Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

"Din bărbat lipseşte ceva... femeia lipseşte de undeva..."


Deşi se naşte neputincios, omul este destinat să ajungă la o anumită maturitate, este rânduit să atingă deplinătatea.
Bărbatul, în mersul său spre întregire, spre deplinătate, ajunge într-un anumit punct, în care simte cu tărie că îi lipseşte ceva. Femeia, de cealaltă parte, simte că lipseşte de undeva. De aceea şi diferă atât de mult psihologia genului feminin, de psihologia genului masculin.
Aşadar, datorită acestei completări, în final, omul se întregeşte, ajunge la întregire, la deplinătate, în cadrul căsătoriei. Bărbatul găseşte ceea ce îi lipseşte, iar femeia îşi găseşte locul de unde lipseşte. Aceasta, însă, nu se întâmplă la modul absolut.
Omul se întregeşte prin căsătorie numai atunci când căsătoria se încheie şi cu Dumnezeu.
(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Adolescenţa, fecioria, căsătoria, Editura Bizantină, Bucureşti 2010, p. 175)

[cristiboss56]

Nu poți iubi fără a suferi. Cea mai mare durere este a iubi până în sfarşit. Hristos atâta a iubit, încât S-a dat unei morţi cumplite. Tot astfel şi sfinţii. Raiul şi iadul cer întotdeauna acest preţ. Rugăciunea pentru lume este rodul unei suferinţe cât se poate de adânci şi de vii.

A urma lui Hristos urcând pe Golgotha. Acest urcuş nu este altceva decât lupta ce a dus-o Hristos în dragostea Sa pentru lumea întreagă. Când lupta se desfăşoară doar în planul lumii şi al patimilor, oamenii se istovesc şi îmbătrânesc foarte repede. În schimb, atunci când suferinţele vin de la lupta împotriva patimilor în Duhul lui Hristos, oamenii renasc.

Cum să ne îndreptăm către Dumnezeu? Atunci când tindem încordat către acest singur ţel, tot restul devine izvor de suferinţă, de dureri. Ci purtăm această cruce în tăcere.

Iată paradoxul vieţii creştine: alegând suferinţa lui Hristos pentru lume, avem simţământul de a fi mai aproape de El şi de viaţa vecinică.

(Arhimandritul Sofronie, Din Viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, pag.23)

[Ekaterina]

Cu cat se departeaza cineva de Dumnezeu, cu atat lucrurile se complica mai mult. Se poate ca cineva sa nu aiba nimic, dar daca il are pe Dumnezeu, nu mai doreste nimic. Acesta este adevarul! Iar daca le are pe toate si nu il are pe Dumnezeu, este chinuit inlauntrul sau. De aceea, fiecare pe cat poate sa se apropie de Dumnezeu. Numai langa Dumnezeu afla omul bucuria cea adevarata si vesnica. Otrava gustam atunci cand traim departe de dulcele Iisus. (Parintele Paisie Aghioritul)

[cristiboss56]

Fraţilor, trupul nu trebuie condamnat. L-a făcut un mare meşter şi trebuie păstrat. Noi condamnăm împătimirea. Şi nici nu punem problema iertării. Întâi punem problema vindecării. Iertarea vine de la sine. Deci, nu avem nimic cu trupul. Chiar dorim foarte mult să-l menţinem, ca să se poată mântui şi el. Uite, să vă spun un alt caz, fiind vorba de smerenie, chiar dacă iese din subiect, dar să nu-l scăpăm din mână. Un frate a venit la mănăstire, cum obişnuieşte lumea să spună, mai simplu. Nu e nimeni simplu, dacă a venit la mănăstire. A avut un Duh, care a lucrat şi care ajută atât de mult neamul omenesc. Şi stareţul i-a spus: „Ce cauţi aici la poartă?” „Am venit şi eu aici, să mă fac călugăr”. „Aici sunt oameni smeriţi. Tu nu vezi că eşti mândru?” Iar el, săracul, nici nu ştia ce-i aceea mândrie. Era foarte doritor. „Da, dar mă fac şi eu călugăr”.
„Nu. Aici sunt oameni smeriţi. Nu se poate. Tu eşti mândru”. El, săracul, insista. Stareţul zice: „Bine, stai aici la poartă şi cine intră, să-i zici: «Binecuvântaţi-mă pe mine, că sunt mândru». Şi cine iese, să-i zici tot aşa”. Şi l-a ţinut acolo şapte ani. Şapte ani. Îi dădea să mănânce, dar nu l-a făcut decât să se smerească. Iar el a fost sincer, că sincer venise la mănăstire, şi i-a spus stareţului: „Iertaţi-mî pe mine, că sunt mândru!” „Blagosloviţi, că sunt mândru!” Asta era toată ascultarea. Şi el o făcea cu toată inima. Şi s-a sfinţit.
Deci, repet, nu condamnăm trupul. Îi dăm ce-i trebuie. Însă nu lăsăm necondamnată nepătimirea trupului. Trupul nostru se împătimeşte în fel de fel de păcate. Şi atunci trebuie vindecat cu orice chip.
(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Arsenie (Papacioc), vol. I, Ed. Episcopiei Romanului, 1996, pp. 94-95)

[cristiboss56]

Bucuria, nimicirea întristării
Așadar, în lume, când nu avem pe Hristos strigând și urlând în viața noastră, în existența noastră, ci trăim absența lui Hristos, trebuie să arătăm dragoste față de aproapele, să facem milostenie, ca să putem să ne întărim cumva viața noastră. Prin aceste virtuți ne lepădăm în parte de noi înșine și trăim pentru Hristos. Dar în mănăstire nu trăim pentru Hristos, ci Îl trăim pe Hristos, trăim în Hristos. De aceea Biserica noastră spune mirenilor: „Ai? Să dai”. În timp ce monahilor le zice:„Să nu ai nimic al tău”.
Prin urmare, Apostolul ne îngăduie „să plângem cu cei ce plâng”, fiindcă lacrima aceasta prin care te lepezi de tine însuți și participi la viața altuia, lacrima aceasta devine sămânță, arvună a veșnicei bucurii. Adică începi să semeni înlăuntrul tău, dacă nu ai deja, sămânța și să împrumuți din bucuria veșniciei pe care o faci prezentă. Astfel chiar și acel „a plânge cu cei ce plâng” țintește tot să fii bucuros, iar nu să plângi.
„Ridică-ți mintea și vezi starea îngerească, dacă acestora li se potrivește vreo altă stare decât a se bucura și a se veseli”, ne îndeamnă Marele Vasile. Folosește-ți puțin mintea, zice, suie mintea ta sus la cer și spune-mi: „Este cu putință să-ți închipui îngerii că plâng? că participă ei la agonia, la neliniștea celuilalt? Ce fac? Nu fac nimic altceva decât „să se bucure și să se veselească”. Îngerii se bucură și se veselesc, adică au bucurie lăuntrică, plină de slavoslovia către Dumnezeu, pe care o exprimă obștii îngerești în care trăiesc, fiindcă „au fost învredniciți să stea înaintea lui Dumnezeu și să se desfăteze de negrăita frumusețe a slavei Ziditorului nostru. Către viața aceea îndemnându-ne pe noi Apostolul, ne poruncește să ne bucurăm pururea”.
Ne îndeamnă, așadar, apostolul Pavel, zice Marele Vasile, să imităm viața îngerească care înseamnă, în primul rând, să ne bucurăm pururea. Iar când alții plâng, să folosim lacrima lor, ca să dobândim o mai mare bucurie cerească și astfel viața noastră să fie o neîncetată bucurie.
După ce am văzut ce spun despre bucurie Athanasie cel Mare, cuvioasa Sinclitichia, Marele Vasile, să continuăm cu un fragment din Palladie care prezintă cum trăiau pustnicii forma cea mai aspră a vieții monahale.
„Îi puteai vedea pe ei veselindu-se în pustie”. Era cu putință, zice, să vadă cineva fețele lor bucurându-se. „Nu ar putea spune cineva pe acest pământ o asemenea bucurie”. Nu ar putea cineva să spună că există pe pământ o atât de mare veselie, nici bucurie trupească. „Nici o scârbă sau întristare nu era în aceștia”. Nu ai putea afla nici o scârbă, adică o mâhnire, nici o amărăciune. „Dar chiar dacă cineva se arăta amărât, îndată părintele Apollo cerea să afle de la el pricina, și apoi descoperea cele ce se află în ascunzișul inimii fiecăruia”. Dacă totuși cineva părea cumva mâhnit, întristat, se ducea îndată părintele Apollo, bătrânul, starețul, și îi zicea: Ce ți s-a întâmplat? Nu ca să afle cu adevărat ce s-a întâmplat. Fiindcă cel amărât, cel supărat, omul îndurerat este întotdeauna în afara realității, nu știe niciodată ce se întâmplă în jurul lui și înlăuntrul lui. Îl întreba, ca să ia drept punct de plecare cuvintele lui și după aceea să-i descopere adevăratele pricini ale mâhnirii lui. Fiindcă toți monahii, dar și mirenii, care sunt întristați sau amărâți, cred că sunt astfel pentru Dumnezeu, cred că în cazul lor așa trebuie să fie. Or, părintele voia să-i descopere „cele din ascunzișul inimii lui”, că supărarea lui nu se datorează nici uneia dintre pricinile pe care le credea el, oricare ar fi fost acelea. Singura pricină a oricărei întristări, mâhniciuni, melancolii și amărăciuni este întotdeauna egoismul, individualismul, autoizolarea noastră și lipsa comuniunii cu Dumnezeu.
(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre viață. Cuvântul nădejdii, Indiktos, Atena, 2005)

[cristiboss56]

A-ţi cere iertare sau a ierta la timp este o artă şi expresia mărinimiei şi a experienţei de viaţă. Ceea ce nu pot păstra oamenii din cauza iuţelii sau a ambiţiilor personale se poate repara prin iertare, prin înţelegerea profundă a simplei realităţi că toţi suntem trecători pe pământ, că vine o clipă când vom pleca din această viaţă şi toate gândurile şi aspiraţiile noastre nu vor mai fi. Vom merge înaintea Marelui Judecător, unde vom da seama de orice cuvânt deşert, de orice supărare deşartă care ar fi putut fi anulată printr-o simplă întoarcere de gând. Cel care îşi duce gândul către sfârşitul său şi către deşertăciunea căutărilor şi a ambiţiilor omeneşti rabdă uşor orice supărare, nu judecă şi din această cauză este un om „uşor de purtat", un om plăcut. Astfel de oameni sunt şi nu sunt prieteni cu toată lumea, pentru că nu-şi mai aparţin, ci au devenit un bun comun al tuturor, ca şi Dumnezeu, ca şi dragostea.
(Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, Editura Cathisma, 2006, p. 130)

[cristiboss56]

Cine se roagă pentru ceilalţi, cine se vede pe sine mai prejos de ei şi, în acest fel, are o legătură autentică cu ei, străin de orice împătimire şi dispoziţie iubitoare de sine, e cu neputinţă să nu se bucure văzându-le înaintarea, mai ales în cele duhovniceşti şi în virtute. Fericit este monahul care socoteste mântuirea şi îna*intarea tuturor ca pe a sa. Rugătorul reuseşte, prin mijlocirea rugăciunii şi a harului pe care ea îl dă, să se unească profund cu ceilalţi, lăuntric, duhovniceşte, şi nu exterior. Nu numai cu cei pe care îi cunoaşte sau are legături, ci cu toţi oamenii, chiar dacă ei nu-l cunosc şi chiar dacă nu şi-a exprimat simţămintele sale înaintea lor.
Lipsa de invidie a sufletului iubitor şi smerit a celui rugător faţă de ceilalţi îl împlântă în inima lor. Face inima lor ini*ma sa şi îşi uneşte simţirile sale sufleteşti cu ale lor. Aceasta fără nici o vorbire mieroasă şi edulcorată, cum se vede la cei ce ştiu să joace teatru de prost gust. Puterea rugăciunii îl face pe rugător frate "siamez" al celorlalţi, astfel încât ceea ce simte pentru ei este adevărat, firesc şi fără ipocrizie. Această viziune o accentuează cu putere Sfântul atunci când spune că rugătorul este separat şi totuşi unit cu toţi.
(Arhimandrit Evsevios Vitti, Despre rugăciune. Tâlcuiri la Sfântul Nil, Editura Sf. Nectarie, pp. 140-141)