Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Sfântul Isaac Sirul are un cuvânt care zice că “rugăciunea este o bucurie care înalţă mulţumiri”. Aşa era la Sfinţii Apostoli. Ei aveau o bucurie mare şi din bucuria mare îşi revărsau sufletul în laudă şi binecuvântare către Dumnezeu. Ştiţi că la Sfânta Liturghie este o rugăciune care începe cu cuvintele: “Cel ce binecuvintezi pe cei ce bine Te cuvintează, Doamne…”. Pe cine binecuvintează Dumnezeu? Pe aceia care Îl binecuvintează pe Dumnezeu. Deci, din partea omului binecuvântare către Dumnezeu, din partea Domnului binecuvântare către om. Asta-i Ortodoxia noastră: legătura între Dumnezeu şi om, între Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi om – pentru că noi cel mai adesea ne gândim la Hristos. De ce? Pentru că Domnul Hristos îmi este mai apropiat în înţelesul că este şi om. E Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Dumnezeu adevărat născut din Dumnezeu şi om adevărat unit cu Dumnezeu, născut din Preasfânta Fecioară Maria, care, prin aceasta este Născătoare de Dumnezeu.
Deci, dacă ne gândim la înnoirea vieţii, noi trebuie să ne gândim la toate acestea. Adică la lepădarea tuturor relelor care nu se potrivesc cu Dumnezeu Cel bun. În rugăciunea “Tatăl nostru” zicem şi ne mântuieşte de cel rău. De ce zicem “şi ne mântuieşte de cel rău”? Pentru că vrem să scăpăm nu numai de cel rău, de instigatorul la rău, de diavolul, ci vrem să scăpăm şi de rău în orice chip ar fi el şi, mai ales, de răul din rădăcina răului. Care-i rădăcina răului? Aşezarea rea a sufletului nostru, gândurile rele. Dacă am scăpat de gândurile cele rele, scăpăm de toate celelalte care ţin de răutate. Aşa că lupta trebuie să ne fie pe planul gândului. Grija de căpetenie trebuie să fie aceea de a ne face rânduială în minte.
(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Teofil Pârâian)

[cristiboss56]

1. Bătrânul Porfirie zicea: “Viaţa fără Hristos nu este viaţă. Dacă nu-L vezi pe Hristos în toate faptele şi gândurile tale, tu trăieşti fără Hristos”.

2. Acelaşi Bătrân adăuga: “Hristos este prietenul nostru, fratele nostru El este tot binele şi toată frumuseţea. El este Totul. În Hristos nu este nici tristeţe, nici melancolie, nici introvertire, atunci când omul este copleşit de gândurile şi împrejurările care l-au apăsat şi l-au rănit. Hristos este Bucurie, Viaţă, Lumină, Lumină adevărată, care-l îmbucură pe om, îi dă aripi, îi descoperă toate lucrurile, îl fac să vadă toate creaturile, să sufere dimpreună cu toţi şi să le dorească tuturor să fie cu Hristos şi aproape de El”.

3. Amfilohie, Bătrânul din Patmos, zicea despre omul care-L uită pe Hristos din pricina numeroaselor sale ocupaţii: “Adesea Hristos vine şi bate la poarta ta. Tu-L faci să se aşeze în anticamera sufletului tău şi, absorbit de ocupaţiile tale, uiţi de Dumnezeiescul vizitator. El aşteaptă ca tu să trândăveşti, aşteaptă… şi apoi, dacă tu întârzii prea mult, El se ridică şi pleacă. Uneori încă, eşti atât de ocupat că-I răspunzi de la fereastră: n-ai nici atâta timp încât să-i deschizi uşa!”.

4. Acelaşi Bătrân zicea: “Omul care nu-l are pe Hristos în el vede toate lucrurile sumbre şi dificile”. Şi încă: “Până ce inima omului nu este locuită de Hristos, el are loc pentru bani, pentru averi şi pentru creaturi”.

5. Asupra aspectelor Providenţei lui Dumnezeu, pe care omul le ignoră, Bătrânul Porfirie zicea: “oamenii pot ajunge la o întunecare a conştiinţei văzând, zicând aşa, neantul din faţa lor şi cugetând: Noi cădem în neant, suntem pierduţi. Iar din spate suntem războiţi! Atunci revin la Dumnezeu şi-i luminează credinţa noastră ortodoxă. Dumnezeu lucrează în taină şi nu vrea să influenţeze libertatea omului. El conduce evenimentele în aşa fel încât omul să călătorească încet acolo unde trebuie”.

6. Bătrânul Epifanie zicea: “Lecţiile pe care ţi le dă Dumnezeu sunt total diferite de cele pe care ţi le dau oamenii. Pentru noi, doi şi cu doi fac patru. Dar, pentru Dumnezeu, doi şi cu doi pot face cinci, sau şase, sau nu importă ce alt număr!”.

7. Antim, Bătrânul din Chios, spunea: “Fără voia lui Dumnezeu o piatră nu poate fi mişcată nici o frunză de copac nu se poate clătina ca să cadă pe pământ”.

8. Bătrânul Eusebiu, de la Frăţia Zoi, scria unui fiu de-al său duhovnicesc: “Atunci când Dumnezeu se îndepărtează de om, acesta, nu numai că se prăbuşeşte în tot felul de păcate şi nedreptăţi, dar el pierde şi credinţa. Dumnezeu te-a făcut creatura Sa şi, prin credinţa ta în El şi voinţa ta de a creşte după voia Sa, El te face copilul Său, prevăzând toate lucrurile ca un Tată plin de dragoste şi are grijă de viitorul tău ca tu să devii desăvârşit”.

9. Despre mijloacele pe care le întrebuinţează Dumnezeu pentru a-l ajuta pe om, Bătrânul Antim zicea: “Bunul Dumnezeu nu încetează să-i dea sugestii bune omului. Uneori îl luminează, alteori îi trimite o mângâiere prin intermediul unei persoane, alteori îi dă un semn. Mila nesfârşită a lui Dumnezeu se foloseşte de toate căile posibile pentru a-l apropia pe om de Sine şi a-l mântui”. Bătrânul adăuga: “Dumnezeu îl ajută pe om, fie printr-un părinte duhovnicesc pe care-l face să-l cunoască pentru a-l îndruma, fie printr-un înger care-l luminează, fie printr-un gând bun pe care îl sugerează, sau printr-o descoperire dumnezeiască pe care i-o acordă”.

10. Bătrânul Ieronim zicea: “Fiţi atenţi la felul în care vă petreceţi ziua de astăzi. Iar viitorul încredinţaţi-l Providenţei divine! Dumnezeu vă va ajuta. Ceea ce e cu voia lui Dumnezeu se va face! Nu vă chinuiţi mintea gândind la viitor. Dumnezeu va ajuta”.

11. Referitor la dragostea lui Dumnezeu pentru om, Bătrânul Antim, noul sfânt din insula Chios, sublinia: “Dumnezeu nu-i separă pe drepţi de păcătoşi nici nu-i compară pe cei răi cu cei buni. Albina, dacă găseşte un pic de zahăr pe o scrumieră, nu importă cât de murdară este aceasta, va lua zahărul pentru a face din el miere. Dumnezeu nu se uită dacă omul se găseşte în păcat sau în virtute, nici dacă este bun sau rău. El caută doar momentul în care să Se apropie pentru a-i veni în ajutor”.

[cristiboss56]

“Ioan Botezătorul ne este îndeobşte cunoscut pentru marea sfinţenie a vieţii sale. I se spune înger în trup sau om îngeresc, de cât de aspră i-a fost viaţa în pustie şi de cât de intransigentă asceza. (…)

Ne putem întreba acum ce semnifică pentru noi Ioan Botezătorul, prin care însuşiri ale lui ni se arată admirabil, adică vrednic de mirare şi veneraţie, prin care ne poate fi călăuzitor şi model? Prin smerenia sa absolută, desigur. Prin iubirea sa totală faţă de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine şi a înlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezătorul se trece în umbră, se şterge, parcă s-ar dori invizibil.



El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneşte Iisus în versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfântului Ioan, prietenul care se bucură de bucuria Mirelui, care stă şi-L ascultă cu dragoste şi supunere, care nu-şi doreşte nimic altceva decât să-L slujească. Iată ce este Ioan Botezătorul: este minunata pildă de „eu” care iese din sine şi – cu smerenie şi neţărmurit devotament – dobândeşte putinţa de a-şi iubi semenul mai mult decât pe sine însuşi.

Ioan Botezătorul ne poate fi tuturor îndreptar pe calea strâmtă a înfrângerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului şi egocentrismului nostru ridicol care-şi face râs de noi îndemnându-ne a crede că suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii şi ne dă ghes a ne încrede numai în noi înşine, a ne închide şi încuia în carapacea bine ferecată a sinei noastre imperialiste. Ioan ne poate fi pildă sigură de dragoste pentru Mire, adică pentru Hristos şi de slujire neprecupeţită a Sa. (…)

Noi reţinem din viaţa şi jertfa Sfântului Ioan Botezătorul (…) capacitatea omenească de a ieşi din sine, de a depăşi strâmtoarea fenomenalităţii, de a iubi pe un altul. Noi cutezăm chiar a ne face o călăuză (sau măcar un temei de neîncredere în afirmaţii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina frază de la Ioan 3, 30: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez“.

(Nicolae Steinhardt, Daruind vei dobandi, Editura Manastirii Rohia, 2006)

[cristiboss56]

"Când ai bogăție, cugetă cum vei îndura cu vrednicie sărăcia. Când ești fericit, cugetă cum vei îndura cu vrednicie nefericirea. Când te laudă oamenii, cugetă cum vei îndura cu vrednicie defăimările lor. Iar în toată viața cugetă cum vei muri cu vrednicie"
Sfântul Nicolae Velimirovici

"După cum hainele mai mari decât măsura împiedică la mișcare pe cei ce se luptă, așa și dorința avuției peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască."
Sfântul Antonie cel Mare

"La oameni e cinstită bogăția, iar la Dumnezeu e vrednic de cinste un suflet smerit."
Sfantul Isaac Sirul

"Cel mai bogat om, este cel care se mulțumește cu ce are."
Sfântul Grigorie Teologul

"Eu împart cu Hristos totul: trup și suflet, piroane și Înviere. Hristos este pentru mine pământul meu natal, virtutea mea, slava mea, totul."

[cristiboss56]

Sf. Macarie de la Optina despre PACEA BUNA si PACEA INSELATOARE

“Gandurile care aduc descumpanire si neliniste sunt de la diavol. Gandurile ‘dupa Dumnezeu’ aduc siguranta, indrazneala si pace.
Cat despre oamenii care traiesc, chipurile, o anumita fericire, desi nu au o viata duhovniceasca si desi nu se intereseaza de trairea crestina autentica, de trairea interioara, si sunt plini de pace si de fericire, ei bine, afla ca acestia traiesc o pace falsa – pacea stricacioasa a lumii acesteia -, nu adevarata pace a Domnului nostru Iisus Hristos.
De fiecare data cand ne adunam fortele sufletesti si punem cu hotarare bazele unui nou inceput al vietii interioare, in calea noastra intalnim o furtuna de tot felul de piedici si ispite. Dar tocmai datorita acestui razboi demonic, lupta duhovniceasca ne aduce roade. Dar ce tot zic! Acest razboi pe care-l purtam este absolut necesar, fie ca suntem calugari, fie ca suntem mireni.
Insa cei care, traind in fericirea lor inselatoare, nu cunosc problemele deosebite si greutatile vietii duhovnicesti, cei care sunt multumiti de ei insisi si satisfacuti, fara sa le pese si fara sa se intristeze de nimic, acestia poate ca, intr-adevar, vor trai peste o suta de ani pe acest pamant trecator, dar nu vor gusta niciodata din pacea pe care noi o cautam si pe care am inceput de pe acum sa o gustam. Aceasta este pacea de “mai presus de minte“, care ii daruieste sufletului Duhul cel Sfant. Este pacea care se dobandeste numai cu efort si cu stradanie. Este darul lui Dumnezeu, oferit la capatul multor lupte cu noi insine si cu demonii. Astazi ne da un strop mic, maine, o inghititura, dupa aceea, si mai mult, si tot asa, viata intreaga, plina de razboaie, furtuni, piedici si amaraciuni, pe drumul nostru duhovnicesc“...

[cristiboss56]

Mângâietor este Duhul, Mângâietor este Fiul, Mângâietor este Tatăl Treime Sfântă, Dumnezeule, slavă Ţie! Slavă Ţie, Dumnezeule, Care ne-ai dăruit fiinţare, Care ne-ai dăruit mântuire, Care ne-ai dăruit nouă, celor din întunericul şi din umbra morţii, cunoaşterea adevărului şi mângâierea ce vine din suflarea asupra noastră a Duhului Tău Sfânt, Care împreună-lucrează cu Sfântul Tău Adevăr, Care este Cuvântul Tău! În cântările sale harice, de Dumnezeu insuflate, Sfânta Biserică În numeşte pe Duhul Sfânt „Mângâietor”, „Mângâietor” Îl numeşte şi pe Fiul lui Dumnezeu; Mângâietor este şi Tatăl, Care în chip de nepătruns cu mintea Îl naşte pe Fiul şi în chip de nepătruns cu mintea Îl purcede pe Duhul Sfânt. Mângâietor este Duhul, Mângâietor este Fiul, Mângâietor este Tatăl. Dacă razele sunt lumină şi foc, şi soarele din care vin ele este lumină şi foc.

Treime Sfântă, Dumnezeule, slavă Ţie! Slavă Ţie, Dumnezeule, Care ne-ai dăruit fiinţare, Care ne-ai dăruit mântuire, Care ne-ai dăruit nouă, celor din întunericul şi din umbra morţii, cunoaşterea adevărului şi mângâierea ce vine din suflarea asupra noastră a Duhului Tău Sfânt, Care împreună-lucrează cu Sfântul Tău Adevăr, Care este Cuvântul Tău! Cei ce au cunoscut şi au primit Sfântul Adevăr au intrat sub înrâurirea, sub călăuzirea Sfântului Duh, sunt partea Domnului. În capul tuturor cunoştinţelor şi impresiilor care nu au drept cap Adevărul se află satana. Şi urmează satanei îngerii lui; aceştia sunt partea lui; sorţul lor este împreună cu el. Ţărână să mănânce în toate zilele vieţii lor şi pe pântecele lor să se târască (v. Fac. 3, 14); această hotărâre s-a pogorât asupra lor de la Judecătorul tuturor – Dumnezeu. Partea lor este înţelegerea trupească; îmbrăcămintea lor este învechirea lui Adam.

Sfântul Adevăr, Cuvântul lui Dumnezeu spune: prin multe necazuri se cuvine nouă a intra în Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14, 23). Necazurile sunt cu precădere partea vremurilor noastre, căreia nu i-a fost lăsată nici nevoinţa muceniciei, nici nevoinţa călugăriei. Partea noastră, a creştinilor vremurilor din urmă, este partea unor necazuri ce par neînsemnate, nimicnice. Cumpăna este la Dumnezeu! Înaintea Lui, în cumpăna Lui, orice necaz este nimicnic, orice necaz este de mică însemnătate, oricât de mare ar fi el, pentru că adumbrirea puterii şi harului Său poate preface în cea mai mare desfătare cel mai mare necaz. Astfel, şi un necaz mic are înaintea Lui însemnătate deplină, cu nimic mai prejos decât cea a unui necaz mare. Totul depinde de harul Său – iar El primeşte de la om cu milostivire orice necaz pe care omul îl întâmpină mulţumindu-I, supunându-I-se, slavoslovindu-L.



(Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu, Editura Sophia, 2012, pp. 71-72)

[cristiboss56]

Iubitilor, sa ne rugam toti sa lumineze bunul Dumnezeu in Duhul Sfant inimile noastre sa intelegem negraitele taine din aceste cuvinte. Am praznuit acum doua zile, in 14 septembrie, aflarea Sfintei Cruci, in pamant, unde fusese aruncata si ingropata. Caci a trimis imparatul Constantin - caruia i se aratase pe cer Sfanta Cruce, vestindu-i-se: “Prin acest semn vei invinge” - pe sfanta sa mama la Ierusalim, si, cu rugaciune si cautare (“Cautati si veti afla”, spusese Mantuitorul) au aflat Sfanta Cruce. Iar Patriarhul Macarie a ridicat-o, ca s-o poata vedea toata multimea. Si s-a rugat Sfanta Elena si a sarutat-o; la fel toti cei de fata. Si au strigat: Doamne miluieste. De atunci mereu, la 14 septembrie se inalta si noi toti o sarutam si zicem, cu mosii si stramosii nostri, cu crestinii de atunci, de acum 1700 de ani: Doamne, miluieste poporul si intreaga lumea Ta. Si Crucea Ta, Doamne, sa o simtim unindu-se, identificandu-se cu noi insine, caci in chipul crucii ne-ai zidit. Si Fiul lui Dumnezeu, Domnul si Mantuitorul nostru, cum spune Sfantul Atanasie cel Mare, a ales sa moara pe Cruce pentru acest fel unic de a muri: cu bratele deschise, imbratisand lumea. Crucea ne imbratiseaza. In finta ei adanca ea este iubire. E insasi descoperirea Dumnezeirii in Creatie si in mantuirea lumii. In toate se descopera iubirea si crucea Dumnezeului Cel vesnic, Cel nezidit, pentru noi, zidirea lui.

Suntem creati dupa chipul lui Dumnezeu si in perspectivea infinitei asemanari cu El. Aceasta este definitia a tot omul. Si desi omul, prin pacat, a cazut, chipul lui Dumnezeu a ramas intiparit; e de nesters, de nedistrus. Am lepadat, cum spun Sfintii Parinti, asemanarea; dar chipul nu l-am pierdut. Chipul lui Dumnezeu fiind intiparit in noi, suntem deci partasi existentei lui Dumnezeu si, atunci, nemuritori. Caci Dumnezeu nu-si ia inapoi nici darul nici chemarea. Ramane in noi taina chipului lui Dumnezeu - chipul Crucii. In el si prin el lucram asemanarea - luand crucea Lui.

De aceea asa incepe Mantuitorul acest cuvant: €œCel ce voieste sa vina dupa Mine” – sa se uneasca real cu Mine, intru asemanarea Mea; si aceasta cu vointa. Spune dumnezeiescul Maxim Marturisitorul: Chipul din noi e de nesters, de nedistrus (nimic nu se distruge din ce a zidit Dumnezeu), iar intelepciunea si bunatatea lui Dumnezeu - adica lucrarea asemanarii - tin de vointa noastra, de libertatea noastra. Doamne, invata-ne sa ne lucram libertatea, s-o traim ca sa ne faca liberi cu adevarat. Caci adevarul ne face liberi. Si, Doamne, Tu esti Adevarul; in vointa noastra si in libertatea noastra: “Cel ce voieste sa vina dupa Mine - si aici vine un cuvant parca mai greu decat celelalte - sa se lepede de sine€.