Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

„Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 20). Astfel descrie Apostolul Iacov cât de pierzătoare este mânia. În acelaşi chip ne vorbesc şi proorocii: „Bărbatul mânios nu are chip bun” (Proverbe 11, 25) şi „Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu” (Psalmi 6, 8). Iar Părinţii noştri insuflaţi de Duhul Sfânt accentuează cu tărie: „Bărbatul mânios chiar dacă va învia nu este bine primit”. Dacă Făcătorul şi Susţinătorul universului este blând şi smerit, închipuiţi-vă încununarea pervertirii şi a desfigurării: molecula creaţiei, omul, să fie vas al mâniei!
Ce altceva este mânia decât starea iraţionalului, locul distrugerii, partea şi firea diavolului, pierzania însăşi, în opoziţie cu Dumnezeu, Care este iubirea desăvârşită? Pricinile care provoacă patima mâniei sunt felurite, dar înrudite între ele şi interdependente, de vreme ce le leagă împreună, egoismul, interesul, şi în general iubirea de sine. Oriunde stăpâneşte distrugătorul individualism nu lipseşte nici umbra lui, care este mânia! Atotcuprinzătoarea iubire de sine se împarte în două, materială (trupească) şi duhovnicească (sufletească). Din pricina acesteia se întărâtă amândouă felurile de patimi, trupeşti şi sufleteşti.
De ce apare mânia? Întrucât îi este barată calea încrezutei iubiri de sine. În cei pătimaşi şi robiţi de patimile trupeşti, în care stăpânesc poftele iraţionale şi plăcerile, mânia este mişcată de frica privării satisfacerii acestora. Acelaşi lucru se întâmplă şi la cei robiţi de patimile sufleteşti, precum de iubirea de slavă, de egoism, de mândrie, de cinstiri, de promovări, de laude etc. Toate acestea sunt imboldurile şi uneltele mâniei, care ne desparte de iubirea desăvârşită şi de viaţa, Dumnezeu, şi ne găteşte loc în iad şi moartea, locul satanei!
Eliberarea şi izbăvirea ne-o arată Domnul nostru, Învierea şi Viaţa, învăţându-ne purtarea potrivită: „îngăduiţi-vă unii pe alţii în iubire” (Efeseni 4, 2), „Nimeni să nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (I Corinteni 10, 24), „Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel ce ia lucrurile tale nu cere înapoi” (Luca 6, 30), „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44), „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi să faceţi lor” (Matei 7,12), „Binecuvântaţi şi nu blestemaţi” (Romani 12,14).
(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 41-43)

[cristiboss56]

După mine dragostea este de trei feluri: dragostea trupească, care este plină de microbi spirituali, dragostea lumească, care este de suprafață, formală, ipocrită, fără profunzime și dragostea duhovnicească, care este cea adevărată, cea curată, cea scumpă. Aceasta-i dragostea cea fără de moarte care rămâne în vecii vecilor. Cum ne vom da seama dacă avem dragoste adevărată? Ca să ne dăm seama, trebuie să ne cercetăm dacă îi iubim pe toti oamenii deopotrivă și dacă îi considerăm pe toți oamenii mai buni ca noi.
-Mi s-a răcit dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele.
-Seamănă puțina dragoste care ți-a mai rămas, pentru ca ea să încolțească, să crească, să rodească și să seceri dragoste. Apoi dragostea înmulțită pe care o vei secera o semeni din nou și încet- încet, îți vei umple hambarul, încât nu vei avea unde s-o pui, căci, cu cât semeni mai multă dragoste, cu atât se înmulțește mai mult. Să spunem că un țăran are un săculeț de sămânță, pe care o seamănă. Apoi adună rodul și umple un săculeț mai mare. Semănând apoi sămânța din acest săculeț, va umple un sac întreg. Iar când adună multă sămânță și o seamănă, va umple un hambar. Pe când dacă păstrează sămânța în săculeț și nu o seamănă, sămânța va face viermi. Trebuie să arunce sămânța în pământ ca să încolțească, să crească și să facă rod.
Tot asfel se întâmplă și cu dragostea. Dragostea ca să se înmultească, trebuie să o dăruiesti. Însă cel care nu dă chiar și puțina dragoste pe care o are, seamănă cu cel care are un pumn de sămânță, dar o păstează și nu o seamănă. Acesta este robul cel viclean, care a ascuns talantul.
Vei primi dragoste potrivit cu dragostea pe care o vei dărui. Dacă nu dăruiesti dragoste, nu vei primi dragoste. Vezi mama dăruiește continuu copiilor ei, dar și primește continuu de la ei, dragostea ei crescând mereu. Însă dacă cerem dragostea celorlalți numai pentru noi înșine și vrem ca toți să ne dea, iar când facem un bine ne gândim la răsplată, atunci nu avem o dragoste prețioasă ci una ieftină. Atunci ne înstrăinăm de Dumnezeu și nu primim dragoste nici de la Dumnezeu, nici de la oameni.
Volumul V Patimi și Virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul (Editura Evanghelismos; București 2007)

[cristiboss56]

În Sfânta Scriptură se spune că pământul nostru va arde în ziua Înfricoșătoarei Judecăți, soarele se va întuneca, luna nu va mai reflecta lumina acestuia, iar stelele vor cădea (Matei 24, 29). Domnul va crea un pământ nou și un cer nou, iar omul va avea un trup înnoit, așa cum a avut Iisus după Înviere.
Țineți minte cum a trecut El prin ușile încuiate, a mâncat și a băut cu ucenicii?
Un astfel de trup înduhovnicit, înnoit vom avea noi toți. Nu vor mai fi boli și necazuri, ci o bucurie veșnică și deplinătate a vieții. Vor trece miliarde de ani și acesta va fi doar începutul pentru fericirea inimilor curate. Vor trece atâția ani și acesta va fi doar începutul chinurilor pentru cei căzuți, iar acestea nu vor avea sfârșit…
Îndrumar creștin pentru vremurile de azi-Convorbiri cu Părintele Ambrozie-Editura Cartea Ortodoxă-București

[cristiboss56]

Omul este compus din trup, suflet și duh. Ce este trupul este clar, dar care este diferența dintre suflet și duh? Să luăm o lumânare drept exemplu. Aceasta are un trup – ceara; fitilul, care ar fi sufletul, iar atunci când arde e ca și cum ar prinde duh, viață. Dacă nu arde, lumânarea nu are nici un preț. Numai dacă este aprinsă, aduce lumină și căldură. Este aprinsă înaintea Domnului și acesta este scopul ei.
Astfel, omul este din trup, suflet și duh. Domnul este Duh. În fiecare om este o parte din dumnezeiesc pe care o primește la Botez, în timpul Mirungerii cu harul Duhului Sfânt. Omul poate spori acest dar prin rugăciune, prin dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele și prin fapte bune. Poate însă să-l îndepărteze, să uite de el.
Atunci când omul nu merge la biserică și nu se roagă, el este o lumânare care nu a fost aprinsă. Un astfel de om este mort duhovnicește.
Omul este viu cu sufletul și cu trupul atunci când în el trăiește rugăciunea, harul viu al lui Dumnezeu. Duhul Sfânt îl face viu și omul lucrează întotdeauna faptele bune. Viața lui ,,arde”, el slujește Domnului și trăiește întru slava Lui și, după ce a lucrat faptele bune, pleacă în lumea cealaltă. Acesta este scopul omului.
Domnul l-a creat pe om din pământ și a suflat asupra lui suflare de viață. Sufletul și duhul sunt respirația lui Dumnezeu.
Trebuie să ne asemănăm Domnului prin viață noastră, trebuie să fim chipul și asemănarea Sa. Dumnezeu, fiind bun și sfânt, așteaptă de la noi tot bunătate și sfințenie.
Așadar întipăriți-vă în suflet, cât mai adânc, chipul lui Dumnezeu și veți fi cu adevărat fii ai Lui !
Îndrumar creștin pentru vremurile de azi-Convorbiri cu Părintele Ambrozie-Editura Cartea Ortodoxă-București

[cristiboss56]

Când plecăm de la biserică, de ce se întâmplă uneori ca harul să ne părăsească? Poate pentru că i-am deschis ușa să plece, așa cum se întâmplă cu căldura din casă. Părinții spun că doar dacă te uiți rău la fratele tău te părăsește harul.
Noi însă nu numai că ne uităm urât, ci ,,tăiem în carne vie” cu limba noastră.
Și după aceasta vrem să păstrăm harul? Despre ce har mai poate fi vorba?
Nu trebuie să ne mai supărăm pe aproapele nostru. Problema este că acest lucru îl poate învăța doar cel care a dobândit smerenia de la Domnul, iar smerenia începe cu ascultarea. Când vom fi smeriți ne va fi mai bine, sufletul ne va fi împăcat. Dar să știți că nimic nu se întâmplă de la sine. Trebuie să luptăm pentru a ajunge la această stare.
I-am spus unei maici: ,,Nu astepta ca toate să se întâmple de la sine. Trebuie să lucrezi, să-ti tai voia și patimile, să nu judeci pe nimeni si să nu fii supărată!”
Nu suntem străini, ci toți suntem una. Harul Domnului ne unește, deoarece toți alcătuim Trupul unic al lui Hristos, iar fiecare în parte suntem mădularele Lui. Este o mare bucurie pentru noi că suntem fiii lui Dumnezeu, fiindcă Domnul nu i-a numit fii ai Săi pe îngeri, ci pe oameni. Iată ce minune mare! Domnul ne-a chemat la o viață fericită și veșnică. Așadar să fim credincioși Domnului, căci El ne duce pe calea minunată a mântuirii și să știm că pentru fiecare există o cale proprie către Acesta!
Îndrumar creștin pentru vremurile de azi-Convorbiri cu Părintele Ambrozie-Editura Cartea Ortodoxă-București

[cristiboss56]

Atunci când omul are doar elementul uman înlăuntrul lui, judecă omenește și face crime. Trebuie să se îndepărteze elementul uman, ca judecata să se facă dumnezeiască. Judecata lumească este judecată greșită. Câte nedreptăți nu se fac! De câte ori nu păcătuiește omul!
De aceea totdeauna să aduceți în minte gândul cel bun, ca să vă puneți în siguranță sufletul vostru. Omul este o taină ; nu poți ști ce face.
Odată la Paști, după Sfânta Liturghie a Învierii, am stat puțin la chilie ca să mâncăm brănză și ouă. Alături de mine stătea un monah care se ocupa cu căratul lemnelor. Îl văd că dă deoparte ceea ce i s-a oferit. ,,Mănâncă”, îi spun. ,,Bine, bine, voi mânca”, îmi spune. Îl văd după aceea, iar nu mânca. ,,Mănâncă – îi spun din nou, – astăzi e Pastile.” ,,Iartă-mă Părinte, îmi spune, eu când mă împărtășesc nu mănânc; voi mânca la ora 2 după amiază”.
Nemâncat din ziua dinainte, nu voia să mănânce înainte de 2 după amiaza. Vezi ce a făcut din evlavie? Și ceilalți poate l-ar fi considerat un simplu cărător de lemne.
Omul este o taină ! Și dacă te-ar pune să judeci, să te gândești : ,,Judecata aceasta este dumnezeiască, sau plină de patimă ?” Este adică dezinteresată, sau plină de interes ?
Să nu aveți încredere nici în voi înșivă, nici în judecata voastră.Atunci când cineva judecă are înlăuntru mult egoism.
Pe mine mă pun să judec un subiect și eu nu vreau, dar sunt nevoit s-o fac.
Și cu toate că judec dezinteresat și cu nepărtinire, când mă duc să fac rugăciune, nu simt acea dulceață ce o simt alte dăți.
Nu că mă mustră conștiința pentru ceva, ci pentru că am judecat ca un om. Cu cât mai mult se întâmplă asta atunci când judecata este greșită, sau are în ea îndreptățire sau criterii omenești. Judecata e un lucru mare. Judecata este a lui Dumnezeu. Este înfricoșător ! Nu are importanță dacă are dispoziție bună cel ce se află în poziția să judece. Important este ce scoate cu judecata lui.
E nevoie de mult discernământ. Firește, toți oamenii avem puțin discernământ, dar din păcate cei mai mulți dintre noi nu îl folosim pentru noi, ci pentru semenii noștri (ca să nu se… deosebească, adică să nu sporească).
Astfel îl întinăm cu judecata și osândirea și cu pretenția de a îndrepta pe alții, trebuind mai degrabă să avem pretenție numai de la noi înșine, că nu ne hotărâm să luăm nevoința duhovnicească în serios, și să tăiem patimile, ca să ni se elibereze sufletul și să zboare spre cer.
Cu durere și dragoste pentru omul contemporan- Cuv.Paisie Aghioritul (Editura Schitul Lacu)

[cristiboss56]

Nici un cuvânt de rugăciune sinceră nu rămâne zadarnic înaintea lui Dumnezeu, ci aduce roadă bună, fiindcă rugăciunea curată este o mare putere care pleacă bunătatea lui Dumnezeu spre milă şi dărnicie. Adu-ţi aminte de Avraam, Moise, Ilie, Elisei, Daniel, Anania, Azaria şi Misail, de toţi sfinţii; câte minuni a făcut rugăciunea lor! Dacă sămânţa celui viclean, gândurile viclene, cuvintele şi faptele viclene pot rodi atât de mult şi să fie atât de puternice în oamenii vicleni, cu atât mai vârtos seminţele bunului Dumnezeu. Orice lucru bun nu rămâne zadarnic.
(Sfântul Ioan de Kronștadt, Liturghia – cerul pe pământ, Editura Deisis, 2002, p. 283)