Innoirea gandirii sau sensul pocaintei in cuvintele Parintelui Galeriu

[CristianR]

Sau între semn s™i minune:

Semn şi pâine. Semn, mai bine zis decât minune. Minunea te aruncă în uimire, în miracol, în ceva neobişnuit, care uneori te tulbură; în care nu ştii să desluşeşti. Şi demonul e în stare de asemenea fapte. Semnul dumnezeiesc e altceva: îţi transmite un mesaj dumnezeiesc. Or: aţi dorit pâine, să vă săturaţi; doriţi să vă vindec bolnavii; să vă spun cuvânt care să vă mângâie. Dar prin semn ce înţelegeţi? Să înţelegeţi ceea ce vreau să vă învăţ şi cum vreau să vă înalţ la chemarea voastră de chip al lui Dumnezeu, de asemănare a lui Dumnezeu, de fii ai lui Dumnezeu!

Mai departe, iarăs™i o temă interesantă desprinsă si din această evanghelie: retragerea lui Dumnezeu din lume; aparenta Lui absent›ă:

Deci Mântuitorul, în munte, se roagă, retras. Jos, la poalele muntelui – mulţimile; pe mare – ucenicii. Nu simţi, parcă, aici, o stare de retragere tainică a lui Dumnezeu, a lui Hristos? În faţa Tatălui, dar în rugăciune pentru noi. Iar noi, mulţimile, aici; ucenicii, deodată, în plină furtună, printre valuri care sunt gata-gata să înece sărmana corabie. Ce taină se dezvăluie aici! Nu simţim noi – în viaţa particulară dar şi în viaţa comunitară, în ziua de azi, a neamului nostru, a valurilor ce ne bântuie, a încercărilor la care suntem supuşi – că, parcă, undeva, Dumnezeu se retrage?

Nu-i mai simţi, parcă, prezenţa, dar simţi ceva tot atât de adânc, şi mai sfâşietor, anume: prezenţa absenţei. Pentru că ştii că El există. Nu e lucru mai dureros decât să înduri şi să simţi că înduri, să ai conştiinţa că înduri prezenţa absenţei Lui; pe care şi mulţimile şi ucenicii o simţeau adeseori.

Interesant îmi pare, mai departe, clasificarea lui Viktor Frankl, evocată de către părinte, cu privire la om: homo faber, homo amans, homo patiens, acestea reprezentând trei stadii, cel mai înalt fiind al suferint›ei, unde totul se destramă, totul se pierde, s™i numai atunci pot›i afla adevăratul sens, transcendent, care te unes™te cu Dumnezeu.

În încheierea predicii, părintele ne lămures™te:

Acesta e mesajul Evangheliei de astăzi. Iisus veghează, dar vrea să vadă că noi ostenim pentru salvarea noastră. Că noi, mai ales, ştim că El, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, El care a hrănit mulţimile (şi poate că o parte din aceste mulţimi, împreună cu fariseii, L-au pus pe cruce) e trimisul Părintelui Ceresc. Şi, ca Fiu al Părintelui Ceresc, ne ştie pe noi toţi, înrădăcinaţi în aceeaşi obârşie, a Lui, ca fraţi ai Lui. El suferă împreună cu noi şi noi suferim împreună cu El şi biruim împreună cu El, ştiind că pe El, Fiul lui Dumnezeu, L-a trimis Tatăl, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. Să ne hrănească, dar să ne şi crească pe noi, prin suferinţă, prin încercări şi prin iubire şi, mai mult, prin nevoinţă să biruim.

[CristianR]

Câteva cuvinte despre semnificația de excepție a sărbătorii de astăzi, în care revedem cu ochii duhului pe Domnul cum l-au văzut ucenicii Săi de taină - Petru, Ioan și Iacov - în lumina cea neînserată, netrecătoare, a Învierii.

[...] acolo, cu adevărat, era cerul pe pământ – Treimea: Tatăl, care rosteşte, Fiul, care străluceşte, faţă în faţă cu Tatăl şi lumina, norul Duhului Sfânt, al Duhului în care odihneşte Fiul, din veci în veci. Sfânta Treime, Dumnezeu cu oamenii: cu Moise şi Ilie – Vechiul Testament, cu Petru, Iacov şi Ioan – Noul Testament, cu Biserica întreagă.

Şi se împlinea, cu adevărat, ce spusese Iisus cu câteva zile mai înainte, că “sunt unii din cei ce stau aici (adică în lumea aceasta şi în acest timp) care nu vor gusta moartea (înainte de a muri, de sorocul acesta pe care după păcat îl trăim toţi) până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Marcu 9, 1). Şi au văzut-o atunci Petru, Iacov şi Ioan. De aceea au şi zis, prin Petru: “Bine este ca noi să fim aici…”. Cuvântul bine Îl descoperă pe Dumnezeu. Când un dregător L-a întrebat: “Bunule învăţător, ce să fac să moştenesc viaţa de veci?”, Mântuitorul i-a răspuns: “Bun este numai Unul Dumnezeu” (Luca 18, 18-19). Şi Petru a spus: Bine este aici – e Dumnezeu aici.

Mai departe, mărturia Sfântului Petru cu privire la Schimbarea la față a Domnului, la care participând, o descrie atât de frumos:

Aşa a auzit Petru: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit. Şi, auziţi: “Acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt. Şi avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte ca la o făclie (o spune pentru noi toţi: ca o făclie să iei parte la cuvânt) ce străluceşte în loc întunecos până când va străluci ziua şi luceafărul va răsări în inimile voastre”. Când a strălucit în ucenici, în Petru, Iacov şi Ioan? Când au auzit cuvântul Tatălui ceresc şi auzeau pe Iisus cu Moisi şi Ilie vorbind. Ce înseamnă cuvântul, cum trebuie să te pătrundă, să nu dormi, să te trezeşti la cuvânt. “Şi aceasta ştiind mai dinainte, nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia, căci proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi de Duhul Sfânt” (2 Petru 1, 16-21). Orice cuvânt e în Duhul Sfânt, aşa a fost rostit atunci şi aşa l-a rostit Petru.

[CristianR]

În finalul predicii, părintele redă o frumoasă s™i rară mărturie a unui alt mare duhovnic român, părintele Petroniu Tănase, martor si el, în Duh, la Schimbarea la fat›ă, la 2000 de ani după sfântul Petru:

€œEram la slujba care s-a săvârşit atunci pe Muntele Sfânt, către seară. Soarele se afla ca de o suliţă deasupra orizontului, proiectând până departe pe mare umbra muntelui, care părea un stâlp uriaş înfipt în mare. În curând, apoi, s-a afundat şi soarele în mare, tivind o jumătate de orizont ca o linie strălucitoare de lumină neînserată.

În partea opusă, luna, care anul acela era plină, se pregătea şi ea să răsară. Şi-şi vestea sosirea, completând cealaltă jumătate de orizont cu brâul de lumină şi împlinind astfel o coroană de lumină de-a lungul întregului orizont. Sfântul Munte se afla în centru, iar soarele şi luna, din spatele orizontului, ţineau coroana de lumină de deasupra muntelui Schimbării la faţă. Priveliştea era de o măreţie negrăită. Parcă eram înconjurat de revărsarea de lumină din lumina cea neînserată, din lumina de la schimbarea Domnului la faţă. Atosul se preschimbase în Tabor.

A răsărit apoi luna, învăluind muntele cu lumina ei tainică. În faţa bisericuţei din vârful muntelui s-a aprins un foc mare şi a început privegherea de toată noaptea. Bisericuţa era aproape plină de monahi şi pelerini, care veniseră la prăznuire, între care se aflau şi câţiva dintre cântăreţii buni ai Atosului. Cântau: Veniţi să ne unim în Muntele Domnului şi să vedem schimbarea Lui la faţă. Şi din lumină să luăm lumină. Minunata imnografie a sărbătorii ne făcea să trăim aievea taina cea neapusă a schimbării la faţă a Domnului. M-am aşezat jos şi, obosit de cale, am aţipit o clipă, dar m-am trezit imediat, tresărind şi cuprins de o simţire cu totul neobişnuită.

Ce se întâmplase? La strană cântăreţii cântau cu multă însufleţire, dar cântarea nu se auzea ca venind dintr-un loc (de la ei), ci se petrecea ceva cu totul minunat şi cu neputinţă de explicat. Cântarea parcă se materializase. Tot văzduhul din biserică, însăşi biserica şi toate cele dintr-însa cântau. Eu însumi, trupul tot, mâini şi picioare, se transformaseră într-o minunată cântare. Şi eu mă simţeam ca şi cum pluteam pe o întindere nesfârşită şi elementul pe care mă aflam şi în care eu însumi mă transformasem cu totul era acea nemaiauzită cântare. Nu visam; eram cu totul treaz şi conştient de sine.

Mă vedeam plutind pe undele cântării ca pe o mare şi lacrimi neoprite îmi curgeau din ochi. Mi-am adus aminte de cuvintele apostolului de pe Tabor: Doamne, bine este să fim aici. Şi aş fi vrut ca melodia să nu se mai oprească niciodată. Între timp, cântăreţii de la strană au încetat; dar cântarea aceea minunată continuam să o aud nu pe din afară, ci lăuntric, şi o simţeam ca îndepărtându-se mereu, ca pe o lumină de seară care se stinge încetul cu încetul.

Privegherea nu ştiu când a trecut, dar afară începuse să se lumineze. Cei doi aştri îşi schimbaseră locurile. Luna se pregătea să se ascundă în mare, iar soarele cu raze de foc îşi anunţa sosirea, împletind încă o dată cu razele lor cununa de lumină de deasupra Atosului. Ceţuri fugare se strecurau de prin văi spre vârful muntelui, învăluindu-l cu nori auriţi de razele soarelui ce răsărea, ca norul de lumină de pe Tabor. Noi ne găseam deasupra lor. Ne-am coborât spre Panaghia plini de bucuria tainică a prăznuirii, dar acordurile dumnezeieştii cântări tot se mai auzeau, ca nişte ecouri din lumea de taină a altui veac.

De atunci muntele s-a schimbat. De câte ori îi văd vârful luminos, aducerea aminte cu dor de privegherea de la Schimbarea la faţă a Domnului rămâne o lumină de nestins, iar părinţii psalţi de atunci, când îi întâlnesc, îmi apar ca nişte soli ai luminii celei neînserate€.

[Ioan_Cezar]

Ce frumuseţe de mărturisire...
Mulţumiri, Cristian şi slavă lui Dumnezeu!

[CristianR]

Într-adevăr, minunată. Așa putem înțelege ce înseamnă că Biserica este (sau coboară) cerul pe pământ; aici și acum.

,,Fiecare dintre noi are o chemare si un dar.Iar a-ti cunoaste darul inseamna a-ti cunoaste sensul vietii.A sti pentru ce traiesti si pentru ce te jertfesti" Parintele Galeriu, trecut in pacea lui Dumnezeu in data de 10 august 2003.

Un om al lui Dumnezeu transforma prin puterea Duhului pe cei din jurul sau.Cumva dragostea sa de oameni,calcand pe urmele Mantuitorului,nu poate ramane prizoniera intr-un singur trup,se revarsa luminand in intuneric,alinand in suferinta,incurajand in deznadejde.Este o dragoste unica in felul ei,izvorata din sacrificiul de sine,nu are,de multe ori,nevoie de cuvinte,o simti si o traiesti,neputand sa o uiti vreodata.Este smerita si blanda,tainica si totusi puternica,te invaluie si te ridica la adevarata ta menire.Este o dragoste pe care numai Dumnezeu o poate pune-n oameni si mai ales in cei ce-L iubesc,fara vorbe mari,fara discursuri grandioase,extraordinara prin simplitatea si curatia ei.O asemenea dragoste si un asemenea om nu manipuleaza,nu te seduc cu chipul lumii ci se lupta sa-ti arate adevarata ta menire,iti pune in suflet acel mic graunte al credintei pe care,mai tarziu,il vei privi cu uimire.Pasii unui asemenea om prin istorie sunt precum flori in desert,aduc viata si speranta,credinta si bucurie.Pe un asemenea om si o asemenea dragoste pentru oameni nu le uiti niciodata,iti raman mereu ca un semn de la Dumnezeu ca pana si in cele mai tulburi timpuri EL nu va inceta sa-si arate dragoste pentru oameni prin sfinti Sai.In memoriam Parintelui Galeriu, un sfant bland si bun,un om intre oameni.Darul lui a fost iubirea de oameni asa cum a spus Hristos, pe urmele caruia a calcat cu smerenie:,,Aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul precum v-am iubit Eu"

[CristianR]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Pasii unui asemenea om prin istorie sunt precum flori in desert,aduc viata si speranta,credinta si bucurie.Pe un asemenea om si o asemenea dragoste pentru oameni nu le uiti niciodata,iti raman mereu ca un semn de la Dumnezeu ca pana si in cele mai tulburi timpuri EL nu va inceta sa-si arate dragoste pentru oameni prin sfinti Sai.

Mă bucur, Pelerin, că ne-ai amintit de această zi, la 11 ani de la trecerea Părintelui la Domnul. Dumnezeu să-l odihnească împreună cu sfinții Săi!

Iar mărturia ta arată că l-ai cunoscut cu adevărat, că ai simțit acea dragoste, blândețe, mângâiere și lumină pe care le dăruia tuturor. Și pentru că mă întreb adesea cum făcea de primea mereu aceste daruri pe care la rândul său le împărtășea celorlalți, cred că răspunsul se află chiar în citatul pe care l-ai dat la începutul postării.