Sfintii Zilei

[Ekaterina]

Sfinții Prohor, Luca, Nicolae și toți mucenicii georgieni ai Mănăstirii Sfintei Cruci din Ierusalim (sec. XI) – 25 februarie

Căutându-le mijlocirea, Biserica îi cinstește în ziua de 25 februarie pe sfinții părinți Prohor, Luca și Nicolae, precum și pe toți părinții georgieni care au fost trăit în mănăstirile din Ierusalim și de prin împrejurimi și care, viețile lor bineplăcute lui Dumnezeu, s-au învrednicit de cereasca Împărăție. Pentru rugăciunile lor, Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi!

[Ekaterina]

Sfântul Prohor Georgianul, descendent al nobilei familii Shavteli, s-a născut la sfârșitul secolului al X-lea și a crescut apoi într-o mănăstire, devenind monah. Ajungând în floarea vârstei, a fost hirotonit preot, iar apoi s-a dus la lavra Sfântului Sava de lângă Ierusalim. Acolo, cu binecuvântarea părintelui său duhovnicesc, Ekvtime Grdzeli, a început refacerea Mănăstirii georgiene a Sfintei Cruci de lângă Ierusalim.

După tradiție, mănăstirea fusese ridicată pe locul unde Lot, nepotul lui Avraam, a sădit trei copaci, un chiparos, un pin și un cedru care, în mod minunat, s-au împletit, devenind un singur copac. Atunci când a fost zidit templul lui Solomon, acest copac a fost tăiat, dar nu a fost folosit până la Răstignirea Domnului, când din lemnul lui a fost făcută Sfânta Cruce.

În secolul al IV-lea, pământul pe care crescuse acest copac minunat a fost dăruit Sfântului Rege Mirian, cel dintâi rege creștin al Georgiei. În secolul al V-lea, în vremea Sfântului Rege Vakhtang Gorgasali, în acel loc a fost ridicată Mănăstirea Sfintei Cruci, care a fost distrusă în mai multe rânduri după aceea, ultima oară în veacul al IX-lea.

În cele din urmă, în veacul al XI-lea, Regele Bagrat Kouropalates a dat o mare parte din averea sa pentru refacerea mănăstirii. Sfântul Prohor a înfrumusețat mănăstirea, a adunat 80 de călugări și a rânduit un typikon monahal asemănător cu cel de la Lavra Sfântului Sava.

Ajungând la bătrânețe, Sfântul Prohor l-a așezat egumen pe ucenicul său Giorgi, iar el a plecat în pustie împreună cu doi alți ucenici, unde s-a și odihnit întru Domnul după puțină vreme.

În afară de acestea, puține lucruri sunt cunoscute despre Sfântul Prohor. Cercetătorii georgieni consideră că Sfântul Prohor s-a născut prin 985-990, petrecând la Ierusalim între anii 1010 și 1015, iar la Lavra Sfântului Sava a stat până în 1025. A adormit întru Domnul în 1066, fiind în vârstă de peste 75 de ani. (sursa: pemptousia.ro)

[Ekaterina]

Sfântul Mucenic Luca din Ierusalim a trăit în veacul al XIII-lea, trâgându-se din cinstita familie georgiană Mukhaisdze. După moartea tatălui său, mama Sfântului Luca a plecat și s-a închinoviat într-o mănăstire din Ierusalim.

Când Luca a împlinit 20 de ani, a plecat la Ierusalim să-și viziteze mama și să se închine la sfintele locuri. Petrecând o vreme acolo, a hotărât să rămână și să devină monah. Mai târziu a fost hirotonit diacon și a învățat foarte bine limba arabă. Mai târziu, frații din mănăstire l-au ales egumen, iar vreme de trei ani, Sfântul Luca a rânduit mănăstirea și obștea.

Din pizma celui rău, un anume Shekh-Khidar, persan de la curtea Sultanului Penducht (Zakhir-Rukedin-Baibars-Bundukdar, Sultan al Egiptului între anii 1260-1277), i-a pus gând rău Sfântului Luca, reușind să obțină de la sultan trecerea mănăstirii în grija sa „și tratându-i pe monahii georgieni precum o fiară, i-a izgonit din mănăstire”, iar pe alții i-a închis. Împlinindu-și slujirea primită de la Dumnezeu, binecuvântatul Luca a ales să-l înfrunte personal pe Shekh-Khidar, pentru a apăra obștea.

Toți îl rugau pe egumen să plece pentru a scăpa de amenințarea lui Shekh-Khidar, dar Sfântul Luca a ascultat aceste sfaturi, fiind pregătit să moară pentru Hristos, iar nu să trăiască pentru lume. Întâlnindu-se față către față cu acel Shekh-Khidar, i-a cerut eliberarea părinților închiși, spunând că acceptă orice în schimb. Vicleanul persan nu i-a cerut nimic altceva decât să tracă la islam, promițându-i că-l va face emir dacă va primi. Atunci când egumenul a refuzat, Shekh-Khidar a poruncit, furios, să i se taie capul. După ce i s-a împlinit această poruncă, a rânduit ca trupul Sfântului Sfințit Mucenic Luca să fie ars. Toate acestea s-au petrecut în anul 1277. (sursa: pemptousia.ro)

[Ekaterina]

Sfântul Mucenic Nicolae Dvali s-a născut la sfârșitul veacului al XIII-lea, într-o familie bine-credincioasă, care l-a crescut întru frica Domnului. La vârsta de 12 ani, Nicolae s-a retras în pustia Klarjeti, unde a fost tuns monah. De acolo a făcut, apoi, un pelerinaj la Ierusalim, rămânând la Mănăstirea Sfintei Cruci. Monahul Nicolae râvnea după viața apostolică și după sfârșitul mucenicesc.

Fiind un mărturisitor public al credinței creștine, a fost prins și închis, dar un grup de creștini au intervenit și l-au eliberat. La sfatul egumenului, Sfântul Nicolae s-a mutat la o mănăstire georgiană din Cipru. Aici, Sfântul se ruga adeseori pentru a fi învrednicit de moarte mucenicească. Într-una din zile, pe când se afla rugându-se înaintea icoanei Sfântului Ioan Înaintemergătorul, a auzit un glas zicând: „Nicolae, ridică-te și du-te la Ierusalim. Acolo vei găsi un monah georgian care te va învăța calea dreptății și a muceniciei, acela te va îndruma”.

Într-adevăr, întorcându-se la Ierusalim, l-a găsit pe monahul rânduit de Dumnezeu. Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul i s-au arătat acelui monah îndrumător, arătându-i că voia Domnului este ca Nicolae să plece la Damasc.

La Damasc, Sfântul Nicolae a intrat într-o moschee și l-a mărturisit pe Hristos Mântuitorul celor prezenți, cerându-le să se lepede de nebunia credinței lor. Musulmanii furioși l-a prins, l-au bătut și l-au aruncat în închisoare. Cu multă silire, mitropolitul locului și creștinii au reușit să-l scoată din nou din închisoare, dar Sfântul Nicolae s-a dus din nou la musulmani, certându-i pentru credința lor nedumnezeiască. Din nou a fost bătut fără milă, biciuit cinci sute de ori și aruncat în temniță. Însă rănile mărturisitorului s-au vindecat în mod minunat datorită Sfântului Ioan Botezătorul. După două luni de temniță, a fost eliberat.

Pe când se pregătea să plece la Ierusalim, emirul locului l-a trimis la emul emirilor, Dengiz, care l-a măgulit și i-a oferit să treacă la islam, dar Sfântul Nicolae și-a apărat cu curaj credința. Emirul Dengis a poruncit să i se taie capul.

Venind vremea execuției, Sfântul s-a întors spre răsărit, rugându-se: „Slavă Ție, Histoase, Dumnezeule, care m-ai socotit vrednic să mor pentru numele Tău!” Plecându-și capul de bunăvoie, i s-a tăiat capul, iar trupul său a fost ars. Vreme de trei zile, în locul unde au fost aruncate rămășițele sale s-a văzut stâlp de lumină.

Auzind și părintele duhovnicesc al Sfântului Nicolae de moartea mucenicească a ucenicului, s-a rugat ca să-i descopere Dumnezeu dacă Nicolae s-a învrednicit să se alăture sfinților. Într-altă zi, pe când citea, a avut o vedenie a unei cete de sfinți șezând pe vârful unui munte, în lumină și în nor de tămâie, iar printre ei strălucea deosebit Marele Mucenic Gheorghe. Acesta l-a strigat pe Noul Mucenic Nicolae, zicându-i: „Nicolae, vino și vezi-l pe părintele tău duhovnicesc, care a vărsat atâtea lacrimi pentru tine!” Iar Nicoale l-a salutat pe duhovnic, zicând: „Iată-mă și iată și locul meu, iar de acum încolo nu te mai întrista pentru mine”.

Sfântul Nicolae Dvali a fost chinuit până la moarte în ziua de marți, 19 octombrie, a anului 1314. (sursa: pemptousia.ro)

[tabitha]

Mulțumim pentru postări, Ekaterina, chiar nu știam de acești sfinți georgieni.

[Ekaterina]

În prealabil postat de mirela.t

Mulțumim pentru postări, Ekaterina, chiar nu știam de acești sfinți georgieni.

Cu toata bucuria :-) Sfintii Prohor, Luca, Nicolae si toti mucenicii georgieni ai Manastirii Sfintei Cruci din Ierusalim, sa mijloceasca inaintea lui Dumnezeu si pentru sufletele noastre!

[cristiboss56]

Sfântul Ioan Casian

Biserica Ortodoxă cinsteşte pe Sfinților Ioan Casian și Gherman din Dobrogea la 29 februarie, în anii bisecţi. Pentru că anul acesta nu este bisect, ziua lor de prăznuire este 28 februarie. În cele ce urmează vă prezentăm câteva informaţii privind viaţa Sfântului Ioan Casian:



Străvechiul pământ al Dobrogei, Scythia Minor de altădată, evanghelizat de Sf. Andrei, „cel întâi chemat", şi de Sf. Filip, a odrăslit nu numai atâţia martiri care şi-au jertfit viaţa pentru Hristos, ci şi câţiva teologi de mare prestigiu. între aceştia îl pomenim cu cinste şi pe Sfântul Părinte Ioan Casian, trăitor în secolele IV şi V.



Unul din cei ce i-au cercetat viaţa şi nevoinţele, preotul Ghenadie din Marsilia, care i-a fost fiu duhovnicesc, scria despre el că era „de neam scit”, deci daco-roman, născut în provincia romană Sciţia Mică. Aceasta era „patria lui”, la Pontul Euxin sau Marea Neagră, unde locuiau mai ales daco-romani, precum şi greci. În 1912, învăţatul arheolog Vasile Pârvan a descoperit în pădurea satului Şeremet (numit azi Casian, pe valea râului Casimcea), două inscripţii care pomeneau de „hotarele Casienilor”. Înseamnă că învăţatul călugăr purta numele locului natal. Născut pe la anul 360, într-o familie de oameni de frunte, a primit o educaţie aleasă într-una din renumitele cetăţi greceşti de pe ţărmul apusean al Pontului Euxin, poate la Tomis; cunoştea bine cultura greacă şi latină. Se pare că a intrat de tânăr într-o aşezare monahală din regiune, unde a dobândit şi o pregătire teologică.

În jurul anului 380, însoţit de sora sa şi de un prieten cu numele Gherman - pe care mai târziu îl va numi „sfânt” porneşte într-o lungă călătorie în Răsărit, pentru a cunoaşte Locurile Sfinte, în care a trăit şi a învăţat Mântuitorul Iisus Hristos. Cei doi tineri daco-romani, Ioan şi Gherman, s-au aşezat într-o mănăstire lângă Betleem, nu departe de peştera în care S-a născut Mântuitorul. După cinci ani, deci prin 385, dorind să dobândească noi cunoştinţe şi a se întări în virtute, cei doi monahi se îndreaptă spre pustiurile Egiptului - acolo unde trăiseră marii „Părinţi ai pustiei”: Pavel din Teba, Antonie cel Mare şi Pahomie cel Mare, cei care au alcătuit primele rânduieli de viaţă monahală -, unde au rămas şapte ani. A urmat o scurtă reîntoarcere la Betleem, după care au mai stat câţiva ani în Egipt, în continuă căutare a izvoarelor desăvârşirii duhovniceşti.

Siliţi de anumite tulburări ivite printre călugări, în jurul anului 400 cei doi prieteni, Ioan şi Gherman, vin la Constantinopol, unde păstorea atunci, ca arhiepiscop, marele dascăl şi cuvântător, Sfântul Ioan Gură de Aur. Acesta l-a şi hirotonit pe Ioan Casian întru diacon, fapt pentru care mărturisea el mai târziu că i se socoteşte „ucenic”. Nici aici n-a avut parte de liniştea la care râvnea, pentru că în anul 404 marele său părinte duhovnicesc a fost arestat şi trimis în exil în Armenia, unde a şi murit (407). Întristaţi de cele întâmplate, în anul 405 Casian şi Gherman au plecat la Roma, prezentând papei Inocenţiu I rugămintea clerului şi a credincioşilor din Constantinopol de a-l ajuta pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Intervenţia papei n-a avut însă nicio urmare. În această situaţie, cei doi daco-romani au rămas un timp la Roma. După şederea lor aici, nu mai avem nicio ştire despre Gherman; probabil că a murit aici, în fosta capitală a Imperiului Roman.

Ioan Casian a plecat apoi singur la Massilia, în sudul Galliei (azi Marsilia), unde a fost hirotonit preot şi a întemeiat două mănăstiri, una de călugări şi alta de călugăriţe, în jurul anului 415. Le-a dat aceleaşi rânduieli de viaţă pe care le cunoscuse el însuşi la Betleem şi în pustiurile Egiptului. Acolo a şi murit, probabil în anul 435. Curând, a fost cinstit ca sfânt, la început in Marsilia şi în sudul Galliei, la 23 iulie. În Biserica răsăriteană (ortodoxă) este prăznuit la 29 februarie, când este an bisect, iar în anii nebisecţi slujba i se cântă în ziua de 28 februarie, la Pavecerniţă.

Ca teolog, Sfântul Ioan Casian a combătut erezia nestoriană, precum şi unele învăţături greşite ale Fericitului Augustin, stabilind adevărurile Ortodoxiei. Opera sa teologică este formată din trei lucrări. Prima se intitula Despre aşezămintele mănăstireşti cu viaţă de obşte şi despre vindecarea celor opt păcate principale, în douăsprezece cărţi (capitole). Era scrisă la rugămintea episcopului Castor de Apta Iulia, în Gallia, care înfiinţase o mănăstire în eparhia sa. În primele patru cărţi, autorul prezintă regulile monahale propriu-zise, iar în ultimele opt îi învăţa pe monahi cum să lupte împotriva a opt păcate: lăcomia, desfrânarea, iubirea de argint, mânia, tristeţea, neliniştea, slava deşartă şi trufia.

A doua carte - şi cea mai însemnată - purta titlul Convorbiri cu Părinţii, în douăzeci şi patru de cărţi, în care se ocupa de menirea monahului şi de lupta sa spre desăvârşire. Sunt prezentate aici întrebările pe care el însuşi şi mai ales Sfântul Gherman le-au pus celor mai vestiţi monahi ai Egiptului şi răspunsurile acestora, deci un Pateric.

Ultima lucrare era Despre întruparea Domnului, în şapte cărţi, în care îl combătea pe ereticul Nestorie. El aducea mărturii din Sfânta Scriptură şi din scrierile unor Sfinţi Părinţi care arătau că Hristos-Dumnezeu S-a născut din Sfânta Fecioara Maria, care trebuie să fie astfel socotită ca „Născătoare de Dumnezeu” sau „Maica Domnului”.
Presupunem că unele copii după lucrările sale au ajuns şi la ierarhii daco-romani de la Tomis şi la teologii din Sciţia Mică. În veacurile mai apropiate de noi, anumiţi călugări români cu învăţătură i-au tradus opera în româneşte, numindu-l „Casian Râmleanul” (Râm = Roma), răspândind-o apoi prin diferite copii, spre a fi citită de cât mai mulţi.

Deşi a trăit departe de patria sa, Biserica Ortodoxă Română îl revendică pe Sfântul Ioan Casian, atât pentru originea sa daco-romană, cât şi pentru bogata sa moştenire culturală şi spirituală, cu toate că aceasta aparţine întregii Biserici creştine. De altfel, tradiţia bisericească de pretutindeni îl cunoaşte şi sub numele de „Casian Romanul”. În semn de aleasă cinstire, în ultimii ani s-a zidit o frumoasă mănăstire în locul naşterii sale, în satul Casian din judeţul Constanţa. Chipul său este zugrăvit în multe biserici noi, ca şi în icoane, iar unii din cei care intră în viaţa monahală îi poartă numele. Să-l cinstim mai ales noi, credincioşii români, şi să-i aducem cântare de laudă, zicând:

„încuviinţându-te tu lui Dumnezeu te-ai dăruit şi luminându-te cu feluri de bunătăţi, Casiene, ai strălucit ca soarele, luminând neîncetat inimile tuturor celor ce te cinstesc, cu lumina dumnezeieştilor tale învăţături. Roagă-te lui Dumnezeu neîncetat pentru cei ce cu dragoste fierbinte te laudă” (Sedealna de la Utrenie, 29 februarie)



(Extras din vol. Sfinţi Daco – Romani şi Români, Ed. a IV-a, semnat de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Ed. BASILICA, Bucureşti, 2013, p. 67.)