Predispozitii, vulnerabilitati mostenite de la parinti, bunici, strabunici etc.

[Ioan_Cezar]

Laurenţiu, frate, nu te mâhni dacă îţi spun că văd bine râvna ta bună. Nu te laud, ci constat pentru că e lesne de constatat. Aşadar, îmi e greu să intervin critic ici şi colo, pe unde cred cu tărie că ar fi nevoie de o observaţie critică (constructivă). Îmi e greu întrucât îmi pare că inima ta arde pentru adevăr, pentru Hristos. Sau, cel puţin, aşa se vede din unghiul meu.
Întâmpin însă o problemă: nu pot să stau nepăsător când văd cum se strecoară anumite idei - hai să le spun - curioase. În special când se speculează în domenii caracterizate, prin însăşi natura lor, de efortul constant către precizie şi exactitate (cum e cazul ştiinţelor exacte).
Noi vorbim în viaţa duhovnicească despre acrivie. Nu facem concesii, de pildă, învăţăturii de credinţă întrucât cunoaştem sau avem încredere în cei ce cunosc că orice alterare a învăţăturii de credinţă aduce cu timpul şi căderi în trăirea duhovnicească, în rugăciune etc.
Similar, nici în sfera cunoştinţelor ştiinţifice nu e permis să faci interpretări speculative, să fantazezi fără acoperire, doar pentru că ţi-ar plăcea să întăreşti o idee sau alta... Făcînd astfel nu ajungi decât în mrejele neadevărului, al înşelării.

Cât despre raportul dintre sănătatea trupească şi propensiunea duhovnicească, eu unul sunt foarte rezervat. Nu de puţine ori întâlnim oameni morţi sufleteşte (inutil să negăm evidenţa, întrucât cel dedat beţiei simţurilor, de exemplu, nu e altcumva decât mort duhovniceşte sau rablagit rău, sărmanul) dar sănătoşi tun, cel puţin după cum arată şi după rapoartele medicale din ultimii ani.
Şi invers, nu puţini oameni sporiţi duhovniceşte au avut ani buni sau chiar toată viaţa un organism şubred, fiind chinuiţi de multe boli grele.
Uite câteva exemple la repezeală: Apostolul Pavel, care îşi deplângea şi totodată lăuda "ghimpele" dat lui de Hristos; Sfântul Ioan Gură de Aur, chinuit de un ulcer cumplit; mai aproape de noi Părinţii aghioriţi, drag fiindu-mi să-i amintesc mereu pe Părintele Sofronie (mult suferind), Gheron Iosif, Părintele Paisie etc.
Oameniii aceştia au suferit mulţi ani de boli diverse, iar la urmă au traversat experienţa cumplită a cancerului. Sunt atâtea mărturii despre toate acestea, inclusiv de la medicii care i-au îngrijit.

Deci lucrurile nu sunt chiar aşa, cum să spun, mecanicist legate, liniar, simplist...
Îmi pare uneori că, dimpotrivă, tocmai în corpuri şubrede se leagă mai bine şi prinde putere duhul rugăciunii, duhul sfinţeniei...Ceea ce nu însemană deloc că pledez, Doamne fereşte, pentru boală ori suferinţă. Ci mai degrabă că eu cred într-o relativă autonomie a vieţii duhovniceşti faţă de sănătatea fizică. Adică sănătatea fizică nu este o condiţie obligatorie pentru sporirea duhovnicească. Iar aceasta din urmă nu e tributară genelor, ci aprinderii de către Duhul Sfânt a dragostei de Dumnezeu în om, aprindere căreia omul îi răspunde prin cuget curat şi inimă nerisipită, prin credincioşie, în ciuda stării de boală ori sănătate determinată, deseori, genetic.

Nu în genetică să căutăm taina genealogiei credinţei, nu în genetica genelor şi cromozomilor. Ci în Genetica Duhovnicească, aceea fără cromozomi şi gene sau care, mai bine spus, are ca material genetic pilda înaintaşilor, viaţa lor cuvioasă, admirabilă. Aşa cred, să mă ierţi de opinie.