Interpretarea scripturii - de ce?

[cezar_ioan]

În prealabil postat de VladCat

Insa mesajul lui Hristos a fost unul universal, adresat tuturor culturilor: „schimbati-va mintea”(ori in traducere romaneasca: pocaiti-va). Schimbarea mintii implica, in prima instanta, schimbarea modului de a intelege lucrurile, adica implica o departare de propria cultura. Zic „in prima instanta” gandindu-ma ca schimbarea cugetarii nu e inca schimbarea mintii (am aici in vedere faptul ca parintii filocalici nu intelegeau prin „minte” partea cugetatoare ci o forta a sufletului care se impartaseste nemijlocit de Dumnezeu).In orice caz pe masura ce implinim poruncile lui Hristos ne indepartam de propria cultura atat intr-un sens psihologic (nu mai gandim la fel) cat si in unul metafizic (Hristos locuieste in cei ce plinesc poruncile Sale iar in El nu mai e nici iudeu nici elin). Din acest punct de vedere consider ca orice om merita sa fie privit prin prisma propriei culturi doar in masura in care nu a reusit sa il traiasca pe Dumnezeu. Ioan Botezatorul in schimb....e Ioan Botezatorul si prin statura lui duhovniceasca consider ca el deloc ar trebui privit prin prisma culturii iudaice. Chiar si asa ramane intrebarea „habarnista” pe care el i-a pus-o Mantuitorului insa aici eu inteleg lucrurile in felul urmator: ea tine de insasi natura legii vechi, lege pe care Hristos a venit sa o implineasca. Spune parintele Sofronie ca in VT ni se specifica cum Moise nu a vazut totusi fata lui Dumnezeu si de aceea ni s-a promis un alt prooroc care sa plineasca descoperirea sinaitica. Deci pe Ioan, la fel ca pe orice alt sfant, eu nu pot sa il privesc mai deloc antropologic.
Suntem pe aceeasi lungime de unda in urmatorul punct: Atata timp cat omul nu a atins desavarsirea, el va purta o urma sau alta a culturii in care s-a format, dovada chiar disputa pe care ai amintit-o mai devreme (cea din Fapte legata de taierea imprejur). Cu toate acestea credinta ca textul Scripturii este inspirat imi pare incompatibila cu o raportare a lui la variabilele istorice. Aici am in vedere urmatorul lucru: el, cuvantul Scripturii, ne-a fost dat pentru a transcede aceste variabile. Altfel spus, cred ca vorbim de un cuvant care „patrunde pana la despartitura dintre suflet si duh” si care in niciun chip nu poate depinde de cele ale lumii asteia...sau ca sa ilustrez aceasta idee cu un exemplu mai „provocator”, amintesc de monahul din Pateric care nu intelegea limba in care erau scrise rugaciunile: a primit ascultare sa citeasca in continuare deoarece demonii inteleg si nu pot sa sufere. Exemplul e greu de digerat, nu pretind ca eu ma pot hrani cu el, insa imi pare ca reflecta genial o intelegere superioara a ceea ce inseamna cuvantul dumnezeiesc in ipostaza lui metafizica.

Acum migrand spre partea a doua a mesajului tau nu pot decat sa fiu de acord. Nu am experimentat aceasta raportare la Hristos prin prisma iudeului de acum 2000 de ani, dar cum tu marturisesti ca ea te-a ajutat sa il iubesti mai mult, atunci vorbim de un demers care, intr-un fel sau altul, serveste unicului nostru scop, unicei idei pe care trebuie sa o avem tot timpul in minte.
Daca aceasta slujire pe care o aduce scopului nostru se cere sau nu inlocuita candva de o slujire mai inalta, nu imi permit sa problematizez acum mai ales ca nu am reusit sa imprim mesajului meu caracterul de „stand-by” pe care l-am tintit :)

Spun direct (şi îmi cer iertare de la voi, prieteni, că vorbesc neinvitat) oarecum abrupt: nu cred că funcţionează bine (deşi există) o ruptură, o discrepanţă, o opoziţie eventual şi o luptă "pentru supravieţuire", între o cultură locală (fie ea şi a unui popor întreg) şi "cultura Duhului".
Mai degrabă văd aceste realităţi în continuitate şi osmoză.
Cultura Duhului sfinţeşte cultura omenească, nu o desfiinţează.
Cultura greacă, de pildă, nu a fost desfiinţată de creştinism, ci valorificată, înălţată, "purificată", rostuită, orientată/îndreptată spre polul ei mai înalt şi germinativ-perpetuu: recuperarea împreună-vieţuirii omului cu Dumnezeu în Biserica lui Hristos.

Ca şi trupul omului, cultura lumii este chemată să devină "templu al Duhului Sfânt".
După cum nu ne ciopârţim trupul pentru a-l sfinţi (nici circumcizii şi nici amputări!), aşa nici cultura nu ne-o distrugem, ci o înnoim, o voim "altoită" prin Duhul Sfânt.

Cât priveşte nevoia de tâlcuire a Scripturii, cred că ea nu are în vedere în primul rând "înţelegerea" (şi sper să nu rănesc aici narcisismul unor intelectuali teologi de pe forum) cât mai ales impactul asupra modului de viaţă. Înţelegerea savantă a Scripturilor s-a dovedit sterilă, în planul sfinţirii, de prea multe ori în istorie ca să mai adaug eu vreun detaliu. În schimb, recăpătarea suflului pocăinţei, fie şi (uimitor lucru, pentru raţionalişti) cu unele neînţelegeri teribile şi revoltătoare ale unor credincioşi, a sporit mereu Taina Vie a Dumnezeirii în oameni.
Uite, dau un singur exemplu, deşi pot fi culese mii şi mii: oare au fost împiedicaţi în travaliul pocăinţei lor, milioane de creştini, din pricina faptului că au crezut, naiv şi cu totul fals, în prejudecata că Hristos Domnul a trăit în trup 33 ani pe pământ?

Problema nu îmi pare a fi să se mute omul din cultura vremii şi breslei lui, să se lepede de înţelesuri, oricare ar fi acestea. Ci să accepte lucrător Revelaţia, cu ţinta finală în ortopraxie. Prin conclucrarea cu harul se sfinţeşte şi omul şi cultura şi toate... face mlădiţe noi, pururi verzi... o minune!

Interpretarea Scripturii are sens, după mine, doar în măsura unui oarecare folos pentru pocăinţă. Îndrăznesc, cu frică de Dumnezeu, să spun că se poate tâlcui şi fals, chiar deliberat mincinos (duhovnicii ştiu mai bine ce "şiretlicuri" binecuvântate folosesc, ţinînd cont de sufletul fiecărui vanitos, pardon, credincios, în parte); totul e să mişte sufletul spre pocăinţă, spre groaza sfântă a descoperirii de sine, spre nădejdea mântuirii, spre lacrimi multe, spre inimă înfrântă şi smerită. Altminteri totul e în van. Sclipici găunos, vanitos, superfluu. Nu frânge "gâtul pisicii" fărădelegii mândriei.

Ce rămâne dacă pocăinţă vie nu este? Oare nu vanitate, răzvrătire, timp pierdut, copilării intelectualiste cu Scriptura-n mână? Să nu fie!

Noi suntem obişnuiţi, ca buni moderni, să luăm drept feedback/ghid orientativ pentru căutările noastre - ba acurateţea filologică, ba arheologia, ba gâlceava istorică, ba autoritatea nu ştiu cui, ba diverse chipuri de "compatibilităţi" după modelul coerenţei interne din sistemele cognitive ale ştiinţelor şi filosofiilor.
Dar reperul infailibil al mersului pe ( "sârma" numită) Cale nu este altul decât zvâcul pocăinţei, cu tot ce mărturisesc cuvioşii că înseamnă el.
Ai oarecare viaţă în Domnul, confirmată pe o cale sau alta în peregrinarea ta sub soare? Foarte bine! Eşti pe drumul bun, tâlcuirea e corectă, întrucât e roditoare, oricum ar suna ea. Nu ai sfânta umilinţă în Duhul comuniunii? Te ţii la umbră de părere de sine şi oarecare dispreţ? Geaba tâlcuirea, chiar de-ar fi din ... Gură de Aur!
Merge prost rugăciunea? Geaba cartea, fie şi ţinută de mii de îngeri ai Domnului pe braţe.
Te-ai zgârcit la milostenie? Ţi-ai făcut planuri de viitor după capul tău (de pildă să intri în mânăstire, că aşa visează "evlavia" ta)?
Geaba toată risipa de studiu şi descoperiri epocale, fie ele în limba Mântuitorului Însuşi.

Aşadar, credinţa dreaptă în Hristos nu ne îndepărtează de cultură (precum nici de trup) ci, mai degrabă, rămânînd fiecare în cultura (trupul) lui, credinţa vie sfinţeşte atât cultura respectivă, cât şi omul.
Aşa cred, să fiu iertat!

Ioane nu ai nevoie sa te invite cineva,fii cum esti tu si spune cum le spui de obicei,sincer,si totul va fi bine :) Cercetarea istorica,pe care eu o sustin,are mare nevoie de asa ceva,de viziuni diferite de a ei,in completare sau critica(eu merg pe o linie oarecum asemanatoare cu a lui Albert Schweitzer,nu fac un secret din asta dar am si multe puncte,unele esentiale,foarte diferite ca abordare),pe asta se bazeaza,o abordare unilaterala pentru unul ca mine,intr-un demers de acest tip,nu ar avea nici un sens.Am terminat de ordonat temele care le-am promis lui Vlad asa ca vei avea ce sa critici si este foarte bine asa :) Pentru mine ,,Isus cel istoric"(nu considerati sintagma a fi reductionista,nu este)nu poate fi inteles complet decat prin simbioza dintre cercetare istorica,chiar critica si teologie(nu este o abordare detasata,a mea este o inflacarata cautare a unui context care aduce o lumina foarte interesanta,credibila,asupra acelor evenimente).Par adeseori in antiteza pt ca s-au construit prejudecati istorice dar eu cred ca exista un fundament comun astfel incat cercetarea stiintifica si abordarea teologica sa nu mai fie precum cei doi frati din parabola fiului risipitor,ambii trebuie sa intre in casa Tatalui la ospatul bucuriei si regasirii.Prima tema,cred ca maine,va fi despre...romani :) Nu foarte lunga,punctuala,abordabila,incerc sa sistematizez cat mai clar ideea.Ma va interesa si critica dar si explicatia ortodoxa la un eveniment pe care il voi aborda.

[cezar_ioan]

Spor ţie, Pelerinule, de la Domnul!
Sfinţească-se cercetarea ta, întru pocăinţă roditoare, a ta, a noastră, a tuturor!...:)

Ioane toti avem mare nevoie de asa ceva.Sa iti las si eu cateva ganduri drept multumire:,,Tragedia vietii este ceea ce moare intr-un om cat timp el este viu.Uneori flacara noastra se stinge,dar ea este cateodata reaprinsa de un alt om.Fiecare dintre noi trebuie sa fie mereu recunoscator acelui om care a reaprins aceea flacara.Sinceritatea este temelia vietii spirituale.Razbunarea este ca un bolovan urias pe care omul,cu forta urii,l-a urcat pana sus pe deal,pentru ca acesta sa se rastoarne apoi asupra lui cu mai mare violenta.Unicul lucru important,cand vom lasa aceasta lume,vor fi urmele de dragoste pe care le vom lasa.Incet a incoltit in mine credinta de nezdruncinat ca nu avem nici un drept de a induce suferinta unei alte persoane"(Albert Schweitzer).

Multumesc pt urare prieten bun si vechi, Domnul cu tine,critica si sfatul tau mi-au fost mereu de folos,asa ca sa nu faci economie nici in continuare de critica,ma tine cu picioarele pe pamant,vorba parintelui Cleopa care spunea unui ucenic mai zelos sa nu se suie,de unul singur, direct pe crucea lui Hristos si pe restul sa-i lase de izbeliste,mantuindu-se doar el :)

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

va fi despre...romani :)

Ma bucur. E în zona lecturilor mele recente deci o sa imi fie usor sa par destept

În prealabil postat de cezar_ioan

Uite, dau un singur exemplu, deşi pot fi culese mii şi mii: oare au fost împiedicaţi în travaliul pocăinţei lor, milioane de creştini, din pricina faptului că au crezut, naiv şi cu totul fals, în prejudecata că Hristos Domnul a trăit în trup 33 ani pe pământ?

Poti sa ne aduci si o dovada in favoarea afirmatiei tale de mai sus? De unde ai dedus tu, Cezar, ca aceasta varsta a Domnului nu este corecta?

[cezar_ioan]

Întrebaţi pe unul dintre înţelepţii dumneavoastră.
De la mine să nu mai aşteptaţi, de azi, vreun cuvânt. Nu mai găsesc nimic în traista mea care să vă fie de vreun folos.
Nici pentru Dobrin, nici pentru Cătălin.
Regret dar sunt cu totul sărac pentru voi.
Căutaţi pe alţii mai bogaţi!

Cezar, eu am folosit termenul de cultura in cel mai larg sens posibil. Nu ma refeream la cutare intuitie metafizica a lui Platon pe care a apreciat-o sfantul Vasile ori la altceva de genul acesta. Ma refeream la modul vechilor greci de a privi familia, comerțul, cinstirea zeilor, etc. Toate acestea in sine nu au fost desfiintate dar modul de a le intelege, in majoritatea cazurilor, a fost lepadat total. Ce incercam de fapt sa zic: Daca un grec din primul veac, crede ca trebuie sa ii aduci jertfe si sa nu il manii pe Zeus ca sa poti face comert in vederea imbogatirii si a unui trai plin de placeri, Hristos nu are cum sa transfigureze acest inteles ci propune unul complet nou...

[cezar_ioan]

În prealabil postat de VladCat

Hristos nu are cum sa transfigureze acest inteles ci propune unul complet nou...

Îmi pare rău că nu pot fi de acord.
Un înţeles complet nou nu poate fi implantat în mintea nimănui. Orice noutate se nutreşte din înţelesuri mai vechi, pe rădăcini uneori cu totul arhaice. Nici o minte omenească nu poate opera/procesa un conţinut absolut nou, dacă nu are deja operaţii potrivite pentru aceasta, aşadar dacă nu a avut deja o minimă experienţă înrudită premergătoare.
Creştinismul nu a adus nimic absolut nou, nimic care să nu fi fost deja cunoscut, fie şi parţial (de pildă prin şirul de proorocii succesive sau, dacă vrei, prin aventura întoarcerii acasă a lui Ulisse...). Hristos adună cele risipite prin vremuri şi prin culturi, cele făcute ţăndări în toate colţurile lumii, le ordonează frumos, le plineşte pe ici pe colo, le curăţă de balast inutil şi de bâlbâieli, le dă trup şi suflu curat şi stenic şi...iată omul!
Nici măcar pe demoni nu îi extermină, nu foloseşte sprayul contra gândacilor. Nu vedem nici un demon, în Evanghelie, plesnit cu burta-n sus la soare, mort-copt. Ci doar silit să se depărteze, să-şi ia papucii/drumul spre alte zări...
Până şi dogma Sfintei Treimi nu e cu totul nouă în conştiinţa omenească. Sunt atâtea apropieri, atâtea experieri... Omenirea s-a apropiat mereu de Revelaţia deplină, însă ... lipsea mereu ceva, un ceva cât de mic, aşa încât mereu eşua în a face click final şi a lega totul până la capăt. A trebuit să Se întrupeze Cuvântul pentru aceasta şi să moară pe Cruce... Şi cercul înţelegerii noastre s-a rotunjit, în sfârşit.
Eram doar o za ruptă, Vlad! Asta era omenirea, o za ruptă.
Hristos nu a aruncat cercul vechi al geometrilor nisipului, ci doar l-a completat şi l-a reînsufleţit.
Dar mesajul central al lui Hristos este "faceţi ca Mine!". Îl repetă mai apoi şi Pavel, apoi mulţi alţii care au trăit între oameni nefăcînd nu ştiu ce mari năzbâtii, nemergînd de pildă în mâini sau zburînd musai prin văzduhuri ci, discret, cu forţă bărbătească autentică, au corijat pe ici pe colo, au mângâiat, au udat, au hrănit - în ei înşişi apoi şi în semeni.
Dacă predica lui Hristos sau a lui Pavel ar fi fost absolut năucitoare prin noutatea ei radicală, nimeni nu ar fi priceput nimic şi toţi i-ar fi părăsit ca pe nişte bieţi poeţi nebuni, ciudaţi dar inofensivi.
Or, nu-i deloc aşa, învăţătura evanghelică nu pică brusc din înaltul cerului, ea preia multe ramuri ale sufletului omenesc deviate într-o parte sau alta, îndreptîndu-le. Apoi taie unele care crescuseră nepotrivit de mult, pe altele le rade de-a binelea iar pe altele le încurajează să crească şi mai mult. Dîndu-i-se limpede, odată pentru totdeauna, reperele corecte, nutritive, mântuitoare. Punctele cardinale au fost repuse clar pe cerul înţelegerii omenirii, spre a nu se mai îndoi de acum, iarăşi, căutătorul de steaua lui...
În final tot rostul lucrării a fost ca pomul numit om să crească drept, că era în mare strâmbătate. Evident, fără Jetfă această operă ar fi fost o simplă aranjare/coafare, un simplu look nou, o modă trecătoare sub copitele care joacă tontoroiul vremurilor prin lume. Jertfa a adus însă puterea susţinerii acestei reaşezări şi a deschis poarta Împărăţiei şi a comuniunii cu cerul pe tot parcursul travaliului/pelerinajului numit îndeobşte viaţă.

Harul plineşte, reaşează, repară luxaţia. Nu desfiinţează ci drept-fiinţează, cu adevărat în-fiinţează, pune ferm pe cale ceea ce sufletul omenesc prins în posibilităţi mult prea largi, doar-tatonează.
Opoziţia dintre celelalte culturi şi cultura Duhului este o convenţie arbitrară, separatistă.
Continuumul vieţii omeneşti ascultă de alte legi, să fiu iertat că ţin la modul acesta de înţelegere care nu vrea să arunce mai nimic peste bordul arcăi creştine, ci "doar" să mute înspre şi, finalmente, în Împărăţie.
De aceea vorbesc despre trans-figurare. Despre dezvrăjire. Despre simplitate, dincolo de falduri greţoase adăugate prin vremi în diverse culturi.
Biserica e o bolniţă unde sunt operaţi zilnic muribunzii prin procedeul numit dez-vrăjire şi prin manevra introectării hapului-harului. Iar nu prin chirurgie.
În creştinism, chirurgia înseamnă aruncare în moarte veşnică. E un procedeu rar utilizat, de care au avut parte numai cei putreziţi de-a binelea.

Pilda aluatului îmi pare cea mai bună cale de a cunoaşte ceva din taina creştinismului. Acolo nu se aruncă nimic. Acolo se pre-face, se transfigurează, se pre-schimbă, treptat, pe nesimţite. Aşa e lucrul doftoricesc în miezul duhovnicesc al lumii.

În prealabil postat de cezar_ioan

Îmi pare rău că nu pot fi de acord.

Hai sa vorbim despre fotbal atunci :) (glumesc)

Inteleg ce spui dar am o viziune diferita. Perspectiva mea porneste mai degraba de la: caile Mele nu sunt ca ale voastre; intelepciunea fiilor veacului e uraciune inaintea lui Dumnezeu; dreptatea oamenilor este inaintea lui Dumnezeu ca un tampon aruncat de femeie, etc.

In orice caz, nu cred ca e vorba de un aspect cu adevarat central in ceea ce proveste raportarea noastra la Hristos deci diferenta de opinii nu capata accente tragice :) (desi cand vine vorba de Dumnezeu toate aspectele sunt centrale)