Poezii preferate...

[glykys]

George Topârceanu [SIZE=+1]Rapsodii de toamnă[/SIZE]

I

A trecut întâi o boare
Pe deasupra viilor,
Şi-a furat de prin ponoare
Puful păpădiilor.

Cu acorduri lungi de liră
I-au răspuns fâneţele.
Toate florile şoptiră,
Întorcându-şi feţele.

Un salcâm privi spre munte
Mândru ca o flamură.
Solzii frunzelor mărunte
S-au zburlit pe-o ramură.

Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică...

Zvonul prin livezi coboară.
Colo jos, pe mlaştină.
S-a-ntâlnit un pui de cioară
C-un bâtlan de baştină

Şi din treacăt îi aruncă
Altă veste stranie,
C-au pornit-o peste luncă
Frunzele-n bejanie!

II

Într-o clipă, alarmate,
Ies din şanţuri vrăbiile.
Papura pe lac se zbate
Legănându-şi săbiile.

Un lăstun, în frac, apare
Sus pe-un vârf de trestie
Ca să ţie-o cuvântare
În această chestie.

Dar broscoii din răstoacă
Îl insultă-n pauze
Şi din papură-l provoacă
Cu prelungi aplauze.

Lişiţele-ncep să strige
Ca de mama focului.
Cocostârci, pe catalige,
Vin la faţa locului.

Un ţânţar, nervos şi foarte
Slab de constituţie,
În zadar vrea să ia parte
Şi el la discuţie.

Când deodată un erete,
Poliţai din naştere,
Peste baltă şi boschete
Vine-n recunoaştere

Cu poruncă de la centru
Contra vinovatului,
Ca să-l aresteze pentru
Siguranţa statului...

De emoţie, în surdină,
Sub un snop de bozie,
O păstaie de sulcină
A făcut explozie.

III

Florile-n grădini s-agită.
Peste straturi, dalia,
Ca o doamnă din elită
Îşi îndreaptă talia.

Trei petunii subţirele,
Farmec dând regretelor,
Stau de vorbă între ele:
"Ce ne facem, fetelor?..."

Floarea-soarelui, bătrână,
De pe-acum se sperie
C-au să-i cadă în ţărână
Dinţii, de mizerie.

Şi cu galbena ei zdreanţă
Stă-n lumina matură,
Ca un talger de balanţă
Aplecat pe-o latură...

Între gâze, fără frică
Se re-ncep idilele.
Doar o gărgăriţă mică,
Blestemându-şi zilele,

Necăjită cere sfatul
Unei molii tinere,
Că i-a dispărut bărbatul
În costum de ginere.

Împrejur îi cântă-n şagă
Greierii din flaute.
"Uf, ce lume, soro dragă!"
Unde să-l mai caute?

L-a găsit sub trei grăunţe
Mort de inaniţie.
Şi-acum pleacă să anunţe
Cazul la poliţie.

IV

Buruienile-ngrozite
De-aşa vremi protivnice
Se vorbiră pe şoptite
Să se facă schivnice.

Şi cum ştie-o rugăciune
Doamna măsălariţă,
Tot soborul îi propune
S-o aleagă stariţă.

Numai colo sus, prin vie,
Rumenele lobode
Vor de-acuma-n văduvie
Să trăiască slobode.

Vezi! de-aceea mătrăguna
A-nvăţat un brusture
Să le spuie-n faţă una
Care să le usture!...

Jos, pe-un vârf de campanulă
Pururea-n vibraţie,
Şi-a oprit o libelulă
Zborul plin de graţie.

Mic, cu solzi ca de balaur,
Trupu-i fin se clatină,
Giuvaer de smalţ şi aur
Cu sclipiri de platină.

V

Dar deodată, pe coline
Scade animaţia...
De mirare parcă-şi ţine
Vântul respiraţia.

Zboară veşti contradictorii,
Se-ntretaie ştirile...
Ce e?... Ce e?... Spre podgorii
Toţi întorc privirile.

Iat-o!... Sus în deal, la strungă,
Aşternând pământului
Haina ei cu trenă lungă
De culoarea vântului,

S-a ivit pe culme Toamna,
Zâna melopeelor,
Spaima florilor şi Doamna
Cucurbitaceelor...

Lung îşi flutură spre vale,
Ca-ntr-un nimb de glorie,
Peste şolduri triumfale
Haina iluzorie.

Apoi pleacă mai departe
Pustiind cărările,
Cu alai de frunze moarte
Să colinde zările.

. . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . .

Gâze, flori întârziate!
Muza mea satirică
V-a-nchinat de drag la toate
Câte-o strofă lirică.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă...

[glykys]

[COLOR=#0b5394] Rost de cruce

Din tot ce-a fost doar crucea Ta rămîne[/COLOR]
[COLOR=#0b5394] şi toate cîte-aievea vor mai fi[/COLOR]
[COLOR=#0b5394] doar taina ei le poate face vii[/COLOR]
[COLOR=#0b5394] în asfinţitu-acestei lumi bătrîne.[/COLOR]
[COLOR=#0b5394]
[/COLOR]
[COLOR=#0b5394] Pe moarte sînt doar rănile-Ţi stăpîne[/COLOR]
[COLOR=#0b5394] şi-Eli, Eli, lama sabahtani[/COLOR]
[COLOR=#0b5394] e strigătul ce-alungă pe pustii[/COLOR]
[COLOR=#0b5394] şi dracii goi, şi liftele păgîne.[/COLOR]
[COLOR=#0b5394]
[/COLOR]
[COLOR=#0b5394] Blestem e viaţa dacă n-ar fi moarte,[/COLOR]
[COLOR=#0b5394] şi moartea-ar fi blestem fără-nviere,[/COLOR]
[COLOR=#0b5394] iar trupu-acesta, vrednic să Te poarte,[/COLOR]
[COLOR=#0b5394] cum oare după cruce nu s-ar cere?[/COLOR]
[COLOR=#0b5394] De cînd ne face Duhul fraţi cu Tine,[/COLOR]
[COLOR=#0b5394] e moartea slugă-a Vieţii care vine.[/COLOR]

[COLOR=#073763] Răzvan CODRESCU
http://razvan-codrescu.blogspot.ro/2...-de-cruce.html

[/COLOR]

[cristiboss56]

[glykys]

Emil Brumaru - Balada crinilor care si-au scris frumos




[COLOR=#422817]Traia într-un oras din miazazi
Un crin înzapezit în datorii

Care primea, scrise pe plus cu lapte,
Scrisori de la alt crin, din miazanoapte;

Oh, pentru cruda lor corespondenta
Aveau cea mai naiva diligenta!

Ei îsi taiau cu zimtii de la timbre
Miresmele-ntre dânsii sa le schimbe,

Postasi înflacarati puneau stampile,
Cântând din corn, pe sacii cu pistile,

Plicuri adânci pudra, sculat din zori
Însusi directorul calestilor!!

Dar crinul ce traia în miazazi,
Fiind înzapezit în datorii,

Îi raspundea din ce în ce mai rar
Celuilalt crin ce bea pe-ascuns marar.

Apoi tacu de tot. O roua grea
Strivi parfumul amândurora.

Si astfel cei doi crini nu si-au mai scris,
Postasii au murit, posta s-a-nchis,

Doar uneori mai trece monoton
Prin bulion un vechi postalion...[/COLOR]

[dobrin7m]

În prealabil postat de glykys

George Topârceanu [SIZE=+1]Rapsodii de toamnă[/SIZE]

Imi place Toparceanu:

Câţi ca voi!

Sus, pe gardul dinspre vie,
O găină cenuşie
Şi-un cocoş împintenat
S-au suit şi stau la sfat:
- Ia te uită, mă rog ţie,
Cât de sus ne-am înălţat!...

Şi deodată, cu glas mare,
Începură amândoi,
Să cotcodăcească-n soare:
- Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!...
Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!...

Dar de sus, din corcoduş,
Pitulându-se-ntre foi,
Mititel şi jucăuş,
Le-a răspuns un piţigoi:
- Câţi-ca-voi! Câţi-ca-voi!...

[dobrin7m]

Anton Pann

Vulpea şi pădurarul

O vulpe, urmărită de vânători, îi cere pădurarului să o ascundă în casa sa din pădure. După un timp, vânătorii ajung la el şi îl întreabă de vulpe. Acesta răspunde, arătând cu mâna spre casă, că nu a văzut-o.
Vânătorii nu înţeleg gestul lui şi pleacă mai departe. Vulpea iese din casă, îl priveşte pe pădurar o clipă, apoi pleacă fără să-i mulţumească.
Pleci fără să-mi mulţumeşti că te-am salvat, îi reproşează pădurarul.
Ţi-aş fi mulţumit cu prisosinţă, dacă mâinile şi gura ta ar fi făcut acelaşi lucru, răspunde vulpea.
Nu nega cu faptele, ceea ce spun vorbele tale.

"Invatatura data rau se sparge in capul tau."

DESPRE CUSURURI
SAU URÂCIUNI
Aideti sã vorbim degeabã,
Cã tot n-avem nici o treabã.
Fiindcã
Gura nu cere chirie,
Poate vorbi orice fie.
De multe ori însã
Vorba, din vorbã în vorbã
Au ajuns si la cociorbã (vãtrai de lemn)
S-atunci vine proverbul:
Vorba pe unde a iesit
Mai bine sã fi tusit.
De aceea
Când vei sã vorbesti, la gurã
Sã aibi lacãt si mãsurã.
Adicã:
Vezi bârna din ochiul tãu
Si nu vorbi p-alt’ de rãu.
Spre pildã:
Când vei vorbi de mucos,
Nici tu sã fii urduros.
Cã nu e mai urât când cineva
Face pe frumos cã e ponevos
Si pe cel urât cã e aurit.
Altul iar
Trânteste cuvântul tronc,
Ca closca când face clonc.

Si se pomeneste vorbind:
Frumoasã nor dobândisi,
Dar se uitã cam piazis.
Si cã
Dupã ce e neagrã, o cheamã si Neagã;
Dupã ce e mutã, apoi e si slutã.
Sau
Urât mester a croit-o,
Rãu ciocan a ciocânit-o.
Sau
Bun ciocan te-a ciocãnit,
Cã frumos te-a potrivit.
Si
Urât tatã a avut,
Sã-i semene l-a fãcut.
Sau
Fã-mã, tatã, ca sã-ti seamãn
Ca frate cu frate geamãn.
Dar însã
A semãnat crastaveti
Si au rãsãrit scãieti.
Sau cã
Tata avea armãsar,
Dar el a iesit mãgar.
Si asa,
Cu vorbe îmbolditoare
Îl atinge unde-l doare.
De aceea niciodatã
Chelului despre chilie
Sã nu-i spui vro istorie.
Si
Cu plesuvul când vorbesti
Tigvã sã nu pomenesti.

Si nici
Sã nu râzi de mãgar cumva,
Cã poate îl încaleci cândva.
Totdauna
Gura care e-mputitã
Altui e nesuferitã,
Cã dacã
Mie-mi miroasã a floare,
Dar altuia a putoare.
Si în scurt,
Noi râdem de unul-doi
Si patruzeci râd de noi.
Pentru cã
Nu este rãsur sã n-aibã cusur.

[cristiboss56]

Pune-ti inima acolo
Unde furii nu’ndraznesc,
Unde nu este rugina
Si nici aur pamantesc.
Pune-ti inima la cer,
Catre Tatal si in ruga,
Cere pace si iubire
Si un inger pazitor.
Pune-ti fruntea obosita
La icoana lui Iisus
Spune-i Lui ce te apasa,
Spune-i Lui, ce ai de spus !
Pune-ti azi nadejdea toata
Catre Tatal cel ceresc
Si-ai sa capeti indrumare
In tumultul pamantesc !
Camelia Cristea

[cristiboss56]

Învață de la apă să ai statornic drum.
Învață de la flăcări că toate-s numai scrum.
Învață de la umbră să taci și să veghezi.
Învață de la stâncă tu neclintit să crezi.
Învață de la soare cum trebuie s-apui.
Învață de la piatră cât trebuie să spui.
Învață de la vântul ce-adie pe poteci
Cum trebuie prin lume de liniștit să treci.
Învață de la toate că toate sunt surori
Cum treci frumos prin viață, cum trebuie să mori.
Învață de la vierme că nimeni nu-i uitat.
Învață de la nufăr sa fii mereu curat.
Învață de la flăcări ce-avem de ars în noi.
Învață de la ape să nu dai înapoi.
Învață de la umbră să fii smerit ca ea.
Învață de la stâncă să-nduri furtuna grea.
Învață de la soare ca vremea să-ți cunosti.
Învață de la stele că-n cer sunt numai oști.
Învață de la greier, când singur ești, să cânti.
Învață de la lună să nu te înspăimânți.
Învață de la vulturi când umerii ți-s grei
Și du-te la furnică să vezi povara ei.
Învață de la floare să fii gingaș ca ea.
Învață de la oaie să ai blândețea sa.
Învață de la păsări să fii mai mult in zbor.
Învață de la toate că totu-i trecător.
Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea care treci
Să-nveți din tot ce piere, cum să trăiești pe veci.

[glykys]

E timpul, Doamne! vara a fost lungă.
Intinde-Ți umbra peste ceas solar
si lasa-Ți peste câmpuri vântu-n dungă.

Roadei belsug să-i dai ultima oară
si incă două zile australe
adu-le-n pârg și-n vinul greu strecoară
dulceata lor, de ultime petale.

O casă cine n-are nu-și mai face,
și singur cine-i mult o sa rămână,
va priveghea, citi si scrie-n rână
scrisori prelungi. Pe-alei fără de pace
va rătăci, când frunze-o să apună. (Rilke)

[glykys]

Toiag de înger

Autor / Poet: Vasile Voiculescu





Îmbătrânesc. Destinul mi-e însă tot copil;
Isteţ să prinză păsări şi să doboare poame
Aruncă lesne pâinea la câini şi când i-e foame
Întinde mâna goală spre-arhanghelul Gavril.
Hoinar prin codrii lumii, nu ţii cu el la mers,
Dar n-are spor, ci cată comori peste coclaur,
În pietre sparte vede scântei de-argint şi aur
Şi-n orice suferinţă, sămânţa unui vers.
Sătul de slovă neagră, cu degetul condei,
Izvoade noi de stele şi flori vrea să dezlege.
Şi-ades se pleacă-n tină cu frică şi culege
Porunci de mult uitate în urme vechi de zei.
În van îi spui de moarte, de Domnul Sabaot,
Zâmbind curat ca unul ce nu-şi ştie păcate,
El se şi vede-n ceruri, mai mare peste toate,
Că-şi ia toiag de înger şi umblă raiul tot.


Sonet 235

Mă lupt să scap iubirea de pătimașul trup.
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai mușc cu gura.
Din lațu-mpreunării sălbatice s-o rup.
S-o curățesc de carne, ca de pe aur zgura;
Să te ador în suflet; doar duhul să-ți aleg–
O veșnică-mbinare a două raze line…
Dar cum te-arăți, mă-ntunec… și sufletul întreg
Se face ochi, piept, brațe… zbucnite către tine,
Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ți cad;
Din nou vremelnicia își cască-n mine abisul.
Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând în carne… Mă doare numai visul
Ca mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânța eternității-n carne.

SONETUL CCXVIII (64)

îţi scriu sonete!... rîvnă pitică şi deşartă,
Cînd tu, corp-suflet-spirit, eşti cel mai pur sonet.
Nu Te-a făcut natura, ci în suprema-i artă
Chiar cel Etern te scrise cu mînă de poet:
Ce-adînc rimează ochii-ţi cu cerul vast de vară;
Şi buzele sînt rima suavei aurori;
Iar duhul, panoplie de foc, fără povară
Stă-n carnea-ţi cu lumina aşijderea surori.
Cum se mlădie versul grumazului, răsare
Un istm de frumuseţe să lege-n armonii
Nemuritoarea strofă a pieptului din care
Ies braţe, -ngemănate ca două melodii.

Şi-un orizont de slavă în tine-nchizi şi-l iei
Cu glorioase coapse sonetul cînd închei.

19 august 1956


SONETUL CCXX (66)

...Am scris iubire? Iartă... Citeşte: adorare;
Sus, pîn'la tine, unde rîvneşte al meu dor,
Cuvîntul e omidă, cînd eu îl vreau condor,
Să spintece vremi, spaţii, cu geniul în gheare...
Stă necurmat în poartă-ţi, cu ochii la ospeţe,
Să-ţi ceară milă, Timpul, hainul cerşetor:
în scîrnava lui mînă, tot mai nepăsător
Tu zilnic svîrli, fărîme, slăvita-ţi frumuseţe...
Nu-s rege, nu am aur să-mprăştii, nici onoruri;
Atît: eternitatea mi-e singura unealtă
Să nemuresc în spirit icoana ta înaltă,
Sub ea să-ngheţe vecii cu cîrdul lor de zboruri,

Să-nmărmurească lumea de o iubire, care...
...Am scris iubire? Iartă... Citeşte: disperare...

Miercuri, 5 dec. 1956