Interpretarea scripturii - de ce?

[cezar_ioan]

În prealabil postat de VladCat

Insa mesajul lui Hristos a fost unul universal, adresat tuturor culturilor: „schimbati-va mintea”(ori in traducere romaneasca: pocaiti-va). Schimbarea mintii implica, in prima instanta, schimbarea modului de a intelege lucrurile, adica implica o departare de propria cultura. Zic „in prima instanta” gandindu-ma ca schimbarea cugetarii nu e inca schimbarea mintii (am aici in vedere faptul ca parintii filocalici nu intelegeau prin „minte” partea cugetatoare ci o forta a sufletului care se impartaseste nemijlocit de Dumnezeu).In orice caz pe masura ce implinim poruncile lui Hristos ne indepartam de propria cultura atat intr-un sens psihologic (nu mai gandim la fel) cat si in unul metafizic (Hristos locuieste in cei ce plinesc poruncile Sale iar in El nu mai e nici iudeu nici elin). Din acest punct de vedere consider ca orice om merita sa fie privit prin prisma propriei culturi doar in masura in care nu a reusit sa il traiasca pe Dumnezeu. Ioan Botezatorul in schimb....e Ioan Botezatorul si prin statura lui duhovniceasca consider ca el deloc ar trebui privit prin prisma culturii iudaice. Chiar si asa ramane intrebarea „habarnista” pe care el i-a pus-o Mantuitorului insa aici eu inteleg lucrurile in felul urmator: ea tine de insasi natura legii vechi, lege pe care Hristos a venit sa o implineasca. Spune parintele Sofronie ca in VT ni se specifica cum Moise nu a vazut totusi fata lui Dumnezeu si de aceea ni s-a promis un alt prooroc care sa plineasca descoperirea sinaitica. Deci pe Ioan, la fel ca pe orice alt sfant, eu nu pot sa il privesc mai deloc antropologic.
Suntem pe aceeasi lungime de unda in urmatorul punct: Atata timp cat omul nu a atins desavarsirea, el va purta o urma sau alta a culturii in care s-a format, dovada chiar disputa pe care ai amintit-o mai devreme (cea din Fapte legata de taierea imprejur). Cu toate acestea credinta ca textul Scripturii este inspirat imi pare incompatibila cu o raportare a lui la variabilele istorice. Aici am in vedere urmatorul lucru: el, cuvantul Scripturii, ne-a fost dat pentru a transcede aceste variabile. Altfel spus, cred ca vorbim de un cuvant care „patrunde pana la despartitura dintre suflet si duh” si care in niciun chip nu poate depinde de cele ale lumii asteia...sau ca sa ilustrez aceasta idee cu un exemplu mai „provocator”, amintesc de monahul din Pateric care nu intelegea limba in care erau scrise rugaciunile: a primit ascultare sa citeasca in continuare deoarece demonii inteleg si nu pot sa sufere. Exemplul e greu de digerat, nu pretind ca eu ma pot hrani cu el, insa imi pare ca reflecta genial o intelegere superioara a ceea ce inseamna cuvantul dumnezeiesc in ipostaza lui metafizica.

Acum migrand spre partea a doua a mesajului tau nu pot decat sa fiu de acord. Nu am experimentat aceasta raportare la Hristos prin prisma iudeului de acum 2000 de ani, dar cum tu marturisesti ca ea te-a ajutat sa il iubesti mai mult, atunci vorbim de un demers care, intr-un fel sau altul, serveste unicului nostru scop, unicei idei pe care trebuie sa o avem tot timpul in minte.
Daca aceasta slujire pe care o aduce scopului nostru se cere sau nu inlocuita candva de o slujire mai inalta, nu imi permit sa problematizez acum mai ales ca nu am reusit sa imprim mesajului meu caracterul de „stand-by” pe care l-am tintit :)

Spun direct (şi îmi cer iertare de la voi, prieteni, că vorbesc neinvitat) oarecum abrupt: nu cred că funcţionează bine (deşi există) o ruptură, o discrepanţă, o opoziţie eventual şi o luptă "pentru supravieţuire", între o cultură locală (fie ea şi a unui popor întreg) şi "cultura Duhului".
Mai degrabă văd aceste realităţi în continuitate şi osmoză.
Cultura Duhului sfinţeşte cultura omenească, nu o desfiinţează.
Cultura greacă, de pildă, nu a fost desfiinţată de creştinism, ci valorificată, înălţată, "purificată", rostuită, orientată/îndreptată spre polul ei mai înalt şi germinativ-perpetuu: recuperarea împreună-vieţuirii omului cu Dumnezeu în Biserica lui Hristos.

Ca şi trupul omului, cultura lumii este chemată să devină "templu al Duhului Sfânt".
După cum nu ne ciopârţim trupul pentru a-l sfinţi (nici circumcizii şi nici amputări!), aşa nici cultura nu ne-o distrugem, ci o înnoim, o voim "altoită" prin Duhul Sfânt.

Cât priveşte nevoia de tâlcuire a Scripturii, cred că ea nu are în vedere în primul rând "înţelegerea" (şi sper să nu rănesc aici narcisismul unor intelectuali teologi de pe forum) cât mai ales impactul asupra modului de viaţă. Înţelegerea savantă a Scripturilor s-a dovedit sterilă, în planul sfinţirii, de prea multe ori în istorie ca să mai adaug eu vreun detaliu. În schimb, recăpătarea suflului pocăinţei, fie şi (uimitor lucru, pentru raţionalişti) cu unele neînţelegeri teribile şi revoltătoare ale unor credincioşi, a sporit mereu Taina Vie a Dumnezeirii în oameni.
Uite, dau un singur exemplu, deşi pot fi culese mii şi mii: oare au fost împiedicaţi în travaliul pocăinţei lor, milioane de creştini, din pricina faptului că au crezut, naiv şi cu totul fals, în prejudecata că Hristos Domnul a trăit în trup 33 ani pe pământ?

Problema nu îmi pare a fi să se mute omul din cultura vremii şi breslei lui, să se lepede de înţelesuri, oricare ar fi acestea. Ci să accepte lucrător Revelaţia, cu ţinta finală în ortopraxie. Prin conclucrarea cu harul se sfinţeşte şi omul şi cultura şi toate... face mlădiţe noi, pururi verzi... o minune!

Interpretarea Scripturii are sens, după mine, doar în măsura unui oarecare folos pentru pocăinţă. Îndrăznesc, cu frică de Dumnezeu, să spun că se poate tâlcui şi fals, chiar deliberat mincinos (duhovnicii ştiu mai bine ce "şiretlicuri" binecuvântate folosesc, ţinînd cont de sufletul fiecărui vanitos, pardon, credincios, în parte); totul e să mişte sufletul spre pocăinţă, spre groaza sfântă a descoperirii de sine, spre nădejdea mântuirii, spre lacrimi multe, spre inimă înfrântă şi smerită. Altminteri totul e în van. Sclipici găunos, vanitos, superfluu. Nu frânge "gâtul pisicii" fărădelegii mândriei.

Ce rămâne dacă pocăinţă vie nu este? Oare nu vanitate, răzvrătire, timp pierdut, copilării intelectualiste cu Scriptura-n mână? Să nu fie!

Noi suntem obişnuiţi, ca buni moderni, să luăm drept feedback/ghid orientativ pentru căutările noastre - ba acurateţea filologică, ba arheologia, ba gâlceava istorică, ba autoritatea nu ştiu cui, ba diverse chipuri de "compatibilităţi" după modelul coerenţei interne din sistemele cognitive ale ştiinţelor şi filosofiilor.
Dar reperul infailibil al mersului pe ( "sârma" numită) Cale nu este altul decât zvâcul pocăinţei, cu tot ce mărturisesc cuvioşii că înseamnă el.
Ai oarecare viaţă în Domnul, confirmată pe o cale sau alta în peregrinarea ta sub soare? Foarte bine! Eşti pe drumul bun, tâlcuirea e corectă, întrucât e roditoare, oricum ar suna ea. Nu ai sfânta umilinţă în Duhul comuniunii? Te ţii la umbră de părere de sine şi oarecare dispreţ? Geaba tâlcuirea, chiar de-ar fi din ... Gură de Aur!
Merge prost rugăciunea? Geaba cartea, fie şi ţinută de mii de îngeri ai Domnului pe braţe.
Te-ai zgârcit la milostenie? Ţi-ai făcut planuri de viitor după capul tău (de pildă să intri în mânăstire, că aşa visează "evlavia" ta)?
Geaba toată risipa de studiu şi descoperiri epocale, fie ele în limba Mântuitorului Însuşi.

Aşadar, credinţa dreaptă în Hristos nu ne îndepărtează de cultură (precum nici de trup) ci, mai degrabă, rămânînd fiecare în cultura (trupul) lui, credinţa vie sfinţeşte atât cultura respectivă, cât şi omul.
Aşa cred, să fiu iertat!