde se află Sfintele sale Moaște. Mergeți, spuneți-i marele vostru mulțumesc, după care să vă întoarceți să va fac ieșirea din spital, care, de data aceasta – desigur foarte rar – nu o va semna un medic, ci un Sfânt. Eu, ca creștin și ca medic, cred ceea ce am spus. Deasupra științei noastre este atotputernicia lui Dumnezeu și a Sfinților Săi. Acestea ni le-a spus, Părinte. Dați-ne și Sfinția Voastră binecuvântarea Voastră. Acestea le-a spus, acestea le-am văzut la acel binecuvântat bărbat, care, cu lacrimi (iar pentru ca bărbații să plângă, trebuie ca ceva foarte serios să li se întâmple) spunea Sfântului un profund „mulțumesc”. „Mulțumesc”, pe care sunt bucuroși să-l spună toți bolnavii din spitale, din tot felul de așezăminte pentru bolnavi și azile pentru bolnavi incurabili, care așteaptă un Înger, un Sfânt sau pe Însuși Domnul să tulbure apele pentru ca să intre în această taină, care se numește vindecare minunată și care cu adevărat se săvârșește în anumite vremuri la bolnavii pe care Dumnezeu îi alege cu judecățile Sale, cu totul necunoscute nouă. Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu, Staretul Chiliei Bunavestire, Schitul romanesc Lacu, Sfântul Munte Athos via Marturie athonita
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie. (Părintele Alexander Schmemann) |
|
|