Necunscute sunt caile Domnului

[Patrie si Credinta]

În prealabil postat de iliegh

E vorba de iubirea de sine ? Eu asa vad dorinta de a trai vesnic. De ce ar crede cineva ca e asa important incat sa trebuiasca sa traiasca vesnic ? Ce beneficii i-ar aduce ? Si de ce ar trebui sa gandim in termeni de beneficii ?

editez mai tarziu.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de iliegh

E vorba de iubirea de sine ? Eu asa vad dorinta de a trai vesnic. De ce ar crede cineva ca e asa important incat sa trebuiasca sa traiasca vesnic ? Ce beneficii i-ar aduce ? Si de ce ar trebui sa gandim in termeni de beneficii ?

Spui că "vezi" dorinţa de a trăi veşnic drept iubire de sine. Apoi aduci în discuţie presupusul criteriu al importanţei de sine. Acestea sunt amorsele tale, înţeleg, lentilele prin care interpretezi chestiunea. O.K.

De dragul adevărului, probabil eşti de acord că această interpretare este una particulară. Adică sper să accepţi că sunt şi alte interpretări posibile, în baza altor amorse ori repere prin care se interpretează tendinţa omenească spre un Creator şi aspiraţia omului spre veşnicie.

Înainte de a scrie o mărturisire personală ca răspuns la întrebările tale (pe care le consider fireşti, cu totul caracteristice cugetării omeneşti), permite-mi să-ţi atrag atenţia din capul locului la caracterul vicios/circular al explicaţiei ipotetice pe care ai propus-o.
Spun "vicios/circular", în lipsă de alt termen, mai potrivit, pentru a mă referi la mecanismul explicaţiei: o trăsătură omenească psihologică este explicată prin altă trăsătură omenească psihologică. Or, acesta este tocmai psihologismul, o formă printre altele a tendinţei minţii noastre de a reduce complexitatea condiţiei umane doar la însuşirile ei psihologice.
Pentru ca o trăsătură a sufletului omenesc să fie explicată valid, este absolut necesar, însă, cel puţin în temeiul logicii cunoaşterii (fac acum apel la epistemologie sau la filosofia gândirii), să luăm în calcul alte paliere ale fiinţării.
De exemplu, dacă voim să explicăm gândirea, pentru a nu pica în psihologism chiar înlăuntrul psihologiei, musai apelăm la:
- substratul cerebral (organic) al gândirii, anume activitatea lobilor frontali şi parietali despre care neuropsihologia cunoaşte astăzi o mulţime de lucruri (desigur nu pe toate);
- contextul cultural în care se desfăşoară un act al gândirii;
- contextul social sau măcar psihosocial-interpersonal (cazul minim fiind al diadei);
- pentru credincioşi, intervenţia lui Dumnezeu.

Încercînd aşadar să evit reducţionismul psihologist, voi aminti că întreaga istorie a umanităţii, aşa cum o cunoaştem din primele scrieri care au ajuns până la noi, dezvăluie preocuparea omului pentru aceste dileme.
Toată istoria culturii şi întreaga istorie a religiilor ne stau la dispoziţie pentru a cunoaşte când, cum şi ce au gândit şi crezut oamenii despre nemurire şi Creator. De la "gânditorul de la Hamangia" la Immanuel Kant, de la Buddha la Socrate şi Iisus Hristos, omenirea primeşte varii învăţături pe această temă.
Pentru gânditorul creştin, explicaţia este clară, fiind considerată una revelată de Însuşi Dumnezeu. Biblia rezumă aceste învăţături revelate care, înainte de a fi scrise, au fost împărtăşite oamenilor prin profeţi, prin Hristos, prin Apostoli şi prin sfinţii/cuvioşii care au împodobit Biserica până azi.

Orice om are de ales: acceptă învăţătura creştină (pe care, dacă o aprofundăm, de-a lungul anilor, avem toate şansele să o găsim validă şi minunată) sau continuă să emită ipoteze varii, muncindu-se să găsească un tâlc definitiv.
Mulţi gânditori au dat mărturie că învăţătura creştină este un liman de odihnă în infinit a cugetului omenesc. Citindu-i pe aceştia, de pildă pe filosofii care au devenit apologeţi ai creştinismului (exemple Iustin Martirul şi Filosoful sau Dionisie Areopagitul), vom găsi răspunsuri uluitoare la mai toate piedicile gândirii de până la Evanghelia lui Hristos (precum şi din timpul care s-a scurs până azi).
În fine, cunoaşterea răspunsului la aceste dileme are un caracter aparte: ea nu se desfăşoară doar prin reflecţie intelectuală, ci este deopotrivă simţită şi trăită într-un mod anume. Adevărul este experimentat concret, cu întreaga fiinţă a omului.
Nu orice om poate avea acces deplin (experimentat) la aceste învăţături, ci doar omul care, crezi sau nu, a fost străpuns în inima lui de Duhul lui Hristos. Această străpungere e o mare taină, pe care unii o trăiesc, alţii nu. Ea poate surveni chiar în urma unei lecturi sau a unei convorbiri concrete cu un credincios. Este însă imposibil ca oamenii care nu au trăit taina străpungerii să înţeleagă până la capăt gândirea, simţirea, credinţa celor pătrunşi de Duhul lui Hristos.
Cele două lumi sunt, practic, radical diferite, deşi există Un Fir de comunicare între ele.
Cel care a fost purtat şi în lumea credinţei îl poate înţelege pe cel care încă mai caută, dar cel care nu a fost purtat încă, nu poate să-l priceapă pe cel credincios şi din acest motiv îl reduce, în interpretarea de tip cerc vicios, la diverse determinări psihice sau de altă natură, nicidecum luînd în calcul Duhul lui Dumnezeu, pe care din păcate, necunoscîndu-L Îl neagă sau, în cel mai "bun" caz, Îl ignoră.
Nemurirea şi conştiinţa Creatorului sunt daruri pe care Dumnezeu le face omului, pentru a-l bucura, a-l ferici, a-l desăvârşi, a-l împlini.

P.S. Dacă nu mă înşel, cred că ţi-ar fi de folos, pentru o atingere mai consistentă a prospeţimii sufleteşti, să citeşti câteva capitole dintr-o carte "tare". Dacă Psalmii, de pildă, nu te-au mişcat în momentele mai tensionate ale vieţii de până acum (poate nu i-ai avut atunci la îndemână sau poate nu ai crezut că îţi vor aduce vreun beneficiu, vreo împrospătare), mă hazardez şi îţi propun să citeşti din Filocalia vol.X - Sfântul Isaac Sirul, "Cuvinte despre nevoinţă". Îmi pare foarte probabil ca orizontul şi miezul gândirii tale să sufere un adevărat şoc, unul fericit, binecuvântat, din care vei ieşi, dacă nu cu totul deschis spre alte orizonturi, cel puţin cu senzaţia durabilă a unei reîmprospătări autentice în întreaga fiinţă. M-aş bucura să se întâmple chiar aşa, ba chiar pariez pe asta!...:)

[Patrie si Credinta]

frumos scris,
Totusi, poate nu am inteles mesajul, poate ma bag ca un barbar intr-o recomandare adresata altuia, dar e un pic pe langa subiect. tot nu s-a dat raspuns de ce vor oamenii sa fie nemuritori.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Patrie si Credinta

frumos scris,
Totusi, poate nu am inteles mesajul, poate ma bag ca un barbar intr-o recomandare adresata altuia, dar e un pic pe langa subiect. tot nu s-a dat raspuns de ce vor oamenii sa fie nemuritori.

Pentru că Dumnezeu a pus în noi dorul de El.

În prealabil postat de cezar_ioan

Spui că "vezi" dorinţa de a trăi veşnic drept iubire de sine. Apoi aduci în discuţie presupusul criteriu al importanţei de sine. Acestea sunt amorsele tale, înţeleg, lentilele prin care interpretezi chestiunea. O.K.

De dragul adevărului, probabil eşti de acord că această interpretare este una particulară. Adică sper să accepţi că sunt şi alte interpretări posibile, în baza altor amorse ori repere prin care se interpretează tendinţa omenească spre un Creator şi aspiraţia omului spre veşnicie.

Înainte de a scrie o mărturisire personală ca răspuns la întrebările tale (pe care le consider fireşti, cu totul caracteristice cugetării omeneşti), permite-mi să-ţi atrag atenţia din capul locului la caracterul vicios/circular al explicaţiei ipotetice pe care ai propus-o.
Spun "vicios/circular", în lipsă de alt termen, mai potrivit, pentru a mă referi la mecanismul explicaţiei: o trăsătură omenească psihologică este explicată prin altă trăsătură omenească psihologică. Or, acesta este tocmai psihologismul, o formă printre altele a tendinţei minţii noastre de a reduce complexitatea condiţiei umane doar la însuşirile ei psihologice.
Pentru ca o trăsătură a sufletului omenesc să fie explicată valid, este absolut necesar, însă, cel puţin în temeiul logicii cunoaşterii (fac acum apel la epistemologie sau la filosofia gândirii), să luăm în calcul alte paliere ale fiinţării.
De exemplu, dacă voim să explicăm gândirea, pentru a nu pica în psihologism chiar înlăuntrul psihologiei, musai apelăm la:
- substratul cerebral (organic) al gândirii, anume activitatea lobilor frontali şi parietali despre care neuropsihologia cunoaşte astăzi o mulţime de lucruri (desigur nu pe toate);
- contextul cultural în care se desfăşoară un act al gândirii;
- contextul social sau măcar psihosocial-interpersonal (cazul minim fiind al diadei);
- pentru credincioşi, intervenţia lui Dumnezeu.

Încercînd aşadar să evit reducţionismul psihologist, voi aminti că întreaga istorie a umanităţii, aşa cum o cunoaştem din primele scrieri care au ajuns până la noi, dezvăluie preocuparea omului pentru aceste dileme.
Toată istoria culturii şi întreaga istorie a religiilor ne stau la dispoziţie pentru a cunoaşte când, cum şi ce au gândit şi crezut oamenii despre nemurire şi Creator. De la "gânditorul de la Hamangia" la Immanuel Kant, de la Buddha la Socrate şi Iisus Hristos, omenirea primeşte varii învăţături pe această temă.
Pentru gânditorul creştin, explicaţia este clară, fiind considerată una revelată de Însuşi Dumnezeu. Biblia rezumă aceste învăţături revelate care, înainte de a fi scrise, au fost împărtăşite oamenilor prin profeţi, prin Hristos, prin Apostoli şi prin sfinţii/cuvioşii care au împodobit Biserica până azi.

Orice om are de ales: acceptă învăţătura creştină (pe care, dacă o aprofundăm, de-a lungul anilor, avem toate şansele să o găsim validă şi minunată) sau continuă să emită ipoteze varii, muncindu-se să găsească un tâlc definitiv.
Mulţi gânditori au dat mărturie că învăţătura creştină este un liman de odihnă în infinit a cugetului omenesc. Citindu-i pe aceştia, de pildă pe filosofii care au devenit apologeţi ai creştinismului (exemple Iustin Martirul şi Filosoful sau Dionisie Areopagitul), vom găsi răspunsuri uluitoare la mai toate piedicile gândirii de până la Evanghelia lui Hristos (precum şi din timpul care s-a scurs până azi).
În fine, cunoaşterea răspunsului la aceste dileme are un caracter aparte: ea nu se desfăşoară doar prin reflecţie intelectuală, ci este deopotrivă simţită şi trăită într-un mod anume. Adevărul este experimentat concret, cu întreaga fiinţă a omului.
Nu orice om poate avea acces deplin (experimentat) la aceste învăţături, ci doar omul care, crezi sau nu, a fost străpuns în inima lui de Duhul lui Hristos. Această străpungere e o mare taină, pe care unii o trăiesc, alţii nu. Ea poate surveni chiar în urma unei lecturi sau a unei convorbiri concrete cu un credincios. Este însă imposibil ca oamenii care nu au trăit taina străpungerii să înţeleagă până la capăt gândirea, simţirea, credinţa celor pătrunşi de Duhul lui Hristos.
Cele două lumi sunt, practic, radical diferite, deşi există Un Fir de comunicare între ele.
Cel care a fost purtat şi în lumea credinţei îl poate înţelege pe cel care încă mai caută, dar cel care nu a fost purtat încă, nu poate să-l priceapă pe cel credincios şi din acest motiv îl reduce, în interpretarea de tip cerc vicios, la diverse determinări psihice sau de altă natură, nicidecum luînd în calcul Duhul lui Dumnezeu, pe care din păcate, necunoscîndu-L Îl neagă sau, în cel mai "bun" caz, Îl ignoră.
Nemurirea şi conştiinţa Creatorului sunt daruri pe care Dumnezeu le face omului, pentru a-l bucura, a-l ferici, a-l desăvârşi, a-l împlini.

P.S. Dacă nu mă înşel, cred că ţi-ar fi de folos, pentru o atingere mai consistentă a prospeţimii sufleteşti, să citeşti câteva capitole dintr-o carte "tare". Dacă Psalmii, de pildă, nu te-au mişcat în momentele mai tensionate ale vieţii de până acum (poate nu i-ai avut atunci la îndemână sau poate nu ai crezut că îţi vor aduce vreun beneficiu, vreo împrospătare), mă hazardez şi îţi propun să citeşti din Filocalia vol.X - Sfântul Isaac Sirul, "Cuvinte despre nevoinţă". Îmi pare foarte probabil ca orizontul şi miezul gândirii tale să sufere un adevărat şoc, unul fericit, binecuvântat, din care vei ieşi, dacă nu cu totul deschis spre alte orizonturi, cel puţin cu senzaţia durabilă a unei reîmprospătări autentice în întreaga fiinţă. M-aş bucura să se întâmple chiar aşa, ba chiar pariez pe asta!...:)

Am citit fragmente din volumele Filocalia, am citit Issac Sirul (un foarte bun autor) dar nu "Cuvinte despre nevointa", si multe alte carti ale celor considerati parintii ortodoxiei. Psalmi de asemenea sunt plini de sfaturi foarte bine de aplicat in viata de zi cu zi.

Imi place foarte mult morala ortodoxa, si modul in care explica aceasta originea raului. O consider mai buna decat psihologia.

Dar atat.

Cand vine vorba despre cauza suprema, religia esueaza, sau poate nici nu-si propune sa dea explicatii.

Morala ortodoxa e pana la urma un set de reguli care trebuiesc respectate pentru ca o societate sa traiasca in pace.

Acuma, cum se ajunge de la invataturile morale la dorinta de a trai vesnic ? Pe undeva stim raspunsul, intai ti se reveleaza ca tu ar trebui sa fii nemuritor, si apoi ti se spune ca pentru asta trebuie sa nu furi, sa nu ucizi, etc.

Daca ti s-ar spune ca nu exista viata vesnica, ti-ar mai putea cineva impune aceleasi reguli morale, ar mai avea acelasi efect? Frica, frica de Dumnezeu este o alta cauza care tine anumiti oameni in frau.

Cunosc oameni care nu fura, nu ucid, nu mint, si asta fara sa pomeneasca niciodata de Dumnezeu sau de viata de apoi. Pur si simplu, asa e felul lor.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de iliegh

intai ti se reveleaza ca tu ar trebui sa fii nemuritor, si apoi ti se spune ca pentru asta trebuie sa nu furi, sa nu ucizi, etc.

Aseară am fost cu Tudor, băiatul meu de 7 ani, la un antrenament de şah (el joacă şah, bine, foarte bine). Avem lângă casă, departe de vălmăşagul familiei, un loc discret, cu muzică bună, tainică, unde ni se serveşte impecabil un suc, două şi o cafea, două (trei!).

La un moment dat, încântat de modul în care Copilul rezolvă o problemă de şah (pe care eu, recunosc, nici n-o "miroseam") îi spun, uşor exaltat: "Tudor, tu nu mai eşti şahist, eşti deja teolog!"
De-acum îngăduie să transcriu dialogul, cam cum mi-l amintesc:

Tudor: Iar începi, tati?...:)
Eu: Obişnuieşte-te, te rog, cu faptul că nu eu te învăţ teologie, ci tu. Eu îţi torn literatură, tu îmi dai direct miezul. Eu ambalajul, tu conţinutul.
Tudor: Tati, te roooog, hai înapoi la problemă...! Pleeeeease!....
Eu: OK. Vrei, totuşi, să îţi aminteşti de David? Când era adolescent, cu Goliat, cu praştia...
Tudor: Ce-i cu el acum?
Eu: David, purtat de Duhul Sfânt, s-a smerit cu oile, cu toată ascultarea faţă de tatăl lui, şi astfel a trecut de la păstorit la teologie, precum tu ai urcat de la şah la teologie, purtat de darul lui Dumnezeu.
Tudor: O, tată, tată... O, iartă-mă... şi Dumnezeu să mă ierte... (aici pune capul în piept şi se îmbujorează la faţă) dar trebuie, trebuie tată, să îţi spun: te înşeli atât de mult... Gândeşti răsturnat, tată, iartă-mă!
Eu: Cum aşa, fiule?
Tudor: Tată, mai întâi îţi spun că sunt două locuri unde greşeşti: confunzi darul lui Dumnezeu cu Duhul Sfânt (deşi aici ştiu că avem mult de discutat, eu cred că asta faci) şi răstorni raportul dintre nevoinţă şi har.
Eu: ...???
Tudor: Tată, David nu a fost purtat de Duhul Sfânt pentru a paşte oile şi a asculta de tatăl lui, pentru ca mai apoi, din cauza asta, să îl învingă pe Goliat. Ci, dimpotrivă, pentru că mai întâi David s-a smerit, cu puterea lui de copil, să pască oile şi să asculte de tatăl lui, Duhul Sfânt l-a găsit vrednic să Îi fie vas ales. Dacă David nu făcea mai întâi lunga şcoală a smereniei, dacă el nu se silea să pască oile şi să asculte de tatăl lui, Duhul Sfânt nu l-ar fi însoţit în lupta cu David.
Eu: îhî...!...
Tudor: Aşa faci şi cu fumatul: spui că nu ai rugăciunea îndeajuns de puternică pentru a învinge, prin ajutorul Duhului, patima ta şi ispita vrăjmaşului. Dar, tată, mai întâi renunţă să mai fii prieten cu ţigara! Jertfeşte pofta asta, cum ai făcut cu berea. Apoi, abia apoi, găsindu-te curat, mă rog, ceva mai liber, Duhul Sfânt va veni peste tine şi vei primi harul de care îţi e atât de dor... Tu ai ales să fumezi, tu alegi să renunţi. E doar treaba ta, tată... Prietenia ta cu Duhul Sfânt va începe cu adevărat doar când vei începe să semeni cu El... Jertfeşte! E ca la şah: sacrificiul unei figuri, la momentul potrivit, îţi aduce victoria.
Cum răspunzi tu la chemarea "Lasă toate ale tale!" când nu poţi lăsa ţigara aia dintre degete?... O, tată, tată...

Apoi au urmat câteva detalieri, câteva noi discuţii pe marginea eşichierului şi, peste toate, multă ruşine din partea mea şi multă bucurie, că, iată, fiul meu mă bate nu doar la şah ci şi la Teologie.

Aşadar, tocmai pentru că eşti nemuritor, devine important cum anume îţi alegi nemurirea (ce fel de nemurire), iar nu invers!
Nu din alegerea noastră derivă nemurirea ci, tocmai pentru că suntem nemuritori prin darul lui Dumnezeu (este imposibil ca omul să moară, Dumnezeu este Gentleman şi nu îşi retrage darul ci doar îl lasă spre administrare omului - despărţirea sufletului de trup nu este moarte, ci trecere la un alt plan al fiinţării omului!),
avem un reper forte pentru alegerea modului în care vom fi în veşnicie: în intimitate cu Dumnezeu (şi nu se poate intimitate fără onestitate de sine, mai întâi) sau fără Dumnezeu.

Alegerea se petrece aici. Acum. Şi rodeşte pururea şi în vecii vecilor.

[dobrin7m]

În prealabil postat de cezar_ioan

Aseară am fost cu Tudor, băiatul meu de 7 ani, la un antrenament de şah (el joacă şah, bine, foarte bine). Avem lângă casă, departe de vălmăşagul familiei, un loc discret, cu muzică bună, tainică, unde ni se serveşte impecabil un suc, două şi o cafea, două (trei!).

La un moment dat, încântat de modul în care Copilul rezolvă o problemă de şah (pe care eu, recunosc, nici n-o "miroseam") îi spun, uşor exaltat: "Tudor, tu nu mai eşti şahist, eşti deja teolog!"
De-acum îngăduie să transcriu dialogul, cam cum mi-l amintesc:

Tudor: Iar începi, tati?...:)
Eu: Obişnuieşte-te, te rog, cu faptul că nu eu te învăţ teologie, ci tu. Eu îţi torn literatură, tu îmi dai direct miezul. Eu ambalajul, tu conţinutul.
Tudor: Tati, te roooog, hai înapoi la problemă...! Pleeeeease!....
Eu: OK. Vrei, totuşi, să îţi aminteşti de David? Când era adolescent, cu Goliat, cu praştia...
Tudor: Ce-i cu el acum?
Eu: David, purtat de Duhul Sfânt, s-a smerit cu oile, cu toată ascultarea faţă de tatăl lui, şi astfel a trecut de la păstorit la teologie, precum tu ai urcat de la şah la teologie, purtat de darul lui Dumnezeu.
Tudor: O, tată, tată... O, iartă-mă... şi Dumnezeu să mă ierte... (aici pune capul în piept şi se îmbujorează la faţă) dar trebuie, trebuie tată, să îţi spun: te înşeli atât de mult... Gândeşti răsturnat, tată, iartă-mă!
Eu: Cum aşa, fiule?
Tudor: Tată, mai întâi îţi spun că sunt două locuri unde greşeşti: confunzi darul lui Dumnezeu cu Duhul Sfânt (deşi aici ştiu că avem mult de discutat, eu cred că asta faci) şi răstorni raportul dintre nevoinţă şi har.
Eu: ...???
Tudor: Tată, David nu a fost purtat de Duhul Sfânt pentru a paşte oile şi a asculta de tatăl lui, pentru ca mai apoi, din cauza asta, să îl învingă pe Goliat. Ci, dimpotrivă, pentru că mai întâi David s-a smerit, cu puterea lui de copil, să pască oile şi să asculte de tatăl lui, Duhul Sfânt l-a găsit vrednic să Îi fie vas ales. Dacă David nu făcea mai întâi lunga şcoală a smereniei, dacă el nu se silea să pască oile şi să asculte de tatăl lui, Duhul Sfânt nu l-ar fi însoţit în lupta cu David.
Eu: îhî...!...
Tudor: Aşa faci şi cu fumatul: spui că nu ai rugăciunea îndeajuns de puternică pentru a învinge, prin ajutorul Duhului, patima ta şi ispita vrăjmaşului. Dar, tată, mai întâi renunţă să mai fii prieten cu ţigara! Jertfeşte pofta asta, cum ai făcut cu berea. Apoi, abia apoi, găsindu-te curat, mă rog, ceva mai liber, Duhul Sfânt va veni peste tine şi vei primi harul de care îţi e atât de dor... Tu ai ales să fumezi, tu alegi să renunţi. E doar treaba ta, tată... Prietenia ta cu Duhul Sfânt va începe cu adevărat doar când vei începe să semeni cu El... Jertfeşte! E ca la şah: sacrificiul unei figuri, la momentul potrivit, îţi aduce victoria.
Cum răspunzi tu la chemarea "Lasă toate ale tale!" când nu poţi lăsa ţigara aia dintre degete?... O, tată, tată...

Apoi au urmat câteva detalieri, câteva noi discuţii pe marginea eşichierului şi, peste toate, multă ruşine din partea mea şi multă bucurie, că, iată, fiul meu mă bate nu doar la şah ci şi la Teologie.

Aşadar, tocmai pentru că eşti nemuritor, devine important cum anume îţi alegi nemurirea (ce fel de nemurire), iar nu invers!
Nu din alegerea noastră derivă nemurirea ci, tocmai pentru că suntem nemuritori prin darul lui Dumnezeu (este imposibil ca omul să moară, Dumnezeu este Gentleman şi nu îşi retrage darul ci doar îl lasă spre administrare omului - despărţirea sufletului de trup nu este moarte, ci trecere la un alt plan al fiinţării omului!),
avem un reper forte pentru alegerea modului în care vom fi în veşnicie: în intimitate cu Dumnezeu (şi nu se poate intimitate fără onestitate de sine, mai întâi) sau fără Dumnezeu.

Alegerea se petrece aici. Acum. Şi rodeşte pururea şi în vecii vecilor.

Foarte frumoasa postare. Prin smerenie dobandim mantuirea. Alta cale nu exista.

[cezar_ioan]

Mă sileşti să încerc o mărire de suflet. Dar ca Laura, nobleţe, tot nu am, orice-aş face.
OK, fie, mă bucur că apreciezi.

Oare dialogul e relevant pentru Iliegh?
Şi oare e corect cum zice Tudor? Chiar nu ştiu...
Dar mi-a părut un "comentariu" pertinent la problema ridicată în topic.

[dobrin7m]

În prealabil postat de cezar_ioan

Mă sileşti să încerc o mărire de suflet. Dar ca Laura, nobleţe, tot nu am, orice-aş face.
OK, fie, mă bucur că apreciezi.

Oare dialogul e relevant pentru Iliegh?
Şi oare e corect cum zice Tudor? Chiar nu ştiu...
Dar mi-a părut un "comentariu" pertinent la problema ridicată în topic.

Cred ca e relevant, dar nu va recunoaste public.
Tudor are dreptate. Parerea mea.
Cometariul este profund si rezolva anumite intrebari din acest topic. foarte inteligent baiatul tau. Sa iti traiasca!

[Demetrius]

În prealabil postat de iliegh

Daca omul are liber arbitru, atunci motivul ca cel omorat ar fi ajuns in viitor un criminal nu sta in picioare.

Deci ce credeti, sunt cunoscute sau necunoscute caile Domnului ?

Liberul arbitru nu este voința omului, ci Duhul Sfânt.
Liberul arbitru= Duh Sfânt.


Așadar, căile Domnului sunt necunoscute pentru cei care n-au Duh Sfânt, dar foarte familiare pentru cei care au liberul arbitru.

În prealabil postat de cezar_ioan

Şi oare e corect cum zice Tudor?

Dumnezeu te-a binecuvântat cu Tudor, care zice corect.
Să-ți trăiască La Mulți Ani!