Cuvant pentru suflet !

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de cristiboss56

Dacă şovăi, fiică, să ştii că eşti mai degrabă pentru căsătorie decât pentru mânăstire. Pentru viaţa monahală sunt cei la care nu e şovăială. Sfântul Sava nu avea mintea îndoită. Nici Sfânta Teodora, nici Xenia, nici Efimia, nici atâtea altele, care au fost adevărate artiste ale vieţii monahale: fiindcă aceasta nu toţi o pot primi, ci numai cei cărora le este dat. Tu spui că deseori şezi seara cu mama ta lângă vatră şi cântăriţi motivele pro şi contra. Iar eu îţi spun: oricâte motive ar fi, nu motivele vor hotărî partea în care o vei apuca, ci înclinarea. Dragostea este mai presus de toate motivele. Şi dacă dragostea de Hristos nu te va duce în liniştea însingurată a mânăstirii, dragostea faţă de lume te va ţine în lume şi te va îndrepta spre căsătorie. Dar şi în acest al doilea caz poţi să fii binecuvântată cu binecuvântarea Sarei şi a Rahilei, şi dealtfel a mamei tale.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Mă întreb ce îl poate ajuta pe un om care trăieşte în lume, să treacă peste toate necazurile, nenorocirile, peste toate pierderile şi nedreptăţile, peste suferinţă şi chiar chin - dacă nu dragostea. Dragostea, ultimul imbold rămas atunci când toate celelalte s-au stins, puntea care trece pe om peste abisul întredeschis al morţii. Credinţa se poate clătina, nădejdea poate păli, dar dragostea rămâne mereu ca ultimă alternativă în inima omului. Ce l-a ţinut pe Siluan, când deznădejdea îl dobora, dacă nu iubirea de Hristos, iubirea lui Hristos?!...

Unii oameni au vrut să renunţe la lume, din pricină că lumea li s-a părut nedreaptă, strâmbă şi urâtă. Au cerut să vieţuiască în mănăstire, crezînd că acolo toate au sens şi e frumos şi uşor... Mânaţi de idealuri înalte şi dispuşi, cel puţin înainte de probă, să parieze că vor reuşi să fie ca monahi ceea ce nu au izbutiti să fie în lume, au avut uneori surpriza să fie respinşi. Auto-excluzîndu-se. Motivul? Le lipsea dragostea.

Dar ce îl poate ajuta pe un om care a ales călugăria să treacă peste greutăţile nevoinţelor monahale, poate cu mult mai mari decât cele lumeşti - dacă nu dragostea. Angajarea fără menajamente pe drumul despătimirii/ al jertfei de sine permanente ar putea fi dusă la bun sfârşit fără dragoste? Viaţa monahală nu e mereu un rai, aşa cum e imaginat raiul îndeobşte... Uneori e iad, deseori e iad - luptele asceţilor cunosc momente cumplite, după cum găsim în cărţile care descriu viaţa monahală. Dar prin dragostea nevoitorilor pentru Hristos ele sunt şi sublime.
Dragostea nu e doar imboldul care împinge, ci şi motivul care susţine pe cel aflat în grele momente ale vieţii, la răspântii, la ceas de-amară renunţare, de înfrângeri...

Dragostea acoperă, în cel ce o are, toate relele, toate pierderile, toate suferinţele.
Fie că e înclinată spre lume, fie că înclinarea ei e spre asceza monahală - dragostea biruieşte tot răul, dinlăuntru şi din jur. Aşa cum întunericul dispare când izbucneşte lumina, aşa răul piere când vine dragostea. Pentru că dragostea este lumină.

Multe vorbim despre dragoste, toată lumea o pomeneşte, o revendică şi o voieşte, cu toţii ne pricepem la asta în oarecare măsură (credem fiecare) - fie şi măcar pentru că ea într-adevăr e însămânţată în adâncul fiinţei omeneşti, ca o sămânţă care îşi aşteaptă dezvoltarea şi rodul, deşi arareori e cultivată statornic şi cu pricepere. Însă cel care o trăieşte aievea e în măsură să o şi dea mai departe, ca pe un fruct răcoritor. (Iertarea este un astfel de fruct.) Cuvioşii, sfinţii şi martirii asta îmi pare că au şi făcut. Dăruind ceea ce au primit, iată, Biserica dăinuie şi azi, în ciuda tuturor furturilor şi crimelor făcute tocmai ... în numele dragostei.

[cristiboss56]

1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. 2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. 3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. 4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. 5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. 6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. 7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. 8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi; 9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim. 10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. 11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. 12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.

[Ioan_Cezar]

S-a întâmplat că aseară, înainte să citesc postarea din Sfântul Nicolae Velimirovici, să cunosc o tânără frumoasă foc şi surprinzător de deşteaptă, o tânără care abia a trecut pragul vârstei de 20 ani, dar care nu se putea hotărî între viaţă şi moarte (are gânduri persistente de sinucidere), între lume şi călugărie, între sens şi nonsens, între ...multe. Păcatele mele m-au adus din nou în situaţia nenorocită de a asista un om care voieşte să se sinucidă...
Neştiind ce să-i spun, m-am mulţumit să o încurajez să vorbească. În meseria mea, atunci când omul vorbeşte despre necazurile lui, deja face un pas înainte spre viaţă, spre vindecare. Cel mai rău e să tacă şi să facă (gesturile pierzării). Închiderea în sine poate atinge uşor nivelul psihotic şi uite-aşa înnebunesc oamenii, se rup de tot ce e viu în jur şi ajung să-şi piardă minţile şi/sau să se sinucidă.
Dar eu nu ştiam (ce, cum) să-i vorbesc, tot ce puteam era să ascult. Aceeaşi poveste cu mii de feţe, pe care am auzit-o mereu - despre cum lumea e rea şi urâtă şi nedreaptă etc. Oamenii îşi plâng rănile reale, îşi arată descurajarea şi neputinţa şi, vai, se arată dispuşi la soluţii extreme. Atât consideră că le-a mai rămas de făcut.
Simţind că pierd teren şi că nu pot să ajut cu nimic pe omul din faţa mea, care pe măsură ce vorbea se arăta închis în nenumărate argumente care păreau de nedepăşit (tânăra trăieşte în mod real un calvar), mi-am amintit prin nu ştiu ce asociere misterioasă, de un amărât de american (în prezent proprietarul unei insule unde face şedinţe de psihoterapie care costă în jur de 10 000 de dolari ora) care, după cum relatează el într-o mărturisire publică, s-a urcat într-o zi pe un scaun şi pe o masă şi şi-a înfăşurat o funie de gât, legînd-o de o lustră zdravănă. Încercase tot ce e omeneşte posibil ca să evite această ultimă faptă, însă tot ce făcuse îl adusese în această situaţie.
Înainte să dea cu piciorul scaunului pe care stătea şi să se predea morţii, Robert W. şi-a amintit însă, printr-un ultim zvâcnet al minţii lui care se agăţa de viaţă, că din încercările lui a lipsit întotdeauna ceva, un ceva pe care amânase mereu să îl încerce. Avusese timp pentru toate, avusese timp să facă lucruri măreţe, avusese timp să experimenteze orice, însă rămăsese un lucru pe care îl amânase mereu - dragostea. Deşi avea mari îndoieli că aceasta îi va reuşi, pentru a fi onest cu sine până la capăt şi pentru a nu-şi reproşa în ultima clipă a trecerii de la viaţă la moarte că nu a încercat tot ce era omeneşte posibil, Robert şi-a desfăcut funia din jurul gâtului, s-a dat jos de pe masă şi ... a pornit în căutarea dragostei, dorind să o cunoască şi să şi-o însuşească. Iar dacă nici asta nu îl ajuta, socotea el, atunci avea să se întoarcă în acelaşi loc şi la aceeaşi faptă pe care, deocamdată, iată, le părăsise.
Din acea clipă începe în R.W. o nouă viaţă. Pe masa de sub lustră el nu avea să se mai urce niciodată, în schimb avea să coboare mulţi oameni pe pământ, în America tuturor visurilor (şi deziluziilor), lucrînd cu ei tema descoperită sub lustră (ce ironie!, să te spânzuri de însuşi obiectul luminii), temă pe care s-a străduit să o aprofundeze pentru a rămâne în viaţă şi a se împlini ca om. Această temă este dragostea.
Aseară am apucat să depăn această poveste şi, spre bucuria mea, tânăra fată s-a mai liniştit şi ne-am despărţit cu promisiunea că ne vom revedea în curînd pentru a hotărî pe unde să căutăm pentru a deprinde dragostea...:)

Când am ajuns acasă, am intrat pe forum şi nu mică mi-a fost uimirea când am dat peste cuvintele Sfântului Velimirovici. Comentariul meu nu era doar o reacţie la postare, cât mai ales un ecou al experienţei cutremurătoare la care participasem pe seară...
Vreau să-ţi mulţumesc pentru că ai postat acel text, dacă nu din alt motiv atunci fie şi pentru că, lecturînd textul pus de tine, am adormit astfel relativ liniştit, cu încredinţarea că nu confundasem prea tare antidotul...:)

Noi preţuim orice, ne dăm întreaga viaţă, ani şi ani, pentru slujirea oricăror deziderate, însă iubirii, singurei puteri dătătoare de sens şi de viaţă, nu găsim să îi acordăm timpul şi energia noastră. Deşi iubirea se află chiar în noi, în propria noastră fiinţă omenească. Şi în Cer.

[cristiboss56]

Multumesc frate Ioan pentru postarea ta , cu adevarat pentru suflet !
Suntem Creati din Iubire si "condamnati" sa traim in iubire . . .!
Doamne ajuta !

[Ioan_Cezar]

Aşa credem, aşa şi trebuie că este, însă vezi cum se întâmplă: vine mereu câte un "binevoitor" şi ne învaţă cum să evadăm... Iar surogatele iubirii sunt atât de multe! Şi apoi, uneori dragostea e solicitantă în aşa mod, încât unul ca iubitul nostru Sfântul Sofronie Saharov vorbeşte despre ea cu expresia buimăcitoare (cel puţin la prima vedere) ..."iadul iubirii". Cuvânt duhovnicesc, cuvânt al unui om care a iubit toată viaţa Frumosul şi care a preţuit în cel mai propriu mod cu putinţă pătimirea. Din dragoste pentru Hristos, mai întâi.

[cristiboss56]

În prealabil postat de Ioan_Cezar

Aşa credem, aşa şi trebuie că este, însă vezi cum se întâmplă: vine mereu câte un "binevoitor" şi ne învaţă cum să evadăm... Iar surogatele iubirii sunt atât de multe! Şi apoi, uneori dragostea e solicitantă în aşa mod, încât unul ca iubitul nostru Sfântul Sofronie Saharov vorbeşte despre ea cu expresia buimăcitoare (cel puţin la prima vedere) ..."iadul iubirii". Cuvânt duhovnicesc, cuvânt al unui om care a iubit toată viaţa Frumosul şi care a preţuit în cel mai propriu mod cu putinţă pătimirea. Din dragoste pentru Hristos, mai întâi.

De "binevoitori" nu ducem lipsa , sunt peste tot , pe strada , la locurile de munca , sunt ispitele ce ne apar in cale tocmai pentru a ne incerca "iubirea"!
Iubirea este pana la urma o porunca data noua de insasi Mantuitorul nostru , greu de realizat , mai ales in vremurile de acum.
Formal , mai toata lumea trambiteaza iubirea si iertarea , dar nenorocita de mandrie pune piedici serioase la proba practica .
Frate draga , iti recomand o carte a lui Savatie Bastavoi -" A iubi inseamna a ierta ", aoaruta la Editura Cathisma in 2006 . Daca o gasesti s-o cumperi neaparat ! Poate daca ne intalnim ti-o imprumut cu mare drag.
In fine, o sa mai scriu despre iubire si iertare pe acest thread si cu alta ocazie !
Doamne ajuta !

[cristiboss56]

Într-o casă sărăcăcioasă trăia odată o tânără de o frumuseţe răpitoare, împreună cu tatăl ei; frumuseţea exterioară era însă umbrită de cea interioară. Tânăra avea un suflet curat, inocent, plin de iubire pentru Dumnezeu, pentru semenii ei şi nu se trudea pentru a-şi menţine frumuseţea exterioară, pentru ea contând doar sufletul omului.

Spre deosebire de fiica sa, tatăl era un om morocănos, căruia nu îi convenea niciodată nimic şi era mereu pus pe ceartă. Văzând credinţa fetei, adesea izbucnea hulindu-l pe Dumnezeu sau bătându-şi joc de comportamentul singurei lui fiice. Într-o zi, înainte de a sosi vremea Sfintei Liturghii, fata gătea tocăniţă de legume. Nu terminase însă pregătirea ei, când toaca a bătut; neavând cui să îi lase în grijă tocăniţa, a lăsat-o şi a mers la biserică.
Vrăjmaşul diavol îi şopteşte viclean la ureche, îndemnând-o să plece înainte de terminarea slujbei.
- Eşti o fată săracă. Acele legume sunt unică hrană a ta şi a tatălui tău pe următoarele zile. Du-te acasă să vezi dacă nu cumva s-a prins mâncarea şi miroase urât... biserica nu pleacă nicăieri şi vei mai putea veni la slujbă şi altă dată.
Dându-şi seama de la cine vin gândurile, tânăra răspunde:
- Dumnezeu Care hrăneşte orice făptură a Sa va avea grijă şi de mâncarea mea.
După ce şi-a făcut semnul Sfintei Cruci, a ascultat cu atenţie slujba până la sfârşit. S-a întors acasă liniştită, cu pace în suflet dar când deschide uşa, minune mare: în loc de mirosul urât care ar fi fost normal din cauza mâncării arse, în aer plutea o mireasmă deosebită, nelumească. Uimită s-a întors în bucătărioară; ridicând ochii, vede un tânăr frumos, cu faţa strălucitoare şi cu o privire blândă care purta un veşmânt dumnezeiesc. Mâneca dreaptă îi era suflecată şi în mână ţinea o lingură cu care amestecă mâncarea. După puţin timp, minunatul bucătar gustă din mâncare iar apoi scoate din sânul său o batistă mică de unde ia nişte mirodenii şi le aruncă cruciş în oală.
Zâmbindu-i, îndată îşi desface aripile şi zboară spre Cer. Speriată, tânăra se întoarce spre răsărit şi începe să se roage lui Dumnezeu.
- Doamne, nevrednicia mea este mult prea mare... cine sunt eu pentru a-L trimite pe îngerul Tău să aibă grija mea? Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta nemăsurată, îţi mulţumesc pentru purtarea Ta de grijă, îţi mulţumesc pentru că, deşi sunt o păcătoasă care nu merită să îţi fie fiică, m-ai primit în braţele Tale ocrotitoare.
În timp ce se ruga, se aud zgomote puternice afară; tatăl sosise acasă... o stare de nervozitate îl stăpânea determinându-l să urle şi să dea cu piciorul în tot ce îi ieşea în cale.
- Mi-e foame, vreau să mănânc! Se auzi vocea groasă şi impunătoare a bărbatului. Trânteşte uşa.
- Unde este mâncarea şi ce este cu mirosul acesta? Smerită, fata îi serveşte mâncarea fără să scoată nici o vorbă. Îndemnat de un gând rău, fără nici un motiv, tatăl izbucneşte când vede mâncarea din faţa lui.
- Eu nu mănânc o asemenea porcărie. Ridică vasul şi-l întoarce cu fața-n jos... vroia ca mâncarea să cadă pe podea, dar aceasta nu căzuse. Intrigat, aruncă cu putere farfuria în perete, dar în loc ca mâncarea să se împrăştie aceasta rămânea intactă la fel ca şi farfuria. Turbat de furie, o apucă strâns de braţe pe fiica lui:
- Ce ai făcut? Farmece?
- Eu.. eu...
- Ţi-am zis să nu te mai rogi Dumnezeului tău. Uite ce s-a întâmplat din vina ta. Precum o fiară, se îndreaptă spre camera fetei, dorind să rupă crucea ce se odihnea pe perete, însă când luă crucea în mână, o arsură cumplită îi cuprinde întreg trupul, făcându-l să se zvârcolească de durere. Tânăra, cu lacrimi în ochi, fuge în faţa singurei icoane pe care o avea, în afară de cruce, şi căzând în genunchi, se roagă duios.
- Dumnezeule, iartă-l, nu ştia ce face. Te rog, opreşte-i durerea sau dă-mi-o mie, dar nu îl lăsa să sufere aşa. Te rog, Doamne, fie-Ţi milă de el... suspinând uşor, continuă rugăciunea. Facă-se voia Ta şi iartă-mă pentru această îndrăzneală. Răspunsul îl primeşte îndată. O voce îi şoptea în suflet şi în minte să ia crucea care căzuse alături de tatăl ei şi să-l atingă cu ea. Fata a urmat vocea lui Dumnezeu şi durerea tatălui ei a dispărut. Fără a scoate vreo vorbă, acesta se ridică şi pleacă, lăsându-şi fată singură în cameră micuţă. După vreo două ore, se întoarce... ochii îi erau înlăcrimaţi iar în mână ţinea o micuţă icoană pe care o cumpărase din banii care îşi pusese în gând, înainte să-i cheltuiască pe băutură. Fata, care rămăsese în acelaşi loc, aşteptându-şi tatăl, îl priveşte uimită.
- Primeşte această iconiţă, fetiţa mea. Primeşte-mi şi iertarea.
- Nu am pentru ce să te iert, tăticule. Mulţumesc! Zise, îmbrăţişându-l bucuroasă.
- Vino în bucătărie, nu ai mâncat nimic. Mâncarea îşi păstrase dumnezeiasca mireasmă. Gustând din ea, o dulceaţă nespusă îi cuprinde, toate simţurile lor preschimbându-se şi dobândind ceva dumnezeiesc.
Iubirea şi iertarea sunt flori ale sufletului iar dacă ai aceste flori, poţi alunga iarna cumplită care îngheaţă multe inimi înveninându-le cu trufie, mâhnire, cruzime şi ură.
Dumnezeu să ne dea puterea de a ne scoate inimile din iarnă grea şi să sădim în ele florile atât de necesare udate de ploaia credinţei.! Să credem cu toată fiinţa noastră în Dumnezeu care toate le poate câte le voieşte.
"Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 21)