La spovedit trebuie să mergem cu păcatele deja iertate

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de Florin-Ionut

De acord Cristian, adevărat. Cu asta se începe pocăința, cu Spovedania.

Dar eu unul păcătuiesc zilnic și nu mă mărturisesc prin preot zilnic. Atunci cu păcatele mele ce se întîmplă? Se adună în desagă și așteaptă 1-2-3 luni pînă mă întîlnesc cu duhovnicul ca să mă dezlege?

Pocăința este zilnică sau o dată la cîteva săptămîni sau chiar luni? Ce sens mai au atunci rugăciunile de iertare particulare și cele din slujbele Bisericii dacă numai și numai prin Taina Spovedaniei primim iertare?

Dacă îmi permiţi câteva opinii, în marginea experienţei mele sărace şi îndeosebi în baza lecturilor din "vieţile" unor oameni îmbunătăţiţi duhovniceşte (că de unde să ne luăm dreptarul, modelele, dacă nu de la cei care au ajuns acolo unde râvneşte orice creştin, adică la o viaţă curată şi plină de har):
1) Pocăinţa începe şi se însoţeşte toată viaţa cu spovedania. Chiar şi marii pustnici veneau periodic la spovedanie. În tradiţia isihastă a românilor era acest obicei, ca zăvorâtul/pustnicul să coboare din când în când la spovedanie şi împărtăşire. În ciuda faptului că unii dintre ei erau deja purtători de Dumnezeu, făceau minuni etc.
2) Da, păcatele se adună iar sufletul duce povara lor până la spovedanie. Printre altele, acest fapt ajută pe nevoitor să experimenteze starea de păcătoşenie şi de retragere a harului, cu scop pedagogic. De a nu se mândri, de a nu se crede superman sau omul păianjen, de a suferi cu luare aminte, de a-şi zdrobi încă mai vârtos inima, de a-şi pleca mai mult mintea înaintea Domnului - Care este nu doar Iubitul, ci şi Stăpânul nostru.
3) Credinţa că Domnul îi va ierta creştinului păcatele (în taina Spovedaniei) aduce nădejde, mângâiere, puteri noi în nevoinţă, uşurarea sufletului şi mărinimia de suflet în făptuirea tuturor faptelor bune. Dar nu şterge păcatul. Sunt mii de mărturii ale oamenilor duhovniceşti
legat de acest aspect, printre altele aceştia povestind câte au avut de tras după o neascultre sau alta, până s-au încredinţat că nu e de glumă cu păcatul, cu neascultarea... Cea mai dureroasă "palmă" pe care au primit-o marii nevoitori este uscăciunea inimii, scăderea rugăciunii, starea de părăsire de către Har dusă până la extremele deznădejdii... Citeşte şi vei vedea!
4) Cum ce sens mai au rugăciunile? Cum ce sens mai au slujbele?... Chiar aşa simplist, mecanic, chiar aşa ca la piaţă vedem lucrurile astea? Oare am ajuns ca sectanţii, ca să credem că Dumnezeu, Împăratul şi Stăpânul nostru ne îndeplineşte PE DATĂ rugăminţile noastre, imediat ce vrea voia noastră, muşchiul nostru, guriţa noastră? Ne târguim cu Dumnezeu? Îl grăbim/constrângem/somăm pe Dumnezeu? Copii ce suntem...
Florine, Florine... Frate, astea sunt gânduri de rătăcire sectantă, iartă-mă că îţi zic aşa direct. Sunt duhuri străine de viaţa Bisericii.
Dumnezeu nu e peştişorul din poveste care ne îndeplineşte pe dată dorinţele, nici papagalul roz cu loz în plic/plisc, nici zâna măseluţă. Nu!

Sunt necesare nenumărate nevoinţe, răbdare, stăruinţă multă, lacrimi până la noroi sub picioare şi chiar până la sânge etc. pentru a dobândi şansa ca harul Duhului Sfânt să vină peste noi. De venit va voi când binevoieşte Domnul şi Stăpânul vieţii noastre, după Mare Înţelepciunea şi Voia Lui.

Rugăciunile şi slujbele ajută sufletul să rămână "pe recepţie", să nu se smintească, să nu se răzvrătească, să nu uite, să nu se moleşească etc.
Rugăciunile şi slujbele frăgezesc inima, limpezesc conştiinţa, liniştesc cugetul, întăresc şi pregătesc etc. Dar nu oferă ceea ce doar Taina Spovedaniei, prin specificul ei, oferă: iertarea păcatelor de către Dumnezeu prin preotul duhovnic.

Găseşti chiar în "Pelerinul rus", dacă reciteşti cu atenţie, pasaje care susţin cele scrise mai sus.
"Pelerinul rus" e o carte care deschide o nouă poartă pentru conştiinţa noastră, fără însă a închide alta... Această carte adaugă, nu substituie.