Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

sursa: http://www.oodegr.com/oode/pateres1/paisios/eksomologisi_1.htm

- Gheronda, în primii ani ai Creștinismului, creștinii făceau spovedanie publică. Ajută acest lucru ?
- Altceva era în primii ani ai creștinismului și altceva este acum. Astăzi acest lucru nu ajută.
- De ce gheronda ? Atunci era mai multă râvnă ?
- Da oamenii aveau și mai multă râvnă și nu aveau bolile sufletești pe care le au astăzi. Acum, vezi, de pildă, soții se despart fără motiv, nu este ca în vechime.
Oamenii s-au îndepărtat de taina spovedaniei, de aceea și sunt sufocați de gânduri, de patimi. Câți vin și cer să-i ajut în vreo problemă, și nici nu se mărturisesc, nici nu se duc la biserică ! „Mergi la biserică ?”, îi întreb. „Nu”, îmi zic. „Te-ai spovedit vreodată ?”. „Nu, eu doar am venit să mă faci bine”. „Dar cum ? Trebuie mai întâi să te pocăiești pentru păcatele tale, să le mărturisești, să mergi la biserică, să te împărtășești când ai binecuvântare de la duhovnic și eu voi face rugăciune, ca să te faci bine. Ai uitat că există și o altă viață și că trebuie să ne pregătim pentru dincolo ? ”. „Uite ce e, părinte, ceea ce îmi spui, biserici, altă viață etc., pe mine nu mă interesează. Acestea sunt povești. Am fost la vrăjitori, la medium-uri și nu au putut să mă facă bine. Am aflat că tu poți să mă faci bine”. Asta-i bună ! Le vorbești despre spovedanie, despre viața viitoare și îți spun că „astea sunt povești”, dar pe de altă parte tot ei zic : „Ajută-mă, iau medicamente !” Ei, dar cum așa, în chip magic să se facă bine ?
Și vezi, mulți, deși au probleme pe care le-au provocat păcatele lor, nu se duc la un duhovnic care poate să-i ajute efectiv, ci ajung să se mărturisească la psihologi. Își spun povestea lor, sunt sfătuiți de ei pentru problemele lor și e ca și cum, dacă au de trecut un râu, i-ar arunca înăuntru și fie se îneacă, fie ies la suprafață, dar unde ies… În timp ce, dacă s-ar fi dus la duhovnic, ar fi trecut pe celălalt mal pe un pod, comod, pentru că în taina spovedaniei lucrează harul lui Dumnezeu și îi izbăvește.
- Gheronda, mulți spun : „Nu găsim duhovnici buni și de aceea nu ne ducem să ne spovedim”
- Acestea sunt îndreptățiri. Orice duhovnic are dumnezeiască putere, atâta timp cât poartă epitrahil. Săvârșește taina, are dumnezeiescul har, când citește rugăciunea de dezlegare, Dumnezeu șterge toate păcatele pe care le-a spovedit cu pocăință sinceră. De noi depinde cât de mult vom fi ajutați de taina spovedaniei. Odată a venit aici la coliba mea cineva care avea probleme psihologice, cu gândul că eu am darul străvederii și că aș putea să-l ajut. „Ce vezi cu privire la mine, îmi zice ?” „Să-ți găsești un duhovnic, îi zic, să te spovedești ca să dormi apoi ca un prunc și să nu mai iei medicamente”. „Ei, îmi zice, azi nu mai sunt duhovnici buni. Mai demult erau”. Vin cu cugetul bun că vor fi ajutați, dar nu primesc ceea ce le spui și păcat de banii cheltuiți pe drum.
Dar am observat și un nou meșteșug al diavolului. Le dă oamenilor în minte gândul că dacă fac vreo făgăduință și o împlinesc, dacă se mai duc și în vreun pelerinaj, sunt în regulă duhovnicește. Și vezi mulți care merg cu lumânări și făgăduințe la mănăstiri, în pelerinaje, ca să ardă lumânările acolo, să facă și vreo câteva cruci mari, să mai și plângă oleacă, și li se pare că au făcut de ajuns. Nu se pocăiesc, nu se spovedesc, nu se îndreaptă și se bucură tangalaki.
- Gheronda, un om care nu se spovedește poate să fie aibă pace lăuntrică, să fie odihnit sufletește ?
- Cum să fie odihnit sau liniștit ? Ca să simtă cineva odihnă, trebuie să arunce molozul și zgura care se află înlăuntrul lui. Acest lucru se întâmplă odată cu mărturisirea, cu spovedania. Deschizându-și omul inima la duhovnic și spunându-și păcatele, se smerește și astfel deschide ușile cerului, vine bogăția harului lui Dumnezeu și se eliberează.
Mai înainte de mărturisire în capul lui este ceață, pâclă deasă, vede toate murdar și își îndreptățește păcatele lui. Fiindcă atunci când mintea lui este întunecată de păcate, nu vede curat. Odată cu spovedania, face un „pfuu !” și gata se risipește negura și se curățește orizontul. De aceea toți câți vin să discutăm vreo problemă sau să îmi ceară vreun sfat etc., dacă nu s-au spovedit niciodată, îi trimit mai întâi să se spovedească și după aceea să vină să vorbim. Unii îmi spun : „Gheronda, dacă poți să înțelegi ce trebuie să fac în această problemă, spune-mi”. Chiar dacă aș înțelege eu ce trebuie să faci, le zic, nu vei înțelege tu ce-ți voi spune. De aceea, du-te mai întâi și te spovedește și pe urmă vino să discutăm”. Fiindcă, spune-mi și mie, cum poți să comunici și să te înțelegi cu un om, când te afli pe altă frecvență ?
Prin mărturisire aruncă omul tot ce are nefolositor înlăuntrul lui și rodește duhovnicește. Într-o zi, săpam în grădină ca să răsădesc câteva roșii. Taman în ceasul acela, a venit cineva și îmi spune : „Ce faci gheronda ?” „Ce să fac”, îi zic, „iaca, îmi spovedesc grădina”. „Bine, gheronda, îmi zice, dar și grădina are nevoie de mărturisire ?” „Cu siguranță, are. Sunt încredințat că atunci când o spovedesc, scot adică afară pietre, buruieni, mărăcini și celelalte, atunci și ea produce roade alese, altminteri, roșiile vor fi sarbede și pipernicite !”

[cristiboss56]

sursa: Din cartea Despre Dumnezeu. Ratiunea simtirii, Indiktos, Atena 2004 Arhimandrit Emilianos Simonoperitul - Prezența noastră la Biserică
În aceste două zile în care am trăit împreună cu voi, am înțeles și am simțit câtă credință au inimile voastre, cât de mult Îl căutați pe Dumnezeu, cum în cele mai grele clipe din viața voastră căutați un mic semn de la El, un prilej de pocăință și mărturisire. Acum la plecare, aș vrea să spunem două trei cuvinte pe seama sfântului pe care îl prăznuim astăzi.
Sfântul Sfințit Mucenic Iacob este una dintre personalitățile cele mai de seamă ale Bisericii primare. Sfântul Iacob, fratele Domnului, nu era numai o rudă după trup a lui Hristos, ci el a absorbit adânc din duhul Lui. Era atât de drept, încât i-au atribuit supranumele de drept ca semn distinctiv al vieții sale.
Potrivit tradiției Bisericii, el este cel care a săvârșit prima liturghie, primul text, din care ulterior s-au ivit și celelalte liturghii. Nu putem ști exact care era conținutul acestei liturghii, dar și numai această tradiție arată că sfântul nostru de astăzi a iubit slujirea lui Dumnezeu și a urmărit dumnezeiasca liturghie. Este cel ce a trasat o linie în biserică și mai cu seamă în Biserica Apostolică a Ierusalimului. Această tradiție a trecut apoi și la celelalte Biserici.
Dumnezeiasca Liturghie este cu adevărat un dar al Duhului Sfânt pentru noi oamenii. Este o mistagogie a Duhului, un mod de descoperire a lui Dumnezeu și a tuturor lucrurilor din cer. Nu există nimic în liturghie care să nu fie descoperire a dumnezeirii și a lucrărilor Sfintei Treimi.
Fiindcă știm și credem că Dumnezeu este Tatăl nostru, de aceea și biserica, mai ales atunci când slujim liturghia, o vedem ca pe propria casă. Intrăm, ieșim, ne bucurăm, ne facem cruce, aprindem lumânările, putem să și spunem ceva, dar oricine poate vedea că ortodoxul simte că biserica e casa lui. Biserica e casa noastră. Și această adunare este adevărata noastră familie. Familia mea nu înseamnă numai unul, doi sau trei copii pe care îi avem. Suntem noi toți și toți aceia care se învârt la dreapta și la stânga și care poate încă nu s-au gândit la Dumnezeu sau nu au îndrăznit să mărturisească încă faptul că înlăuntrul lor au vaiete și plânsete și că încearcă prin acestea să deschidă cerul, ca să răspundă Dumnezeu, ci șovăie și se rușinează. Liturghia este familia noastră, adunarea noastră, casa noastră. Fiindcă, împreună cu dumneavoastră și cu cei care nu sunt prezenți și cu păcătoșii și cu cei răi și cu morții, împreună cu toți aceștia sunt și aceia care astăzi se află în pedeapsă, dar cărora ceva poate să le amintească de Dumnezeu. Rugăciunile Bisericii, pomenirile, dumnezeieștile liturghii, cine știe pe câți dintre ei îi vor folosi și pe câți îi vor scoate încă și din iad, pe câți îi vor scoate din osândă. Aceasta este casa noastră. Atât de mare casă avem noi credincioșii!
Intrăm așadar în biserică, în casa noastră, și ne bucurăm adevărat. Acesta este cel mai mare privilegiu pe care poate să-l aibă un creștin. Trăim aici harul lui Dumnezeu. Trăim mântuirea noastră, rezultatele lucrării izbăvitoare a Dumnezeului nostru, a Marelui Arhiereu. Aici în biserică putem experimenta locul acela de la Apostol: Hristos „a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor ... cu însuși sângele Său și a dobândit o veșnică răscumpărare”. Hristos trăiește pentru noi, profețește și Își ridică mâinile la Tatăl cel ceresc. O dată Și-a vărsat sângele, o dată a intrat în Sfânta Sfintelor, și din ziua aceea nu a încetat să îndemne pe sfinți ca să intre și ei – și mai cu seamă, maica Lui, Preasfânta noastră – la Tatăl ceresc pentru noi, pentru inimile noastre, pentru păcatele noastre, pentru durerile noastre, pentru dezamăgirile vieții noastre. O dată a intrat în cer și rămâne veșnic, fără să cadă de pe tronul pe care a șezut de-a dreapta Tatălui ceresc. Aceasta înseamnă că atunci când intrăm în biserică să urmărim sfânta liturghie, nu este un lucru întâmplător. Nu este ceva să poți spune: nu te plictisești, voi veni și mâine, și poimâine. Este un lucru unic. Ne ducem la Cel pe Care L-am iubit, la Cel Care Și-a dat viața Lui pentru noi, la Hristos.
Dar unde este Hristos? Și aici este, și pretutindeni. În fond, Hristos, cea de-a doua Persoană a dumnezeirii este la dreapta Tatălui ceresc, în Sfânta Sfintelor. Prin urmare, să nu socotiți că atunci când intrăm în Biserică, intrăm și ieșim și iarăși intrăm. Nu. Urcăm și intrăm în Sfânta Sfintelor, în ceruri. Așa cum deschidem dvera din fața ușilor împărătești și iese Hristos, Sfântul Potir, așa deschidem ușa cerurilor și intrăm noi păcătoșii! Noi, păcătoșii, în măsura în care venim la Sfânta Liturghie, urcăm în Ierusalimul cel de sus. Înțelegeți ce lucru măreț trăiesc sufletele noastre? Ședem și noi de-a dreapta Tatălui și luăm cinste din cinstea lui Hristos și de la cinstitul trup al Domnului și Dumnezeului nostru!
Astfel încât, atunci când intrăm în biserică, străbatem distanța de la pământ la cer. Străbatem printre stele, lăsăm în urma noastră îngerii și urcăm acolo unde șade Preasfânta Treime. Aceasta este taina Bisericii noastre. Vedem pâinea și vinul, dar cine dintre noi nu crede că este Hristos? Mirosim vinul și pâinea, dar cine dintre noi nu crede că este trupul și sângele lui Hristos!
Aceeași taină are loc și aici. Vedem că suntem în fața acestor icoane sub candelabre, unul lângă altul. Greșit. Este taină. Nu suntem aici. Suntem acolo sus cu cetele sfinților, cu taberele îngerilor, împreună cu serafimii cei cu șase aripi, care aleargă atât de repede ca să ne învețe și pe noi să alergăm la Hristos ziua și noaptea, suntem împreună cu heruvimii cei cu ochi mulți, ca să se obișnuiască și ochii noștri să-L descopere pe Hristos. Aceasta înseamnă taina Bisericii noastre.
Pentru a o înțelege mai bine, să zicem că vrem să facem o călătorie, ca să urcăm pe un munte înalt. Ce facem atunci? Luăm cu noi merinde, hrană, încălțări, toiege, și orice altceva este de trebuință pentru călătorie, ne cercetăm sănătatea și ne pregătim. Și în timp ce ne pregătim, dintr-odată ne trezim că suntem sus, în vârf. Ceva de felul acesta se întâmplă și aici. Adică în timp ce ne pregărim inimile ca să urcăm undeva sus în cer, în realitate, încă din clipa în care ne-am gândit să mergem la biserică, ne aflăm deja pe înălțimile cerești. Ne pregătim de război, ca să biruim păcatul și demonii, deși vedem că păcatul are încă putere în trupul nostru, în sufletul nostru, în inima noastră, odată intrați în biserică, acest trup stă de-a dreapta Tatălui și Hristos ne arată pe noi Tatălui ceresc. Această taină se descoperă de atâtea și atâtea ori în biserică.