Icoana unicat

[CristianR]

Pentru memoria părintelui Galeriu, pe care îl iubești, te rog nu mai folosi expresia „în neființă”, pe care o critica adesea cu durere, ca pe o mărturie a necredinței. Căci Dumnezeu creează, aduce de la neființă la ființă, iar omul când moare nu dispare, nu se duce în neființă, fiind creat pentru veșnicie.

În privința icoanei Brâncovenilor, îți mărturisesc că și mie îmi provoacă un fior, dacă nu tocmai cutremur. Poate, așa cum spunea și Cezar, așa și trebuie. Ea nu se dorește atrăgătoare, blândă, mângâietoare, pentru că și moartea prin care au trecut acei sfinți a fost cutremurătoare. Apoi, mai contează și ochiul cu care privim. De obicei privim cu ochii sufletului. Or icoana nu sufletului îi vorbește, ci duhului. Poate după o asceză serioasă, după un efort de biruire a afecțiunii față de trup să ni se curețe și privirea, să ne subțiem ca să vedem cu alți ochi.

Pentru că la viața duhovnicească - toți sfinții o spun, însă Mântuitorul a spus-o înainte - nu se ajunge fără a muri față de trup și față de afecțiunea sufletului față de trup.

Iar pentru sufletul lipit de trup (așa cum sunt și eu), viața duhovnicească pare un fel de moarte. Domnul a spus „Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului”. Ea este lipsită de acea viață în sens biologic.

Dar adevărul este că lucrurile stau tocmai invers: Ceea ce trăim în mod obișnuit, viața aceasta, este moarte. Ca dovadă, ne trecem, îmbătrânim, ne îmbolnăvim și murim. Deci numai dacă vrem să înviem, părăsind această viață trecătoare, vom putea privi, vom avea ochi, vom avea lumină de la Dumnezeu ca să privim și să vedem ceea ce acum nu putem vedea sau înțelege.

Acea icoană, dacă ne cutremură, poate să însemne o chemare a sufletului din moarte la viață.