Vietile Sfintilor

[Ioan_Cezar]

Mai există o deznădejde, una ceva mai puţin accesibilă dar despre care se scrie mai mult în ultima vreme pentru ca noi să întrezărim drumul spre ea şi mai departe de ea şi să ne smulgem din trândăvie.
Este deznădejdea care vine după ce omul a cunoscut pe Dumnezeu, după ce a trăit simţit revărsarea Harului.
Din iconomie dumnezeiască (în scop pedagogic) harul se retrage, omul rămâne fără mângâiere şi tânjeşte după Dumnezeu. Acum însă nu mai crede din auzite, ci din experienţa Luminii. Acum cunoaşte deja pe Dumnezeu dar Acesta S-a retras, S-a ascuns parcă, şi sufletul se simte nenorocit şi părăsit.
În această experienţă cu totul aparte se dau lupte grele, luptele celor mari în iubire şi bărbăţie, rugăciunea devine o experienţă eroică, ascetul e la limita încordărilor şi adesea se prăbuşeşte. În acest moment, când sufletul pare cu totul prăbuşit, când chinul părăsirii (sau, cel puţin, aşa simte omul) de Dumnezeu a atins intensitatea culminantă, când conştientizarea nimicniciei proprii este deplină şi omul pare a fi cufundat în întunericul cel mai deplin - Harul se reîntoarce şi mângâie pe nevoitor, dîndu-i noi nădejdi, o nouă garanţie a Iubirii şi alte experienţe ale cunoaşterii lui Dumnezeu. Într-un astfel de context a primit Sfântul Siluan cuvânt dumnezeiesc "ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui".

Această deznădejde a fost cântată de David, mai apoi de Sfântul Simeon Noul Teolog etc. Probabil că o întâlnim şi în Iov. Iar mai aproape de zilele noastre au scris despre ea Sfântul Siluan, Cuviosul Sofronie Saharov etc.

Ferice de cei care ajung să o trăiască şi să o depăşească prin harul lui Dumnezeu.