Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[glykys]

În prealabil postat de cristiboss56

Elisabeta şi Alexandru au ajuns la 82 de ani. Mare parte din această viaţă au petrecut-o împreună, la bine şi la rău. Niciodată nu şi-au scos verigheta de pe deget, ci au purtat-o cu bucurie şi au cinstit-o, ca simbol al dragostei lor. Anul trecut pe vremea aceasta veneau, ca şi în alte dăţi, de la Sibiu spre Iaşi, la Sfânta Parascheva. „La un moment dat, i-am spus bărbatului meu să-mi ia verigheta şi s-o pună la el în buzunarul de pe interior, pe care-l închide cu un ac de siguranţă. N-a vrut. Am coborât în gară la Vinţu, să schimbăm trenul. Acolo m-am dus la baie, m-am spălat pe mâini”, îşi aminteşte bunica Elisabeta. Tot din Sibiu, spre Iaşi, mai plecase o familie. La oamenii aceştia, la Vinţu, venea şi insista un om al străzii, să le vândă ceva. „Nu ştiu ce avea de vândut, dar ei au respins. Când ne-am urcat în tren, mi-am dat seama că nu mai am verigheta. M-am întristat tare. Şi, mi-a venit în minte să întreb oamenii - ce avea de vândut băiatul ăla? O verighetă, mi-au spus. Doamne, aia era verigheta mea! Iar el o vindea cu 10 lei. Soţul îşi avea verigheta pe mână. Le-a arătat-o şi oamenii au recunoscut modelul”, suspină femeia.
Cei doi soţi au ajuns în Iaşi, au stat la rând, s-au închinat sfintei. Încercau să uite incidentul, dar tristeţea sălăşluia încă acolo, într-un colţ de suflet. Aşa s-au întors la Sibiu, cu rugăciuni la Sfânta Parascheva, dar şi la Sfântul Mucenic Mina. „Ne-am odihnit, am făcut şi ordine prin casă. Soţul se tot foia dintr-o cameră în alta, din bucătărie pe hol şi înapoi. La un moment dat, m-a chemat să-mi arate ceva. În mijlocul bucătăriei, unde măturasem înainte şi umblasem atâta, stătea acum verigheta mea”, exclamă cu bucurie Elisabeta. Acum, amândoi s-au întors să mulţumească pentru minunea pe care au trăit-o anul trecut. „Sfântul Mina şi măicuţa Parascheva mi-au adus verigheta înapoi. Am pierdut-o şi au fost atâţia martori la întâmplarea asta. Vă daţi seama ce putere mare o fost? Verigheta mea mi-au adus-o sfinţii ăştia doi, în bucătărie! Vorbim de o verighetă pierdută în altă localitate”, nu încetează să se minuneze tanti Elisabeta.

Stiu de la bunica mea ca Sfanta Parascheva e cunoscuta pentru asemenea minuni cu obiecte pierdute si regasite. In imbulzeala de la hram, si-a pierdut un cercel in multime si nu si-a dat seama pe moment, dar pana a ajuns la racla, si l-a recuperat, gratie unui om care nu a procedat precum acel om al strazii. Nu e chiar o minune, precum cea de sus, dar e o amintire frumoasa, realizata prin mijlocirea sfintei.

[cristiboss56]

DIN MINUNILE CUVIOASEI PARASCHEVA DE LA IAŞI

DE LA PĂRINTELE CLEOPA ADUNATE

„Mi-a mai povestit părintele Laurenţiu Popovici că în tinereţea lui a văzut două minuni ale Cuvioasei Paraschiva. Într-un sat din apropierea Iaşiului au apărut omizi care rodeau tot. Atunci preotul satului şi credincioşii au cerut la Mitropolie să le-o dea pe Cuvioasa, să o ducă în livezile lor, ca să-i scape de această nenorocire. Li s-a aprobat. Au mers cu sobor de preoţi şi credincioşi şi au pus-o pe Sfânta Paraschiva într-o grădină sub un copac, care nu mai avea frunze, ci numai omizi. În apropierea grădinii curgea o apă şi în partea cealaltă era şoseaua naţională. După ce au început rugăciunile, toţi au văzut cum omizile coborau din copac şi mergeau la apă, se aruncau în apă şi mureau, iar altele mergeau pe şosea, se opreau acolo şi mureau strivite de maşini şi de căruţe. Când s-au terminat Sfântul Maslu şi rugăciunile, nu mai era nicio omidă pe copac şi nici în grădini. Le izgonise Cuvioasa Paraschiva. După aceea au mai zăbovit vreo două ore de i-au adus mulţumire lui Dumnezeu şi Sfintei Cuvioase Paraschiva pentru minunea făcută.”

"Marturisesc parintii batrani, care au fost martori oculari, despre o minune petrecuta la racla sfintei, la 14 octombrie, 1952. De hram, pe cand oamenii asteptau la rand sa se inchine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit sa se inchine si doua crestine batrane din Focsani. Vazand lume multa, au zis preotului de garda, Arhimandritul Cleopa Ilie:
- Parinte, da-ne voie sa ne inchinam la Sfanta Parascheva, fara sa mai stam la rand, ca suntem bolnave, si sa-i punem sub cap aceasta perna, pe care i-am adus-o de acasa drept multumire pentru ajutorul ce ni l-a dat.
- Dumnezeu sa va binecuvinteze, a zis Parintele Cleopa. Mergeti si va inchinati!
In clipa aceea, preotii si credinciosii au vazut un lucru cu totul sfant si minunat. Sfanta Parascheva si-a ridicat singura capul, iar dupa ce femeile i-au pus perna adusa si s-au inchinat, Sfanta Parascheva si-a lasat iarasi capul pe capatai ca mai inainte. Iata cat de mult iubeste Sfanta Parascheva pe cei ce se roaga lui Dumnezeu si sfintilor Lui cu smerenie si credinta!"

[cristiboss56]

Înainte de 1925 se petrecea și un alt lucru nemaipomenit. Lângă fântână există un platan mare, plantat acolo de Sfânt. L-au numit «pendadactil» (cu cinci degete), din cauza celor cinci mari ramuri ale sale. Acesta, când ajungeau în apropierea lui Sfintele Moaște, își apleca ramurile și se închina!! Cei mai bătrâni își amintesc de asta și se înfioară când își aduc aminte. Ne vom opri iar în Kefallonia, în locul unde a dus viața de schimnic marele cuvios al secolului al XVII-lea, Gherasim, acolo unde astăzi se află mănăstirea ce-i poartă numele. În această regiune, spune tradiția că au fost săpate patruzeci de fântâni. Una dintre acestea, de lângă mănăstire, prezintă caracterisitici demne de luat în seamă.
Când se sărbătorește cuviosul și se scoate în procesiune racla cu sfintele moaște, fântâna aceasta, într-un mod impresionant participă la sărbătoare. Vom fi mai expliciți.
La cele două mari hramuri, pe 16 august, când se sărbătorește adormirea lui (a adormit pe 15 august, dar din cauza sărbătorii Maicii Domnului, a fost mutată sărbătoarea cu o zi) și la 20 octombrie, când se serbează scoaterea Sfintelor lui Moaște, este obișnuit deja ca să se facă procesiune cu racla si sfintele sale Moaște. Când procesiunea ajunge la fântână, lumea se oprește și se înalță rugăciuni. În clipa aceea are loc ceva uimitor. Apa de la fântână urcă până la gura fântânii, încât zici că ar vrea să vadă și să se închine moaștelor preacuviosului. Iar creștinii, fie cu un vas, fie cu mâinile lor, iau apă ca să bea și să fie binecuvântați.
De îndată ce trece ziua acestei sărbători, mai precis imediat după ora 12 noaptea, nivelul apei se reduce și revine la punctul la care se afla mai înainte.
Acest miracol, în ultimii ani, Dumnezeu știe pentru ce păcate, nu se mai petrece. Se pare că creștinii de altă dată erau mai vrednici de arătări ale semnelor dumnezeiești.
Înainte de 1925 se petrecea și un alt lucru nemaipomenit. Lângă fântână există un platan mare, plantat acolo de Sfânt. L-au numit «pendadactil» (cu cinci degete), din cauza celor cinci mari ramuri ale sale. Acesta, când ajungeau în apropierea lui Sfintele Moaște, își apleca ramurile și se închina!! Cei mai bătrâni își amintesc de asta și se înfioară când își aduc aminte.
Fântâna Sfântului Gherasim ne amintește și de alte evenimente asemănătoare. Nu este lucru neobișnuit ca ape care se leagă de un eveniment sau chip sfânt, să aibă grijă să prticipe la comemorarea festivă a acelui eveniment sau persoană sfântă.
Este cunoscut că o minune exact la fel se petrece cu Maica Domnului din Egio – când se serbează hramul ei. Apele fântânii se ridică din adânc și sărbătoresc și ele.
Arhimandrit Daniil Gouvalis, Minunea credintei, Editura Bunavestire

[cristiboss56]

Sursa:http://journeytoorthodoxy.com


Nu îmi este ușor să scriu povestea convertirii mele. În primul rând pentru că privesc astfel de povestiri cu suspiciune. În lumea occidentală protestantă și romano-catolică, a devenit un joc al rivalității, un exercițiu în care fiecare încearcă să spună cea mai bună poveste, cine are trecutul cel mai întunecat. Cei aflați în căutare de detalii lascive și dezgustătoare despre droguri, sex și rock, ar putea la fel de bine să nu mai citească acest articol. În al doilea rând, pentru că astfel de povești îl fac pe autor să fie depășit, să se înece fie în compasiune pentru propria persoană fie în infatuare. Iar eu nu îmi doresc niciuna din cele două.
Eu vreau să săvârșesc Adevărata dreptate. Adevărul nu este pur și simplu un concept abstract, este o Persoană, care ne iubește profund, nesfârșit și necondiționat. Față de această Iubire mă întorc cu mulțumire și cutremur, într-un efort de a povesti întocmai, în măsura în care voi reuși, povestea modului în care am cunoscut Adevărul și cum El m-a eliberat.
Am spus adesea că un memoriu adevărat nu poate fi scris cu onestitate până când părinții noștri nu au încetat din viață iar motivul este că ne formulăm poveștile în termeni pe care ei sau cei dragi i-ar aproba și adesea încă mai căutăm sprijinul lor, chiar mai mult decât este necesar. Dacă părinții mei, în special mama, ar fi citit vreodată această poveste, sunt sigură că ar fi protestat și ar fi încercat să mă corecteze în mai multe privințe. Însă povestea nu aparține mamei, și nu ea este cea care trebuie să o povestească, deși s-a convertit la ortodoxie împreună cu mine. Povestea ei este a ei, iar dacă va citi asta vreodată răspunsul meu plin de dragoste va fi:
Și propria ta poveste merită să fie spusă și sper ca într-o zi să o faci.
Numele meu este Columbina și am fost fiica unui polițist CIA, agnostic în zilele bune și ateu în cele rele. Era specialist în serviciile secrete sovietice, limbă și cultură. A fost un rusofil din toate punctele de vedere și a studiat rusa la Școala Militară de Limbi străine din Monterey, California. Să fie o coincidență, că studiat acolo sub îndrumarea lui Gleb Podmoshansky, ce a devenit ulterior părintele Herman, împreună nevoitor cu părintele Serafim Rose? Nu cred. A avut și alți profesori pe care i-a considerat a fi mai memorabili. Însă ceea ce este sigur, e că au fost acolo în același timp și au împărțit același spațiu fizic. Tot acolo a cunoscut-o și pe mama mea.
Părinții mei s-au întâlnit, s-au căsătorit, și după ce au avut un fiu, m-am născut peste câțiva ani și eu. Mama era un credincios renăscut creștin care ne-a învățat pe rând, pe noi copiii, poruncile bisericilor luterane și calvine așa cum a considerat de cuviință. Credeam în aceste precepte pentru că așa mi se cerea și eram un copil ascultător, deși m-am răzvrătit îndată ce am devenit adult.
Din cauza slujbei tatălui meu, am călătorit pe tot parcursul copilăriei mele și am părăsit Statele Unite la vârsta de doar șase săptămâni. Eram un nou născut trimis în lume cu un pașaport diplomatic iar acum realizez că acesta a fost terenul de antrenament. Nu m-am mai întors în SUA până nu am devenit adult și tot atunci când aveam să sufăr o criză de identitate care avea să țină o viață. Am devenit atunci, un copil ce își însoțea părinții într-o altă cultură, ceea ce a lăsat o amprentă asupra mea ce nu a mai putut fi ștearsă. De atunci, nu am mai putut niciodată să aparțin cu adevărat nicăieri, niciunei țări, nici măcar mie însămi. Când m-am întors în SUA, am văzut că mă întorsesem într-o țară care refuză să mă considere fiica sa, doar pentru că devenisem prea europeană, prea africană, prea orientală, prea globală pentru a fi americană.
Cât am fost mică am locuit în România, mai exact în București. Doica mea se numea Gica și, bineînțeles, era ortodoxă. Mai mult decât atât, era credincioasă cu adevărat, și, indiferent ce îi spunea Securitatea, ea avea curajul să le-o întoarcă înapoi împreună cu mii de adjective, stimulate de sângele martirilor din țara sa. Știa care erau preoții de fațadă și care aveau chemare. Știa unde să meargă la biserică și să primească adevărata Împărtășanie și când Securitatea stătea afară făcând liste cu nume, se asigura că l-au notat și pe al ei cum trebuie. Câteodată mă lua și pe mine cu ea la biserică și una din amintirile mele cele mai timpurii este cu un preot înalt îmbrăcat în negru, care și-a pus mâna deasupra creștetului meu și mi-o amintesc pe ea sărutând Sfânta Cruce.
Mama, luterană la acea vreme, a vrut și ea să meargă odată la biserica ortodoxă pentru slujba de Paști, însă e povestea ei și o las pe ea să o spună.
În anii copilăriei, m-am mutat din România în vestul Africii (Liberia), Iran, apoi am mers la liceu în Germania. În Africa am fost un copil fericit, liber să alerge și să descopere felurite animale. Majoritatea erau periculoase și/ sau otrăvitoare. Am luat contact, foarte puțin cu animismul, sau vodoo cum i se mai spune și cu vracii. Fiind mică, îmi amintesc că adormeam auzind sunetul tobelor vodoo care se auzeau de-a lungul râului Sf. Pavel, care curgea prin grădină. În Liberia, am aflat despre Dumnezeu și diavol, fiind deja destul de mare pentru a înțelege diferența. Conștientizam prezența răului și prezența Binelui.
Cea mai dragă persoană a mea de acolo, a fost un domn care lucra pentru tata drept prinzător de șerpi, pe nume John și care era creștin. Cam toți șerpii din Liberia sunt otrăvitori, iar sarcina lui John era de a prinde și a omorî șerpii din jurul casei noastre. Mi-am petrecut multe ore în compania sa, învățând multe lucruri despre Dumnezeu și de asemenea, multe lucruri tainice despre diavol, și cum acesta încearcă neîncetat să îi păcălească pe oameni. Ioan era un om foarte înțelept și era foarte cugetat atunci când venea vorba despre disputele religioase. Povestea mea favorită despre el este aceasta:

[cristiboss56]

Adesea eram necăjită de ceilalți care se luau de mine pentru că eram cea mai mică din orice grup. Fratele meu era cel mai rău dintre toți. Într-o zi, John m-a găsit plângând în curtea din spatele casei, stând prea aproape de malul râului. Ni se interzisese să ne apropiem pentru că malurile erau foarte alunecoase și abrupte. Râul Sf. Pavel este cunoscut pentru baracude, dar și mai important, pentru crocodili mai mari decât veți vedea vreodată la orice grădină zoo. John mi-a șters lacrimile și i-am spus că sunt necăjită de ceilalți. I-a fost milă de mine și mi-a spus următoarea poveste:
Uită-te acolo. Vezi copacul acela încovoiat? Ei bine, odată, demult, erau mulți copaci aici. Da, da, chiar aici! Și toți aceia erau drepți și foarte înalți. Și atunci a venit un patron care le-a poruncit muncitorilor: „tăiați toți copacii înalți, lungi și drepți, ca să folosim lemnul lor pentru a înălța case și pentru a ne construi satul”. Și muncitorii au tăiat toți copacii cei drepți. Acum, numai cel încovoiat a mai supraviețuit. Și este copacul preferat al lui Dumnezeu!
În Iran, am devenit mai mult adepta camuflajului, am fost un fel de cameleon pentru a putea supraviețui într-o lume globalizată. Am locuit pe un munte foarte înalt, într-o zonă izolată a țării. Mă aflam deasupra unui oraș numit Beshshahr și nu departe de malurile Mării Caspice. Aici am început să conștientizez că nu toată lumea trăia precum noi și că nu toți aveau avantajele și privilegiile noastre. Am cunoscut fundamentele Islamului, am descoperit că femeile erau venerate dar și temute în această religie interesantă și neobișnuită. Am aflat de asemenea că nu toată lumea din Orientul Mijlociu era musulmană și ușor am cunoscut iudaismul.
Când m-am mutat în Germania, a trebuit (pentru a-mi putea face prieteni) să învăț germana așa că am făcut-o. De asemenea nu puteai evita realitatea puternică și odioasă a Holocaustului. Efectele sale erau peste tot și pătrundeau în orice lucru. Asta mi-a mărit fascinația față de iudaism și am devenit o persoană mai bogată pentru că am învățat acolo atât de multe. Timpul petrecut în Germania și moștenirea rușinii și a istoriei amare, m-a făcut un om mai bun, chiar și la acea vârstă fragedă. Însă Germania mi-a făcut de asemenea cunoștință cu măreția artei și cu nașterea artistului din mine.
În scoală, am învățat să creez, și acesta era singurul lucru care mă pasiona, deși nu îmi amintesc ca părinții mei să mă fi susținut în această privință. Am învățat să pictez și astăzi mă bucur mai mult de arta pe care o realizez decât am făcut-o vreodată. Pânzele mele sunt impregnate cu ceva pe care nici măcar eu nu îl pot defini. Au ceva ce adesea nu intenționez și nici nu pot explica. Însă vor trece mulți ani, până să vin spre ortodoxie și astfel să cunosc Persoana care m-a binecuvântat, prin mâinile unui preot ortodox român necunoscut, cu mulți ani înainte.
Fiind tânără, proaspăt eliberată de lanțurile care mă legau de părinții mei și dorind să găsesc o metodă a puterii personale și să îmi controlez viața am îmbrățișat neo-păgânismul și am petrecut mulți ani studiind Cabala. Am devenit ocultist și am predat metodele și practicile magiei înalte altora, care sunt deplin înrădăcinate într-o formă neoficială de Cabala. Nu trebuie să fie confundată cu practica și religia legitimă iudaică. Iudaismul are în componența sa o mare parte mistică și lucruri admirabile și, precum creștinismul, are în cadrul său mulți oameni induși în eroare.
Mai întâi am fost inițiată ca Wiccan, dar mai târziu m-am plictisit și m-am mutat în rândurile mai înalte ale inițiaților, în Cabala. Dacă sunteți în căutare de povești senzaționale, sinistre ale întâlnirilor cu diavolul citiți povestea greșită. Nu am niciuna de povestit, deși aș putea vorbi în detaliu despre magia înaltă și aș putea explica acele experiențe. Însă în cele din urmă asta nu ar avea prea mare însemnătate, și la urma urmei, astfel de experiențe nu sunt de loc atât de interesante când sunt comparate cu lumina ortodoxiei.
Nu definesc trecutul meu drept neo-păgân sau wiccan, deși am început în acest sens. Am fost, în adevăratul sens al cuvântului, un membru ocultist de rang înalt, un membru al templului Set (Ordo Templis Orientis) și inițiată în Zorii de Aur. Am preparat de asemenea tămâie, ceea ce mi-a fost de folos pentru anii următori în ortodoxie, când am studiat sub îndrumarea unui parfumier copt și am început să prepar tămâie pentru biserici.
Nu îi voi plictisi pe cititori cu detalii lumești privind căsătoriile mele, viața ca mamă singură sau aventurile mele de la întâlniri. Toate acestea pot fi povestite de scriitori mult mai buni, cu povești mai interesante decât ale mele. Voi spune doar că timp de mai mulți ani am practicat ocultismul și meseria de medium. Am petrecut mulți ani din viață printre morți (pe care îi socotesc printre cei vii, întrucât ochiul meu spiritual nu distingea diferența) și gândindu-mă că îmi pot controla viața în general. Oricine m-a cunoscut atunci, va putea să vă spună că viața mea ieșise de sub control și că eram atât de orbită de cel viclean.
Ceea ce contează este că, după această serie extraordinară de evenimente, călătoriile mele, experimentele, expedițiile în domeniul lumii religioase și al ocultismului, am ajuns la capătul final al unei călătorii profunde. Atunci, nu realizam cât de profund a fost totul. Nici nu vedeam aceste lucruri a fi interesante sau neobișnuite. Adevărul este acesta: Ortodoxia este singura concluzie logică la care poate ajunge un ocultist. Este hanul de la capătul lumii. Este ultima casă singuratică de pe deal.
Dincolo de ortodoxie nu mai este decât un singur lucru: inima iubitoare a Celui Care este dincolo de orice ființă.
Nu cred că alții vor considera călătoria mea a fi interesantă, și dacă citiți asta, o iau ca pe un compliment, nu în ceea ce privește talentul meu literar nici experiențele avute. O iau ca pe un compliment adus Domnului, prin care recunoașteți cât de profundă este iubirea Sa pentru ființa umană, dacă s-a îngrijit de o copilă, mică și nesemnificativă și a călăuzit-o atât de precis, către inima Sa. Mă smeresc înaintea iubirii și harului Său. Deși eu, precum mulți alții, încă mă nevoiesc cu greutățile lumii acestea și cu toate lanțurile care mă leagă de ea, știu că sunt complet liberă. Și îmbrățișez pe deplin copacul încovoiat care sunt eu, creat de Dumnezeu, cu calitățile unice necesare pentru a supraviețui unei lumi dificile și complexe. Și nu au fost puține lacrimile pe care le-am vărsat până am ajuns la acest punct de cotitură al călătoriei mele. Chiar și astăzi, viața mea este plină de încercări dureroase. Dar acum, copacul încovoiat înflorește, și știe pentru Cine o face.

[cristiboss56]

Domnul Panaghiotis Dascalakis din Zaharos-*Ileias (Grecia) ne scrie următoarele:
"Pe data de 26 martie 1965 m-am îmbolnăvit grav şi medicul m-a trimis la spitalul Pirgos. Acolo m-au consultat medicii, mi-au făcut radiografii şi patru serii de injecţii. Cu toate acestea, eu continuam să am dureri îngrozitoare şi să mă simt rău. Mai mult, am început să paralizez de la mijloc în jos. Până la urmă am paralizat de tot.
Când au văzut asta, doctorii, îngrijoraţi, au chemat un medic ortoped din Patra, care mi-a dat imediat trimitere la Spitalul Asklipieion din Atena. M-au luat cu o ambulanţă şi m-au dus acolo. Mă însoţea şi tatăl meu. Acolo mi-au făcut iarăşi o sumedenie de analize, fără să poată să-mi stabilească un diagnostic concret. Eu aveam dureri din ce în ce mai mari în fiecare zi. A trebuit chiar să mă izoleze într-o cameră singur, atât de tare mă tânguiam de durere. În cele din urmă m-au dus la chirurgie şi mi-au făcut nişte injecţii cu novocaină şi mai mult de 120 de radiografii. Rezultat, zero. Durerile la fel de mari şi de insuportabile.
Într-o zi, o soră medicală mi-a spus să iau cartea despre minunile Sfântului Nectarie şi să o citesc. Aşa am şi făcut. Era cartea lui D. Papagopolos, «Nimic nu este incurabil pentru Sfântul Nectarie».
A doua zi de dimineaţă au venit doctorii la mine şi mi-au spus că o să-mi facă o nouă analiză; eu eram în dureri groaznice, la limita răbdării. M-au pus într-o poziţie ciudată, cu capul în jos şi mi-au atârnat de fiecare picior câte 14kilograme de greutate. Apoi mi-au făcut şi două injecţii cu novalzină, la fiecare două ore, pentru calmarea durerilor.
Peste câteva momente i-au strigat pe asistenţi ca să mă pregătească pentru intervenţie chirurgicală. În acea clipă asistenta care-mi spusese de carte îmi şopteşte: « Roagă-te la Sfântul Nectarie şi o să te faci bine!». Şi cu adevărat, am zis, atunci din tot sufletul meu: «Sfinte Nectarie al meu, luminează-i pe doctori ca să găsească bine locul unde trebuie să fiu operat şi să mă vindece, sau de nu, fă în aşa fel să nu găsească nimic şi fă-mă Sfinţia Ta bine»!. Aşa s-a şi întâmplat.
M-au luat la chirurgie şi m-au ţinut şapte ore pe masa de operaţie. Mi-au făcut mielografie, mi-au introdus în coloana vertebrală un lichid şi apoi 17puncţii. La sfârşit, mi-au spus să-mi chem trei dintre rudele principale ca să le spună ceva.
M-au luat cu targa şi m-au dus în cameră paralizat. Ai mei au venit şi le-au spus că trebuie să dea semnătură de aprobare pentru a mi se tăia piciorul stâng. Altfel voi rămâne complet paralizat. Era în 21iunie. A doua zi, pe la cinci dimineaţa, numai ce văd că apare în faţa uşii Sfântul Nectarie (slăvit să fie numele lui în veci). Eu, din cauza durerilor insuportabile şi a oboselii mă uitam la el un pic nervos, parcă dispreţuitor, nu l-am recunoscut deodată. Mă strigă: «Dascalaki...! De ce te uiţi aşa la mine, ţi se pare ciudat că te strig pe nume»? S-a apropiat de patul meu, mi-a atins piciorul care voiau să mi-l taie şi mi-a spus: «O să te fac bine şi o să mergi din nou. M-ai auzit? Eu acum plec».
Plecă surâzând şi se duse la asistenta şefă (cea care îmi dăduse cartea) şi îi spuse: «Papadopol, să iei ulei de la candela Sfântului Nectarie şi să îl ungi pe Dascalaki pe picioare, pentru că va merge din nou.! ».
Aceea se duse şi luă într-adevăr ulei de la candela sfântului, vine la mine în cameră şi mă priveşte cu o privire pierdută, năucită şi îmi spune: «Dumneata eşti sau văd iarăşi vreo fantomă ... ?». Îi răspund: «Eu sunt, a fost Sfântul Nectarie la mine şi m-a făcut sănătos... !». Aceea, când a auzit ce i-am spus, a căzut jos leşinată. Au alergat ceilalţi să o ajute şi i-au chemat apoi pe toţi doctorii. Când s-au adunat cu toţii le-am spus: «Eu nu mai cred deja în îngrijirea medicală, ci cred în puterea dumnezeiască. Voi merge desculţ până la Mănăstirea Sfântului Nectarie, cel care m-a vindecat, ca să mă închin şi să-i mulţumesc»! Unul dintre medici îmi spuse: «Nu te duce chiar acum, o să ai iar probleme, o să te doară picioarele...!». I-am răspuns: «Acela care m-a ajutat să mă ridic din pat şi care mi-a oprit durerile îngrozitoare pe care le aveam, acela mă va ajuta şi să ajung până la dânsul...!».
Mi-au spus să nu mă grăbesc, cel puţin. Să-l aştept şi pe directorul spitalului, care urma să vină la ora opt dimineaţa, ca să vadă şi dânsul minunea care s-a întâmplat. Şi într-adevăr, peste două ore a sosit şi directorul spitalului, m-a consultat şi mi-a spus: «Oriunde ai fi mers, la orice spital din ţară sau din străinătate, nu te-ai fi făcut bine. Doar Sfântul Nectarie şi Dumnezeu te-au vindecat. Şi vom consemna acest caz în analele spitalului». Aşa a şi făcut.
A doua zi au chemat şi ziarişti de la mai multe ziare centrale pentru a scrie un articol despre minunea care se întâmplase cu mine. M-au luat asistentele şi m-au plimbat prin tot spitalul, ca să mă vadă toţi pacienţii şi să creadă şi ei.
Din clipa în care Sfântul Nectarie m-a atins sunt perfect sănătos. Am ieşit apoi din spital şi m-am dus desculţ, aşa cum promisesem, până în Eghina şi m-am închinat la sfintele sale moaşte.
Doctorii mi-au confirmat din nou mai apoi că potrivit analizelor, am avut o formă gravă de poliomielită, incurabilă din punct de vedere medical, oriunde m-aş fi dus în lume.
De atunci, nu încetez să dau slavă lui Dumnezeu şi Sfântului Nectarie zi şi noapte.
(Diac. drd. Morlova Nicuşor, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Egumeniţa, pp. 144-147)

[cristiboss56]

Într-o duminică a anului 1905, egumenul mănăstirii Clarvăzătorul din insula Simis, Ignatie Astipalitis, discuta cu Gheorghe Ţinieri şi alţi lucrători despre clopotniţa mănăstirii, care abia atunci începuse să se ridice. Era nevoie să aducă în scurt timp materialele, pietrele pentru temelia clopotniţei.
În cariera de piatră a ţărmului se găseau, în cantitate destul de mare, pietre cioplite, de formă pătrată, înalte, plăci late. Animalele însă care cărau aceste materiale erau într-un număr mic şi acestea erau bătrâne şi neputincioase pentru o asemenea treabă.
- Aşa cum ne mişcăm, a zis Ţinieris, nu o să terminăm niciodată.
- Trebuie să asigurăm pentru lucru câţiva catâri tineri, a zis egumenul. Acestea sunt animale puternice şi răbdătoare. Şeful lucrătorilor s-a gândit la altă soluţie:
- Să tăiem pini să facem şali, a propus. Şalul o să ridice zece încărcaturi.
Cu aceste planuri de lucru s-au despărţit. Se înserase de acum. Părintele Ignatie a făcut un control la porţile mănăstirii şi s-a dus să se întindă. Noaptea s-a lăsat o furtună. Marea insulei Rodos arunca valuri năprasnice şi ploua cu găleata. Pe când vântul sufla cu putere, fulgere care mai de care “sfâşiau” de fiecare dată întunericul. În acest larg, o corabie turcească, încărcată din Cipru, a acostat în coasta insulei Simis. Căpitanul, Osman, ţinând strâns cârma, văzuse mănăstirea şi se luptau să se apropie de ţărmul aceleia.
Dintr-o dată, trăgând puternic de cârmă Osman, încărcătura s-a dus într-o parte a corăbiei iar aceasta era în pericol de a se răsturna. Un fulger a luminat întunericul şi căpitanul, văzând mănăstirea Clarvăzătorului, a început să strige în ajutor:
- Ghel Muhal! Ghel Muhal! Subenikli! (Haide, aleargă, Clarvăzătorule!)
În dimineaţa zilei de luni egumenul Ignatie a primit în camera de oaspeţi pe Osman împreună cu echipajul lui.
- Mare furtună, căpitane. Cum ai reuşit?
- Am fost în pericol, părinte, chinuind şi încărcătura voastră.
- Ce încărcătură aveţi?
- Catâri din Cipru, a răspuns Osman, scoţând punga lui, pregătit s-o deşarte pe masă, pentru măreţia arhanghelului.
Egumenul, adânc impresionat, a lovit pe umăr turcul zicându-i:
- Câţi catâri sunt în încărcătura ta, căpitane?
- Şaizeci, părinte, şi cinci ai mei. Toate acestea sunt de azi ale arhanghelului.
Atunci egumenul s-a întors către icoana bătută în aur a Clarvăzătorului, care înfrumuseţa încăperea, şoptind uluit:
- Mare eşti, Clarvăzătorul meu!
(Ion Andrei Ţârlescu, Minuni ale Sfinţilor Îngeri, Editura Bunavestire, Bacău, 2002, pp. 200-202)

[cristiboss56]

Odată, un tânăr vizitator s-a smintit când l-a văzut pe binecunoscutul părinte Grigorie mângâindu-şi pisica şi l-a clevetit. Însă s-a întâmplat în aşa fel că tânărul acela care l-a judecat pe bătrân a devenit mai târziu nevoiaş, în Turcia, şi a mers la ambasador ca să-i ceară o slujbă. – Nu am nimic ce să-ţi ofer cu excepţia faptului că am nevoie de cineva ca să-mi îngrijească câinele; dacă iei slujba, poţi să te hrăneşti cu tot ceea ce rămâne după ce a mâncat câinele. Tânărul a acceptat slujba, deoarece atunci el nu avea nici măcar o bucăţică de pâine ca să mănânce. Însă când şi-a venit în fire şi şi-a dat seama de starea groaznică în care se afla, el s-a gândit că aceea era o pedeapsă pentru că l-a judecat pe părintele Grigorie. Când a avut prilejul, el a plecat cu vasul la Sfântul Munte, la Schitul Sfânta Ana Mică, unde s-a închinat în faţa părintelui şi i-a cerut iertare.Părintele Grigorie i-a spus: – Fiul meu, am ştiut că m-ai judecat şi că duşmanul sufletelor noastre te-a trimis departe, dar m-am rugat Sfintei Ana ca să te aducă înapoi şi ea te-a adus. Totuşi, ai grijă! Nu-i judeca pe călugări, pentru că ei de multe ori îşi ascund virtuţile şi se prefac că sunt proşti, ca să nu fie lăudaţi.

[cristiboss56]

De mai mulţi ani sufeream de insomnie, iar în ultimii doi-trei ani adormeam doar cu ajutorul pastilelor. Într-o zi am aflat că prin oraşele mari se trece cu icoana Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni. Trebuia să ajungă şi în oraşul Toliati, unde locuiesc. Aşteptam această zi cu nerăbdare şi nădejde. Când icoana a fost adusă la Biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan, s-a făcut o procesiune. Era foarte multă lume. Părea că s-a adunat acolo tot oraşul. Sufletul meu era vesel şi luminos, iar inima nutrea speranţa vindecării. Datorită milei lui Dumnezeu, ea a venit.
În prezent, am un somn sănătos şi în fiecare dimineaţă îi mulţumesc Mântuitorului nostru, Maicii Sale Sfinte şi Sfântului Nicolae Făcătorul de minuni.
(Noi minuni ale Sfantului Nicolae, traducere:Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2002, p.49)

[cristiboss56]

Nu ştiu cât timp a trecut, însă am văzut cum uşa s-a deschis şi a intrat un bătrân: mic de statură, cu părul cărunt şi rar. În viaţa mea nu am văzut un asemenea bătrân. A ajuns la patul meu, m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus: „Nu plânge, copilă. Mama ta se va însănătoşi".
Voi povesti o minune care s-a întâmplat în 1958. În acel an mama mea a fost operată. Nici nu şi-a revenit bine de la operaţie, când s-a îmbolnâvit de congestive pulmonară. Starea ei era critică Medicul ne-a spus să ne aşteptăm la ce este mai rău. Nu mi-au permis să răman în spital pentru a o îngriji, spunându-mi că noaptea care urma era hotărâtoare.
Acasă am ajuns plângând. Sora mea a adormit, eu însă am rămas trează. Plângeam şi mă rugam: „Doamne, fie-ţi milă de noi! Ajut-o pe mama, că în afară de ea nu mai avem pe nimeni“. Uşa camerei o încuiasem cu cheia.
Nu ştiu cât timp a trecut, însă am văzut cum uşa s-a deschis şi a intrat un bătrân: mic de statură, cu părul cărunt şi rar. Era îmbrăcat în pantaloni şi cămaşă de in. În viaţa mea nu am văzut un asemenea bătrân. A ajuns la patul meu, m-a mângâiat pe cap şi mi-a spus: „Nu plânge, copilă. Mama ta se va însănătoşi. Pe frunte mai păstram căldura mâinii lui.
Când a ieşit din cameră m-am speriat foarte tare şi am trezit-o pe sora mea: „Mergi şi vezi dacă uşa este încuiată“. „Bineînţeles că este încuiată“. Am aşteptat cu nerăbdare ivirea zorilor pentru a merge la spital. Secţia unde era internată mama se afla la etajul al treilea. Când am ajuns la al doilea, m-am oprit înspăimântată. Plângeam. O femeie s-a apropiat de mine și mi-a spus: „Du-te, nu-ţi fie frică, a trecut criza. Mama ta va trăi“.
După ce mama s-a însănătoşit, i-am povestit despre bătrân. Ea mi-a spus că în acea noapte bătrânul i s-a arătat şi ei. Uşa salonului se deschisese, intrase un bătrân şi îi spusese: „Ce să fac cu tine? Tu ceri moarte, şi nu iertare şi viaţă, pentru a creşte copiii...“ „Eu, i-a răspuns mama, cer viaţă.“ Bătrânul a dispărut. Slavă Domnului! Mama noastră s-a însănătoşit şi a trăit până în 1991.
Oricui povesteam această întâmplare, nu mă credea, spunându-mi că aceasta nu a fost decât un vis. Însă eu ştiu că a fost aievea, chiar şi cuvântul „copilă“ nu-l mai mai auzisem înainte.
(Noi minuni ale Sfântului Nicolae, traducere: Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2002, pp. 111-112)