De ce ,,marire" si nu ,,slava"?

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de antoniap

Auzind la unele biserici spunandu-se ,,marire" in loc de ,,slava",

(...)

Exista o explicatie logica pentru isi face loc tot mai mult in Sfanta Liturghie cuvantul ,,marire" in loc de ,,slava"?

"Marire" este un cuvant de origine latina, preferat in Ardeal, unde influenta latinei a fost mai puternica si a slavonei mai slaba.
Dimpotriva, "slava" este un cuvant de origine...slava, preferat in Moldova si in Muntenia, unde influenta latinei a fost mai slaba si a slavonei mai puternica.

Prin urmare, persoane din Moldova sau Muntenia, obisnuite cu "slava" pot fi contrariate cand, intrand intr-o biserica ardeleneasca ori in care slujeste un preot din Ardeal, aud "marire" si invers.

Trebuie notat ca echivalentul mai apropiat al cuvantului "slava" este "glorie", dupa cum spunem "Isus va reveni cu trup de slava", adica "de glorie". Dar, "marire" s-a impus mai mult in uzul romanilor din Ardeal si a prevalat fata de "glorie".

"Lumină lină a Sfintei Slave a Tatălui ceresc

Şi de slava Ta cea împărătească

'n cuviinţă să vă povestească"

În anii din urmă, mi se pare tot mai frustrantă înlocuirea cuvântului slavă cu mărire, de ca şi cum ar fi sinonime interşanjabile prefe-renţial.

Nu mai departe decât în ecfonisul rugăciunii Tatăl nostru, putem auzi când slavă, când mărire, după cum preferă preotul slujitor.

Exemple se întâlnesc multe chiar şi în Credinţa ortodoxă, catehismul de referinţă la ora actuală.

Dar să lăsăm ca de slava cea dumnezeiască de către Sfântul Grigorie Palama să vă povestească, în tâlcuirea din limba greacă a Părintelui Dumitru Stăniloae:

"Este o lumină ce se arată Sfinţilor, alta decât cunoştinţa din toate cele create; cu atât mai sfântă, cu cât este slava firii lui Dumnezeu şi e văzută numai de cei ajunşi în chipul lui Dumnezeu; şi că este departe de a fi o nălucire sau ceva apropiat luminilor sensibile, sau o plăsmuire simbolică după chipul lor; că este departe, întrucât este ipostas şi frumuseţea veacului viitor şi singura lumină adevărată, veşnică, neschimbăcioasă, neînserată, nestricătoare, lumină prin care ne facem şi noi lumină şi fii ai luminii desăvârşite.

Explicaţiile Dicţionarului de Teologie ortodoxă al Pr. Prof. dr. Ion Bria cu privire la cuvântul slavă sunt de referinţă:

Slava este oglindirea chipului lui Dumnezeu în om, lumina care a învăluit trupul înainte de cădere fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Romani 3, 23). De aceea mântuirea este restatornicirea chipului şi slavei primului om zidit de mâinile lui Dumnezeu: Cei înţelepţi vor moşteni slava (Pilde 3, 35).

În Noul Testament, Sfântul Ioan Evanghelistul reia tema slavei văzute a lui Dumnezeu (Ioan 13, 31), care este unită cu Iisus Hristos după ipostas: Slăveşte-Mă pe Mine, Tată, la Tine, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea (Ioan 17, 5). Slava este lumina ipostasului, care pătrunde firea omenească a lui Hristos, îndumnezeind-o. Biserica aşteaptă parousia, a doua venire, plină de slavă, a Domnului (I Tesaloniceni 4, 17). Creştinii primesc slava Fiului: Slava pe care Mi-ai dat-o Mie, Părinte, am dat-o lor ca să fie una, precum şi Noi una suntem (Ioan 17, 22). Slava este strălucirea Duhului Sfânt în sufletele creştinilor, chemaţi să urce din slavă în slavă (II Corinteni 3, 18), până ce vor deveni oglinzi perfecte ale sfinţeniei lui Dumnezeu. În literatura de specialitate din secolul al XIV-lea, slava este lumina harului dumnezeiesc, iradierea energiilor divine necreate care s-a arătat pe Tabor în trupul lui Hristos. Lumina taborică nu este o vedere a firii dumnezeieşti, ci a slavei firii Lui. Slava nu este natura dumnezeiască, ci raza dumnezeirii. Aşadar, a dat şi firii omeneşti slava dumnezeirii, dar nu firea. Altceva este natura lui Dumnezeu şi altceva este slava Lui, deşi sunt nedespărţite între ele (Sf. Grigorie Palama, "Despre Sfânta Lumină", 15, în Filocalia rom., vol. 7, p. 283)â€

Slava este o realitate eshatologică nepieritoare şi nemuritoare, fiind însuşi mediul Împărăţiei lui Dumnezeu viitoare (Apocalipsa 21, 23). Dar ea e văzută şi gustată de sfinţi încă de aici. Acesta este sensul îndemnului de a slăvi pe Dumnezeu, adică a recunoaşte şi a mărturisi prezenţa Sa concretă şi legătura Sa nemijlocită cu făpturile Sale, în rugăciune, doxologie şi mulţumiri: Să Te laude pe Tine, Doamne, toate lucrurile Tale şi cuvioşii Tăi să Te binecuvânteze. Slava împă-răţiei Tale vor spune şi de puterea Ta vor grăi (Psalmi 144, 10-11)”.

Ambele citate tâlcuiesc înţelesul cuvântului slavă în cheia cunoaşterii taborice a Sfintei Treimi şi a lui Iisus Hristos, Fiul întrupat pentru restaurarea şi îndumnezeirea omului prin sinergie cu lumina neapusă a harului dumnezeiesc personalizat.

Relaţia sinergică dintre Dumnezeu şi om presupune mărirea (înălţarea) omului de către Dumnezeu, pentru ca acesta să-I poată întrezări şi mărturisi mărirea (măreţia, magnitudinea).

Rugăciunea amvonului, care încheie rânduiala Liturghiei şi o rezumă, este edificatoare în privinţa celor de mai sus: omul are iniţiativa binecuvântării lui Dumnezeu, la care Domnul răspunde cu binecuvântarea Sa, cu sfinţirea celor ce nădăjduiesc întru El şi mântuirea poporului Său La rându-i, omul, dăruit de Dumnezeu la cererea lui, Îi înalţă lui Dumnezeu“întreit în Persoane slavă, mulţumită şi închinăciune, pentru acum şi în viaţa veşnică.

Mărirea (Mărire Ţie, Doamne sau Mare eşti, Doamne, şi mari sunt minunile Tale) este curata noastră mărturisire universală că am descoperit, recunoaştem şi vestim întregii creaţii suveranitatea lui Dumnezeu, măreţia şi iubirea Lui.

Mărirea lui Dumnezeu presupune micşorarea măritorului, deci smerirea lui, pentru care, la vremea potrivită, Dumnezeu îl va mări la rându-I, ca în Evanghelia cu cel ce se aşază ultimul la masă şi, pentru smerenia lui, e chemat în faţă (cf. Luca 14, 10-11). Măritorul mărit măreşte cu şi mai multă dăruire de sine, iar Dumnezeu nu rămâne niciodată datorâ€

Mărirea lui Dumnezeu nu se poate nici gândi, nici rosti, fără susţinerea Duhului Sfânt, întâi pentru că n-am şti să o facem (Romani 8, 26-27), apoi pentru că nici n-am face faţă războiului nevăzut şi celui chiar prea văzut, dezlănţuit cu atâta furie în ziua de azi.

La adânc, mărimurile sunt imne de iubire laudativă, măritoare, cântări ale aripilor duhului nostru îmbrăţişate de aripile Duhului Sfânt, cu voia Tatălui şi din dorul nostru de sfinţenia Lui.

Cât priveşte slăvirea, smerenia şi iubirea de Dumnezeu îl fac pe om să considere că întreaga splendoare a luminii veşnice, împărăteşti, I se cuvine numai lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, omul doreşte să-I ofere lui Dumnezeu lumină din lumina dumnezeirii (adică radiată de fiinţa lui Dumnezeu-Treime, la care omul nu are acces), iar Dumnezeu îi dă ca, dându-i, să-i rămână şi lui (omului) o câtime, atât cât va putea păstra şi folosi mântuitor.

Expresia a da slavă lui Dumnezeu, împreună cu salutarea liturgică Slavă Ţie, Celui ce ne-ai dat nouă lumina – totodată laudativă şi euharistică (de mulţumire) pentru darul luminii, răspuns la chemarea lui Hristos înviat: Veniţi de luaţi lumină!, arată cum Hristos îi dă omului dintru ale Sale, din care omul, la rându-i, Îi dă lui Hristos Lumina lumii şi Împăratul slavei.

Fiecare slăvimu-Te adresat lui Dumnezeu de către om este pentru acesta o treaptă spre lumina Împărăţiei veşnice, un suiş spre propria-i slăvire spre înfiere.

În Noul Testament, teofaniile trinitare (arătările Prea Sfintei Treimi) sunt în slavă, slava manifestându-se şi ca lumină, şi ca rostire, cuvânt dumnezeiesc, poruncă.

Sfera semantică a cuvântului slavă conţine şi înţelesul cuvântului mărire, dar îl depăşeşte cu mult prin înţelesurile legate de accesul omului la lumina veşnică a harului necreat, condiţie a înveşnicirii sale în Împărăţia cerurilor.

Cuvântul este simbol. Rostirea unui cuvânt este participare la cele numite sau exprimate de acel cuvânt. Zicem Mărire Ţie sau Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru: avem părtăşie de măreţia dumnezeirii. Spunem Slavă Ţie: avem părtăşie de lumina neapusă a Împărăţiei şi, aici, cu măreţia Prea Sfintei Treimi, în Duhul Sfânt.

http://actualitateaortodoxa.com/arti...Tie-Doamne.php

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

"Marire" este un cuvant de origine latina, preferat in Ardeal, unde influenta latinei a fost mai puternica si a slavonei mai slaba.
Dimpotriva, "slava" este un cuvant de origine...slava, preferat in Moldova si in Muntenia, unde influenta latinei a fost mai slaba si a slavonei mai puternica.

Prin urmare, persoane din Moldova sau Muntenia, obisnuite cu "slava" pot fi contrariate cand, intrand intr-o biserica ardeleneasca ori in care slujeste un preot din Ardeal, aud "marire" si invers.

Trebuie notat ca echivalentul mai apropiat al cuvantului "slava" este "glorie", dupa cum spunem "Isus va reveni cu trup de slava", adica "de glorie". Dar, "marire" s-a impus mai mult in uzul romanilor din Ardeal si a prevalat fata de "glorie".

Eu stiu ca aceasta influenta este greco-catolica. Am ramas contrariata auzind intr-o biserica ortodoxa spunandu-se:

,,Si iarasi va sa vina cu marire, sa judece viii si mortii," ( Crezul)

Pai nu se potriveste deloc. Ce fel de marire? Ca eu una nu pricep? Slava e slava si marirea e marire.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de antoniap

Eu stiu ca aceasta influenta este greco-catolica. Am ramas contrariata auzind intr-o biserica ortodoxa spunandu-se:

,,Si iarasi va sa vina cu marire, sa judece viii si mortii," ( Crezul)

Nu exista un "rit greco-catolic" asa cum nu exista un "rit ortodox". Exista, insa, un rit bizantin (numit si "rasaritean"). La data Unirii celor doua Biserici, greco-catolicii nu au facut decat sa continue a folosi rugaciunile folosite de inaintasii lor, rugaciuni pe care le foloseau si cu un an mai devreme, pe vremea cand erau ortodocsi. Dar, intre termenii folositi in Ardeal si cei folositi in Moldova sau Muntenia existau diferente atunci, asa cum exista si acum. Mult mai putine slavisme intalnim atat la greco-catolicii ardeleni, cat si la ortodocsii ardeleni, care impart mostenirea comuna a spiritualitatii romane rasaritene in aceste locuri. Astfel, sa nu fiti surprinsa cand veti auzi un preot ortodox spunand "manecat" in loc de "utrenie". Sau "cuminecare" in loc de "impartasanie". Nu inseamna ca "sa dat cu spurcatul de Papa", ci inseamna ca este, foarte probabil, un bun ardelean care cu greu adera, in mod organic, la terminologia bulgaro-muscaleasca de tip "odovanie", "blagovestenie" ori "grijanie". Daca mai aveti dubii, puneti-l sa spuna "Imparate Ceresc" si veti auzi ca foloseste "intinare" in loc de "intinaciune".

Pai nu se potriveste deloc. Ce fel de marire? Ca eu una nu pricep? Slava e slava si marirea e marire.

Acuma, eu nu vad chiar asa o diferenta mare. Cand spunem "Preamarite imparate", spunem altceva decat "Preaslavite imparate" ?

Am observat de multe ori, la ortodocsi, confuzie intre bisericuta noastra si Biserica. Eu cred ca in Biserica e loc pentru toata lumea, unde, intrand, fiecare e invitat sa vina cu zestrea si mostenirea lui si cred ca diferitele contributii in ceea ce priveste termeni diferiti, spiritualitati diferite ori chiar teologii diferite imbogatesc Biserica.

[Patrie si Credinta]

deci chestii lingvisto-culturale, ca de obicei.

[Ioan_Cezar]

Aspectul istorico-lingvistic e desigur important, însă nu se reduce totul la acesta.
Miza rămâne, după opinia mea, tâlcul duhovnicesc. Graiul liturgic îl poartă cel mai bine. Acest grai, spre deosebire de alte vorbiri, este părtăşie. O părtăşie cu măreţia lui Dumnezeu, respectiv cu lumina Lui.
Postarea lui Ovidiu oferă analiza cea mai nuanţată, clarifică şi discriminează cu fineţe. Am înţeles că termenii "slavă" şi "mărire" au semnificaţii specifice, ireductibile, după cum în unele situaţii sau contexte pot fi folosiţi şi interşanjabil, ca sinonime. Anume, doar în măsura în care "mărire" rămâne mereu conţinut în "slavă", termen cu o sferă semantică mai cuprinzătoare.

[sophia]

Mai intai ca eu nu inteleg de ce este surprinsa lumea de folosirea termenului "marire" si se spune ca numai in unele biserici este auzit.
Asa cum am spus in prima mea postare de pe fir, acest termen apare in cantari, in Crez, chiar si in Tatal Nostru. Deci ar trebui sa existe in toate bisericile.
Azi dimineata cand imi spuneam rugaciunea, mi-am dat seama ca "marire" apare si in rugaciunea "Tatal Nostru". Eu in varianta asta l-am invatat in copilaria mea.

Pe urma as vrea sa spun ca termenii "marire" si "slava" sunt folositi ca sinonim in biserica, daca ma uit la situatiile in care apar.
Si de fapt ma incurca acum alta problema: in biserica ne referim nu la acceptiunea de a "mari" ceva, in sensul de a-i schimba dimensiunea ci de a "preamari", adica de a aduce lauda.

Iata deci ca e vorba de fapt de un al treilea termen in discutie!

[Mihnea Dragomir]

"Marit" si "preamarit" nu sunt doua cuvinte diferite, ci al doilea e superlativul absolut al primului. Nu spunem "foarte marit", ci spunem "preamarit". Prefixul prea- e frecvent folosit ca superlativ absolut in romana veche. "O preafrumoasa fata" inseamna o fata foarte frumoasa.

Desigur ca un cuvant poate avea (si are frecvent) mai multe sensuri. Dar, afara de cazul ca cineva e batut in cap, prin "marire" intelegem "maiestate", "slava", "glorie" si nu cresterea in lungime, latime, inaltime ori masa corporala...