Cuvant pentru suflet !

[cristiboss56]

Exemplul străluceşte tainic, nu numai când celălalt este prezent, ci şi când lipseşte.



Să avem iubire, blândeţe, pace. Astfel îl ajutăm pe semenul nostru, atunci când este stăpânit de rău. Exemplul străluceşte tainic, nu numai când celălalt este prezent, ci şi când lipseşte. Să ne luptăm să răspândim buna noastră dispoziţie. Chiar şi atunci când spunem cuvinte despre viaţa celuilalt, pe care n-o încuviinţăm, el îşi dă seama şi ne îndepărtăm astfel de dânsul. În vreme ce dacă suntem milostivi şi îl iertăm, îl influenţăm chiar dacă nu ne vede.
Să nu ne luăm la ceartă cu cei hulitori, potrivnici lui Dumnezeu, prigonitori ş.a. Răzvrătirea face rău. Să urâm cuvintele şi răutatea lor, însă pe omul care le-a rostit să nu-l urâm, nici să ne răzvrătim împotriva lui. Să ne rugăm pentru el. Creştinul are dragoste şi nobleţe, şi se poartă pe măsură.
Precum un ascet care, fără să-l vadă cineva, foloseşte întreaga lume, căci valul rugăciunii sale îl înrâureşte pe celălalt, împărtăşeşte lumii Duhul Sfânt, tot astfel şi voi să vă răspândiţi iubirea, fără să aşteptaţi răsplată; cu iubire, răbdare, zâmbet...
Iubirea trebuie să fie sinceră. Şi numai iubirea lui Dumnezeu este iubire sinceră. Persoanei care ne oboseşte şi ne îngreuiază, iubirea trebuie să i se dăruiască în chip lin, fără ca celălalt să-şi dea seama că ne străduim să-l iubim. Şi să nu ne manifestăm mult în afară, căci atunci îl facem să se împotrivească. Tăcerea mântuieşte din toate relele. Înfrânarea limbii este mare lucru! În chip tainic, tăcerea iradiază către aproapele.
(Părintele Porfirie, Ne vorbeste părintele Porfirie, Editura Egumenița, p. 306-307)

[cristiboss56]

Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu.
Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat unui bătrân călugăr:
- Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-mi explice toate aceste lucruri!
Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă, după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânărului. Văzându-l mirat, i-a spus:
- Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o omului. Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni. Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la Dumnezeu. Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm.- Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.
Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze mintea. Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.
"Crucea, izvor de tămăduire, uşa Tainelor, arma păcii, veselia sufletului meu." (Acatistul Sfintei Cruci)


(Leon Magdan, Cele mai frumoase Pilde şi povestiri creştin-ortodoxe, Editura Aramis, pp.31)

[cristiboss56]

sursa: Extras din cartea Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena 2004

Câte puțin îl descopăr pe Dumnezeu. Îl recunosc pe Dumnezeu. El este Dumnezeu. Îmi place Dumnezeu. Dumnezeu intră acum înlăuntrul meu. Înțelg atunci ce înseamnă că Dumnezeu este lumină, Hristos, lumină din lumină, și Duhul Sfânt, Cel „întru lumină”.

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul - Despre rugăciune
Se înfierbântă și mai mult inima mea și caut să-L îmbrățișez. Dar nu pot, trebuie ca Acela să mă îmbrățișeze. Cine sunt eu ? Eu sunt lipsa Aceluia. Strig ! Atunci încep și mai mult să-L deslușesc. Acesta trebuie să fie Dumnezeul meu. Nu L-am mai văzut pe Dumnezeu. Dar El este, nu se poate altfel ! Este ceva Ce „nu este nimic” dintre toate cele ce sunt. Este Cel ce este ! Unicul și neîntrecut și dincolo de orice ființă, este în mod exclusiv Cel ce este ! Simt ce înseamnă Cel ce este, Cel ce ființează. Este singurul care ființează. Înțeleg că nimic nu ființează dintre toate cele ce există, ci El Însuși este Cel ce nu ființează cum ființează celelalte, este unicul, așadar, Care ființează în mod ființial. Este Cel veșnic, Cel fără de sfârșit, și eu dobândesc mai mult loc în viața Lui, în existența Lui, în „istoria” lui Dumnezeu.
Din acest moment în care mă voi uni sau nu mă voi uni în final cu Dumnezeu, pentru că încă mai este pericolul – momentul acela înfricoșător de criză a egoismului meu a trecut, acum înaintăm în arena duhovnicească – și totuși iarăși pot să îl tăgăduiesc pe Dumnezeu, fiindcă ego-ul a fost lovit, dar continuă să existe înlăuntrul meu.
Câte puțin îl descopăr pe Dumnezeu. Îl recunosc pe Dumnezeu. El este Dumnezeu. Îmi place Dumnezeu. Dumnezeu intră acum înlăuntrul meu. Înțelg atunci ce înseamnă că Dumnezeu este lumină, Hristos, lumină din lumină, și Duhul Sfânt, Cel „întru lumină”. „Întru lumina Ta vom vedea lumină”. Întru lumina duhovnicească vedem lumina, Îl vedem pe Dumnezeu. Simțim ce înseamnă : lumină Tatăl, lumină Fiul, lumină Duhul Sfânt și imediat toate acelea care erau umbra luminii – dar în esență inexistente – luminate, pier dinaintea noastră. Nu dispar din fața noastră, dar își pierd lucrarea. Devin nelucrătoare. Sunt înecate de lumină. Orice ascunziș se luminează.
Avem acum un al doilea moment serios în care ne primejduim. Fiindcă acum vedem sinele nostru în toate ascunzișurile lui plin de lumină și vedem inexistența noastră. Trebuie să ne cufundăm în dumnezeire, ca să putem să trăim. Adică, trebuie să conștientizăm acel cuvânt care zice : „Cel ce va pierde sufletul lui îl va afla”. Cel care va muri va trăi. În timp ce acela care va găsi sufletul lui acela îl va pierde. Atunci, așadar, simt inexistența mea, moartea sinelui meu.
Și dacă voi avea – aici este nevoie, părinții mei și frații mei, de iubire –, dacă voi avea iubire față de Dumnezeu, dacă voi simți înlăuntrul meu o tresăltare de dragoste și de bucurie care va spune : „Da, Dumnezeul meu !” va fi acceptarea lui Dumnezeu în sufletul meu. Va fi „da-ul” pe care îl voi spune lui Dumnezeu. Acum voi spune acest „da” într-un mod mai conștient, până acum erau numai cuvinte copilărești. Acum că înțeleg că s-a pierdut sinele meu. Iată, pe deplin, totul este Dumnezeu. Dacă Îi spui „da”, va fi bine. Dacă aș vrea să scot din cele nepătrunse, din straturile conștiinței mele, din subconștientul meu sinele meu – unde există o mare frică, dacă ar vrea să iasă la iveală ființa mea – atunci imediat se întâmplă ceea ce spune Simeon Noul Teolog. Și iarăși Îl pierdem pe Dumnezeu și va fi nevoie de ani, ca iar să strigăm și iar să Îl găsim pe Dumnezeu ! Pentru că acum a fost conștientizată lipsa mea. Tăgăduirea mea de mai înainte, despre care am vorbit, atunci când am conștientizat negreala noastră, era o împietrire care ne va îndepărta de Dumnezeu și ne va arunca într-o viață pământească.
(Extras din cartea Despre Dumnezeu. Ratiunea simtirii, Indiktos, Atena 2004)

[cezar_ioan]

Un cuvânt tulburător, un cuvânt extraordinar, un cuvânt de o mare splendoare, un cuvânt puternic.
Îmi întăreşte ipoteza că monahii nu fac altceva decât..psihanaliză. Dar una cu totul aparte, cu totul înaltă, cu totul izbăvitoare - întâlnirea cu sine şi renaşterea prin Duhul Sfânt. Cu o asumare şi implicare de o autenticitate ameţitoare, uluitoare pentru omul obişnuit...
Cristiane, frate, furnică robotitoare, primeşte de la greiere, te rog, un cântecel şi mii de mulţumiri pentru roboteala ta!
http://www.trilulilu.ro/muzica-diver...-invierea-ta-h

[cristiboss56]

În prealabil postat de cezar_ioan

Cristiane, frate, furnică robotitoare, primeşte de la greiere, te rog, un cântecelă şi mii de mulţumiri pentru roboteala ta!
http://www.trilulilu.ro/muzica-diver...-invierea-ta-h

Multumesc mult pentru cadoul tău deosebit ,şi te rog să primeşti şi din partea mea un " cuvant pentru suflet ",rostit de Teofil Pârian :
http://www.youtube.com/watch?v=hNCO8WdODvQ

[cristiboss56]

Domnul dă fiecărui credincios râvnitor harul în dar, însă cere sufletului să lepede conştient, în mod absolut, răul şi să se întoarcă cu totul spre bine – înspre Domnul.

„Odată m-am gândit şi eu că Sfinţii Părinţi, când au primit în dar harul, l-au păstrat întreaga viaţă. Însă aici se spune să nu nădăjduim la aceasta. Domnul dă fiecărui credincios râvnitor harul în dar, însă cere sufletului să lepede conştient, în mod absolut, răul şi să se întoarcă cu totul spre bine – înspre Domnul. Să lepede răul în chip conştient! Răul trebuie biruit cu pace şi linişte, cu gânduri liniştite şi paşnice. De aceea ni se şi întâmplă multe necazuri şi suferinţe de-a lungul vieţii. Sfinţii Părinţi spun că, dacă nu ne smerim singuri, Domnul nu va conteni să ne smerească. Adeseori va da peste noi un necaz care ne aduce multe dureri – până ce nu vom învăţa să-l biruim prin pace şi linişte şi să nu îi dăm însemnătate. De aceea, cei ce-L iubesc pe Domnul trec prin multe greutăţi. Mai mult, şi cei mai apropiaţi ai noştri se întâmplă câteodată să ne dispreţuiască, să ne respingă. Trebuie să îi înţelegem cu pace şi deplină înţelegere, să nu-i osândim niciodată! Pentru că noi toţi sântem aici în luptă, toţi aceşti semeni ai noştri, de un sânge cu noi, apropiaţi şi îndepărtaţi, toţi sântem în aceeaşi luptă! Să înţelegem că, atunci când şi noi am fost în situaţia lor, poate că am fost mai răi în purtarea noastră (decât sunt ei faţă de semeni), de aceea trebuie să ne smerim.”
(Starețul Tadei, Pace și bucurie în DUHUL SFÂNT, Editura Predania, p. 30-31)

[cristiboss56]

Vă spun că nu-i vinovat vinul, că e pentru întărire. Iei un pahar, e pentru întărire, pentru un bătrân sau pentru oricine e obosit, un pahar, două, acolo. Dar e rea beţia, necumpătarea, asta e rea.
Părinte, din discuţiile pe care le-aţi avut cu mirenii care v-au cercetat aici, la mănăstire, care credeţi că sunt principalele probleme cu care se confruntă familia creştină în ziua de azi? Şi care ar fi mijloacele de a face faţă acestor probleme?
Prea multe nu prea ştiu. Sunt aici mulţi care-s veniţi din ţară, din România, muncitori care muncesc pe aici. Unii găsesc de lucru, unii găsesc chiar cu un preţ mai puţin... Şi din câte am auzit de la dânşii, problemele care sunt în ţară sunt sărăcia, beţia, or mai fi şi altele, poate, dar asta ştiu eu.
Şi cum s-ar putea face faţă acestor probleme, cum ar putea fi depăşite?
Ei, păi... beţia... prin a nu bea.... Ar fi cel mai bine. Eu nu pot, sau nu ştiu cum... Ar fi mai multe de vorbit. Sărăcia... zic şi mă gândesc că la sărăcie trebuie oarecum muncă... Şi la beţie, trebuie să vorbească cu preotul. Să se ducă la mărturisit, să se mărturisească, să primească un canon şi după asta, încet-încet, se poate lăsa şi de beţie.
În unele sate se duceau la preot şi îi cereau să-i lege, sau puneau jurământ că un an nu beau, sau aşa ceva. E bine?
Nu-i bine. Păi, el dacă are de băut, bea... Tocmai, îşi pune jurământ, şi apoi îl calcă şi... Totuşi, totuşi, să se abţină el. Să ia hotărâre. Să se gândească că îşi cheltuieşte şi banii, că, pentru a bea, îi trebuie bani, şi îşi nenoroceşte şi familia. Câte s-au auzit şi câte s-au întâmplat: îşi bate femeia acasă, copiii fug şi sunt speriaţi, şi, din beţie, câte nu s-au întâmplat... Aşa că, trebuie să se gândească şi el că e om, are minte, poate judeca.
Un părinte mi-a spus că Sfântul Ioan Gură de Aur ar zice undeva că mulţi oameni s-au înecat pe mare, dar şi mai mulţi într-un biet pahar.
Vă spun că nu-i vinovat vinul, că e pentru întărire. Iei un pahar, e pentru întărire, pentru un bătrân sau pentru oricine e obosit, un pahar, două, acolo. Dar e rea beţia, necumpătarea, asta e rea.
Şi cu sărăcia? Cu sărăcia se confruntă din ce în ce mai mulţi oameni. Cum trebuie purtată crucea sărăciei?
Hm... asta ar fi o cruce?! Bine spus, e o cruce, şi aşa este: trebuie să ducem o cruce a sărăciei. Dar mă gândesc: în vremurile din urmă, în comunism – spunea cineva – i-au învăţat pe oameni să fie leneşi şi să fure. Asta i-au învăţat comuniştii şi timpurile. Asta i-au învăţat. N-a mai avut el, omul, gospodăria lui, să muncească şi noaptea pentru copii sau ce-i trebuia. Gata, au trecut ca la normă, toate... când se întorceau de la lucru, mai furau de pe ici, de pe colo, s-au învăţat... Aşa a fost cu asta. Acum, nu mai ştiu cum e.
(Ne vorbesc părinţi athoniţi, Avva Dionisie de la Colciu, Avva Iulian de la Prodromu, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003)

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

te rog să primeşti şi din partea mea un " cuvant pentru suflet ",rostit de Teofil Pârian :
http://www.youtube.com/watch?v=hNCO8WdODvQ

Mult bine e pus în cuvântul acesta. Mulţumesc, mulţumesc frate Cristian!
De l-ar asculta şi l-ar pune la inimă cât mai mulţi dintre forumişti!...

[cristiboss56]

Iubirea creştină este „imposibilitatea posibilă" de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi, şi pe care Dumnezeu, în iconomia Sa veşnică şi tainică, a hotărât să-L aducă în viaţa mea, fie chiar şi numai pentru câteva momente, nu ca pe un prilej de a face o „faptă bună" sau ca pe un exerciţiu de caritate, ci ca începutul unei veşnice însoţiri în Dumnezeu Însuşi. Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcende întamplătorul şi exteriorul din „celălalt" — prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală — şi ajunge la suflet, unica „rădăcină" personală a fiinţei umane, partea divină din el? Dacă Dumnezeu iubeşte fiecare om, aceasta se întamplă pentru că El cunoaşte comoara nepreţuită şi absolut unică, „sufletul" sau „şinele" pe care El le-a dăruit fiecăruia în parte. Iubirea creştină este atunci participarea la acea cunoaştere divină şi darul acelei iubiri divine. Nu există iubire „impersonală", pentru că iubirea este minunata descoperire a „persoanei" în „om", a unicului şi personalului în comun şi general. Este descoperirea a ceea ce este „de iubit" in fiecare om, a ceea ce este de la Dumnezeu.

(Pr. Prof. Alexander Schmemann, POSTUL CEL MARE, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1995, p.26)