Interpretarea scripturii - de ce?

O posibila explicatie,sau mai bine zis o fateta a unei posibile explicatii,este data de faptul ca interpretarile biblice,intr-o masura mai mica sau mai mare,au fost dependente de intelegerea culturii din care au provenit,ele folosind categorii de interpretare specifice acelei culturi,categorii care pot sa nu se regaseasca in aceiasi forma intr-un alt context istoric.Un exemplu in acest sens se poate regasi in intelegerea notiunii de Mesia in contextul iudaic al Palestinei sec I,prin aceasta notiune evreii neintelegand un personaj divin sau semi-divin,coborand pe norii cerului,o persoana a Trinitatii incarnata,o astfel de interpretare,in contextul culturii si intelegerii lor religioase la acel moment fiind necunoscuta.Mesia era un personaj extrem de uman,cu o alta agenda mesianica sa spunem.Un alt element diferit:invierea unui singur om inainte ca Dumnezeu sa-si implineasca complet promisiunile fata de poporul Sau nu avea pt ei nici un sens,ei asteptau,precum martirii macabei,o inviere generala in trup si o continuare a vietii in Imparatie aici pe pamant,nicidecum undeva dincolo de nori.Tot pe aceiasi linie interpretativa se poate mentiona faptul ca pt ei sensul apocaliptic nu insemna un final al segmentului ,,spatiu-timp"ci intoarcerea lui Dumnezeu in Sion,implinirea promisiunilor,izbavirea evreilor si apoi continuarea istoriei in aceste conditii.

Contextul iudaic in care Mantuitorul si-a dus pana la capat vocatia Sa este radical diferit de intelegerile ulterioare,nu-i poti intelege pe acei oameni si deciziile lor proiectand asupra lor categorii de gandire ce le erau necunoscute,inseamna ca au avut de-a face cu un fel de ,,timeless truth"cu privire la care nu aveau nici o sansa de intelegere.Pe o logica elementara este evident ca mesajul care le-a fost transmis putea fi explicat in categoriilor lor conceptuale si nu le poti intelege decat printr-o intoarcere in timp si incercarea de a privi realitatea lumii iudaice prin ochii lor de atunci.Este ceva extraordinar de dificil dar si fascinant pt ca o alta lume ti-se dezvalui,foarte diferita de ce a urmat.La nici doua secole dupa moartea si Invierea Mantuitorului ecourile contextului iudaic incepeau sa se piarda iar crestinismul intra intr-o alta faza de interpretare si intelegere.Eu cred ca ulterior caderii Ierusalimului castigarea influentei religioase de catre farisei,care au eliminat toate gruparile rivale,coroborat cu evenimente neclare inca complet dpdv istoric precum Conciliului de la Jamnia au dus la adancirea rupturii fata de matca originala,tinand cont ca aripa iudeo-crestina aproape disparuse iar raspandirea credintei era un aspect eminamente printre neamuri.In aceasta situatie proiectarea retroactiva a unei alte intelegeri,in categorii elenistice,a devenit inevitabila.

Ori te-am inteles eu gresit (inclin spre varianta asta) ori te-a invins ispita abordarii deterministe, cantonata in plan istoric....pare ca sustii urmatorul lucru: Cuvintele lui Dumnezeu nu sunt absolute ci pot fi intelese cum se cuvine doar cunoscand cultura iudaica in mijlocul careia au fost rostite. In mod evident o asemenea afirmatie ar introduce un element de relativitate in lucrarea lui Hristos ceea ce nu poate fi conceput. Care-i de fapt „șpilul”?

Ceea ce spun este urmatorul lucru,sa dau un exemplu.Evreii,cand foloseau un limbaj eschatologic,foloseau metafore pt a sublinia magnitudinea unui eveniment in plan terestru.De exemplu daca ar fi spus ca luna se inrosea si stelele vor cadea pe pamant ei nu se asteptau la o concretizare fizica a acestei metafore,care dealtfel nici nu s-a intimplat vreodata,ci incercau sa prezinte prin echivalent importanta unui asemenea eveniment.Adica mai simplu spus limbajul lor metaforic insemna ,,va fi un eveniment care va avea o rezonanta similara cu o cadere a stelelor pe pamant",este o veche caracteristica a limbajului lor apocaliptic.Ulterior asemenea expresii s-au inteles,in alte contexte istorice,la modul direct si un evreu probabil ar fi ramas nauc daca i-ai fi spus ca asta ai inteles tu.

Ok. Dar atunci nu vad de unde distinctia intre categoriile elenistice si cele iudaice. Asta in sensul in care literatura patristica nu a scos niciodata din matca lui limbajul scripturistic. Spre exemplu: faptul ca au mancat din lemnul cunostintei binelui si a raului = s-au impartasit fiintial de rau
iar nu = au incalcat o lege morala.
Exemplul nu e cel mai bun dar doar asta imi vine acum.

(a nu se citi mesajul in cheie apologetica, incerc doar sa inteleg niste idei care se pot dovedi interesante)

Vlad eu inteleg ce spui,sau mai bine zis iti inteleg optica dar sunt de acord cu ea pana la un punct.O sa incerc sa ilustrez de ce spun asta insa trebuie sa fac doua precizari preliminare.In primul rand,spre supararea altora prieteni de aici de pe forum inca sunt in concediu :) si ma lafai cu picioarele in apa in Delta Dunarii si cu tableta in brate si prin urmare este evident ca sunt departe de cartile mele care m-ar ajuta mult sa-mi argumentez pozitia precis.Prin urmare scriu exclusiv din memorie si abia de saptamina viitoare pot dialoga in detaliu,acum sunt afirmatii mai mult generale.In al doilea rand ideea unei discutii pe aceasta tema,cu partenerii cum esti tu,m-ar interesa profund tinand cont de calitatea replicilor pe care le-as primi dar forumurile sunt mai putin inclinate spre asa ceva si mai mult spre confruntare si mi-ar fi foarte greu sa pot explica fiecarui participant,care ar putea interveni in orice moment al discutii,iarasi si iarasi de la capat.As mai dori sa precizez,din fair-play,ca am la dispozitie un numar mare de carti de studii universitare pe aceasta tema,care nu se gasesc aici si singura mea sansa ca sa fiu inteles ar fi sa fac rezumate din ele.Asta inseamna intinderea dialogului pe o perioada lunga si ar mai insemna ca interlocutorul meu sa aiba cumva acces la acele studii ca sa isi poata la randul lui exprima opinia fundamentat.

Tinand cont de aceste neajunsuri prezint doua probleme cu doua intrebari.Prima problema se va numi ,,constiinta vocatiei" iar exemplul este Ioan Botezatorul.Cercetarile istorice,bazate pe viata,faptele si spusele lui Ioan au concluzionat ca acesta a crezut cu tarie ca are vocatia din partea Dumnezeului lui Israel sa vorbeasca si sa se comporte ca un profet eschatologic,agent al unei inoiri divine la care ii pava drumul spre finalul si maretul ultim act din lunga si zbuciumata istorie a lui YHWH si a lui Israel,implinirea promisiunilor divine.Ioan nu s-a trezit pur si simplu intr-o dimineata si,neavand ce face,a inceput sa le toarne la oameni apa in cap ca sa vada ce se intimpla :) ci a actionat fara frica,in baza vocatiei sus-mentionate,cu riscul oprobiului general,intemnitarii si chiar mortii pt ca predicarea sa putea fi inteleasa si in sens politic de catre diverse tabere din iudaismul momentului,deloc monocolor.Aceasta este ceea ce am vrut sa numesc ,,constiinta vocatiei"Ioan a actionat in lunga traditie profetica iudaica iar intrebarea pe care,inchis fiind si ulterior botezului,i-a transmis-o lui Isus din Nazaret dovedeste ca la randul sau gandea implinirea promisiunilor in sens traditional iudaic iar nelamurirea sa,in raport de modul unic de manifestare a activitatii mesianice a lui Isus,era normala pt ca asteptarile sale erau influentate cumva de intelegerea epocii sale,pe care nu a putut-o depasi in totalitate.Raspunsul lui Isus era cutremurator ca si interpretare intrucat Ioan astepta,ca majoritatea evreilor,o judecata de impartire a pedepsei si dreptatii(Luca 3:17)in timp ce Isus vestea ,,anul de indurare al Domnului"o tema cu profunde implicatii in VT.

Vocatia lui Ioan si constiinta ei au avut totusi un prag,sau poate un moment de clatinare intrucat imaginea la care s-ar fi asteptat cel mai mult nu era cea care se intimpla,sau cel putin se intimpla altfel decat si-a imaginat.Maretia planului lui Dumnezeu depasea limitele umane ale intelegerii profetului Sau care isi facuse datoria pana la capat dar nu putea nici macar el deplina semnificatie a momentului.Cum ar fi fost oare sa-l mut cu aceasta neclaritate pe Ioan in sec III-IV AD sa spunem,i-ar fi fost oare mai clar intr-un context istoric complet strain lui decat in propriul lui context istoric?Pot sa-l critic pe Ioan pt ca nu a inteles in aceiasi paradigma precum teologic si istoric credinta a evoluat mai tarziu?Eu cred,parere personala,ca Dumnezeu i-a randuit cat putea el intelege in acel moment fara a-l transforma intr-un fel de personaj anistoric,lipsit de credibilitate,plutind undeva indefinit intre intelegeri de care nu stia inca.Pentru a intelege insa gandirea lui Ioan,chiar limitele ei,am nevoie de categoriile cu care el opera,sa proiectez asupra lui o intelegere ulterioara imi pare mie a-l transforma intr-un fel de personaj nefericit,osciland intre intelesuri pt care s-a sacrificat dar pe care nu le intelegea.Eu cred invers,ca a avut constiinta vocatiei sale atat cat putea in contextul sau,altfel nedumerirea sa poate avea eventual doar rolul unei intrebari socratice retorice in timp ce isi astepta moartea :) Ei bine eu cred ca framantarea lui era data tocmai de contextul in care a trait si ca sa i-o inteleg am nevoie de intelegerea acelui context in cheia lui istorica cat mai fidela.

Sa nu uitam ca dupa Inviere,inainte de inaltare,ucenicii,niste evrei devotati de-a lungul vietii lor inca gandeau,in ciuda evenimentelor unice la care asistasera,tot intr-o oarecare nota iudaica,marginita(FA 1:6)si nu sunt de condamnat pt ca acelia era intelegera cu care isi impleteau viata de generatii,asemenea conceptii,asezate istoric strat peste strat,nu dispar peste noapte,lasa urme permanent intr-o viata,trec generatii pana se estompeaza,pana si Pavel a ramas fidel unor categorii iudaice ale gandirii in
care fusese format(alta discutie).

A doua problema.Simbolul suferintei era un element cheie,subliniat in scrierile profetice ale VT,in cadrul asteptarilor iudaice referitoare la ziua izbavirii.Aceasta suferinta,desi putea avea conotatii personale,era privita in principal ca o caracteristica colectiva,la fel ca si mantuirea(in limbaj iudaic=izbavirea lui Israel de toti dusmanii sai,intoarcerea lui YHWH in Sion intinderea stapanirii Sale peste toata lumea).Pentru un evreu o suferinta strict individuala ca si o mantuire cu sau fara poporul sau era eventual cel mai negru cosmar pe care si l-ar fi imaginat.Si cu toate acestea apare un tanar evreu care le aduce doua perspective monumentale,unice in istorie.Prima:radacina problemei lor era ca ceea ce era in neregula cu restul lumii era si cu ei,ei nu erau exceptia cum credeau.Raul nu putea fi,convenabil,doar dincolo de granitele lor religioase si teritoriale,ci isi facuse barlog tocmai in mijlocul poporului ales.Pentru o natie care isi baza exclusivismul religios pe simboluri fixe(Sabat,Templu,Tora,etc)
inalienabile asa ceva era de neconcepur mai ales cand acel tanar,calare pe un magarus,le transforma din puncte centrale in indicatoare spre persoana Lui,reconfigurand o intreaga traditie in jurul Sau.Nu mai incercase nimeni asa ceva si intr-o asemenea maniera si cel mai probabil rezultat era sa fii(ceea ce s-a)acuzat ca duci poporul in ratacire.A doua ideea,si mai cutremuratoare:conform gandirii acestui tanar din Nazaret trebuia sa existe o paroxistica revarsare a raului asupra unei singure persoane,pt ca acesta sa-si epuizeze radacina furiei si apoi prin aceiasi persoana sa existe o grandioasa si inimaginabila revarsare a binelui,ca o purificare la un nivel cosmic,complet inoitor.Aceasta conceptie a lui Isus cu privire la implinirea ,,semnelor timpului",proclamatie cu care si-a inceput propovaduirea,elibera o intelegere complet diferita a modului de revarsare in lume a Imparatiei lui Dumnezeu.In acest caz se pune intrebarea:erau pregatiti pt asa ceva,aveau la dispozitie categoriile necesare,ii puteau ajuta sau au trait o drama istorica fara egal,fiind prizonierii unei conceptii care nu-i elibera,nu-i pregatea ci ii inlantuia si mai rau.De ce au esuat in acest mod,unde au gresit,si multe alte intrebari.Pt a le analiza,intelege(sunt constient ca doar o mica minoritate ar fi interesata de asa ceva)pt a intelege cum au inteles ei predicarea si persoana lui Isus din Nazaret am nevoie de contextul lor,de intelegerea lor si de viziunea lor,unele ulterioare,sistematizate si evoluate,nu ma ajuta cu nimic.

Cam asta ar fi pe scurt,mai sunt extrem de multe aspecte,problematica,cred ca am plictisit teribil insa aceasta cautare dupa ,,Isus cel istoric"si contextul sau m-a facut sa-L iubesc si mai mult,nu mai este cumva o figura severa si suferinda,de undeva din istoria indepartat si mutat in cer,ci este Fiul Omului care poate fi inteles la fel cum si niste simplii tarani din mediul rural al Galileii il ascultau si se minunau de cuvintele Sale.Eu mi-as dori sa fiu unul dintre ei,o intoarcere in timp :) sa vad daca ma pot detasa de contextul meu istoric,de credinta al carui produs sunt,si sa incerc sa-l vad cu ochii celor de atunci avand ca si ei sansa de a intelege sau a esua.Cum spuneam cuiva aici este un fel de drum,inapoi in timp :)

Ok, cred ca am inteles oarecum ce spui. Totusi tinand cont ca esti in Delta Dunarii consider ca deja ai pierdut prea mult timp raspunzand nelamuririlor mele, eu nu stiu daca as fi fost asa de gentilom, probabil as fi detaliat mai putin
O sa incerc sa scriu mesajul asta intr-o maniera de "stand-by" ca sa amanam conversatia pana cand te vei intoarce, voi avea constiinta mai libera daca te tin de vorba cand esti la munca decat cand esti in vacanta :)
Revenind la Ioan, ma bucur ca l-ai pomenit, e bine ca el sa se afle in mijlocul acestui schimb de idei. Ideea mea ar fi urmatoarea: Cultura este eminamente un mod de a intelege lucrurile, si in sensul asta putem vorbi de cultura iudaica, elenista, latina, persana, etc. Un om pleaca, afara de cazul in care s-a nascut in pustie, de la premizele mentale ale propriei culturi. Insa mesajul lui Hristos a fost unul universal, adresat tuturor culturilor: „schimbati-va mintea”(ori in traducere romaneasca: pocaiti-va). Schimbarea mintii implica, in prima instanta, schimbarea modului de a intelege lucrurile, adica implica o departare de propria cultura. Zic „in prima instanta” gandindu-ma ca schimbarea cugetarii nu e inca schimbarea mintii (am aici in vedere faptul ca parintii filocalici nu intelegeau prin „minte” partea cugetatoare ci o forta a sufletului care se impartaseste nemijlocit de Dumnezeu).In orice caz pe masura ce implinim poruncile lui Hristos ne indepartam de propria cultura atat intr-un sens psihologic (nu mai gandim la fel) cat si in unul metafizic (Hristos locuieste in cei ce plinesc poruncile Sale iar in El nu mai e nici iudeu nici elin). Din acest punct de vedere consider ca orice om merita sa fie privit prin prisma propriei culturi doar in masura in care nu a reusit sa il traiasca pe Dumnezeu. Ioan Botezatorul in schimb....e Ioan Botezatorul si prin statura lui duhovniceasca consider ca el deloc ar trebui privit prin prisma culturii iudaice. Chiar si asa ramane intrebarea „habarnista” pe care el i-a pus-o Mantuitorului insa aici eu inteleg lucrurile in felul urmator: ea tine de insasi natura legii vechi, lege pe care Hristos a venit sa o implineasca. Spune parintele Sofronie ca in VT ni se specifica cum Moise nu a vazut totusi fata lui Dumnezeu si de aceea ni s-a promis un alt prooroc care sa plineasca descoperirea sinaitica. Deci pe Ioan, la fel ca pe orice alt sfant, eu nu pot sa il privesc mai deloc antropologic.
Suntem pe aceeasi lungime de unda in urmatorul punct: Atata timp cat omul nu a atins desavarsirea, el va purta o urma sau alta a culturii in care s-a format, dovada chiar disputa pe care ai amintit-o mai devreme (cea din Fapte legata de taierea imprejur). Cu toate acestea credinta ca textul Scripturii este inspirat imi pare incompatibila cu o raportare a lui la variabilele istorice. Aici am in vedere urmatorul lucru: el, cuvantul Scripturii, ne-a fost dat pentru a transcede aceste variabile. Altfel spus, cred ca vorbim de un cuvant care „patrunde pana la despartitura dintre suflet si duh” si care in niciun chip nu poate depinde de cele ale lumii asteia...sau ca sa ilustrez aceasta idee cu un exemplu mai „provocator”, amintesc de monahul din Pateric care nu intelegea limba in care erau scrise rugaciunile: a primit ascultare sa citeasca in continuare deoarece demonii inteleg si nu pot sa sufere. Exemplul e greu de digerat, nu pretind ca eu ma pot hrani cu el, insa imi pare ca reflecta genial o intelegere superioara a ceea ce inseamna cuvantul dumnezeiesc in ipostaza lui metafizica.

Acum migrand spre partea a doua a mesajului tau nu pot decat sa fiu de acord. Nu am experimentat aceasta raportare la Hristos prin prisma iudeului de acum 2000 de ani, dar cum tu marturisesti ca ea te-a ajutat sa il iubesti mai mult, atunci vorbim de un demers care, intr-un fel sau altul, serveste unicului nostru scop, unicei idei pe care trebuie sa o avem tot timpul in minte.
Daca aceasta slujire pe care o aduce scopului nostru se cere sau nu inlocuita candva de o slujire mai inalta, nu imi permit sa problematizez acum mai ales ca nu am reusit sa imprim mesajului meu caracterul de „stand-by” pe care l-am tintit :)

Vlad tin sa-ti multumesc cu mult respect atat pt modul cum ai raspuns cat si pt felul cum ai inteles dialogul,cateodata daca aceste lucruri se rateaza se lasa o liniste trista pentru un posibil dialog frumos.Am citit cu mare atentie ce ai scris,in mod clar suntem pe aceiasi lungime de unda pe anumite aspecte si la fel de clar suntem diferiti in alte abordari.Imi propun,saptamina viitoare,sa-ti prezint,in timp,mai multe teme cum le inteleg eu(la mine procesul este evolutiv nu static si prin urmare poate suferi modificari)pentru ca tu sa le poti critica sau comenta,ma intereseaza mult cum vei vedea tu abordari diferite de cele clasice cu care operezi.Oricum chiar daca vom privi in continuare diferit anumite aspecte cel putin fiecare va intelege mai clar contextul celuilalt :) Un singur lucru as dori sa-ti spun,ca un dar de multumire pt raspunsurile tale.Cred ca Dumnezeu isi va impune finalmente Imparatia pe pamant la fel ca si in cer,pentru a se face voia Lui,si cand face acest lucru nu trimite pe cei puternici sau pe cei pe care i-ar trimite oamenii,ci ii trimite,precum a aratat prin Fiul Sau,pentru a-si implini promisiunea,pe cei slabi,pe cei ce ce plang indurerati dar nu deznadajduiti,pe cei blanzi,pe cei ce cauta pacea,pe cei smeriti,pe cei prigoniti,si pt ca ei sunt adesea nevazuti de lume si in lume si Imparatia se intinde tot pe nevazute,ca un graunte care creste fara stirea noastra de multe ori,in intervale de timp ce depasesc segmentul de timp in care este marginita viata noastra.Va veni clipa din I Corinteni 15:24-28,cred cu tarie asta,acel tanar evreu calare pe un magarus,sau vorbind pe dealurile insorite ale Galileii m-a convins de asta.Mi-a placut foarte mult unghiul din care ai privit problema,ma motiveaza si pe mine sa iti raspund in acelasi mod.

Pana saptamina viitoare,cu deosebit respect si multumiri.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de VladCat

Insa mesajul lui Hristos a fost unul universal, adresat tuturor culturilor: „schimbati-va mintea”(ori in traducere romaneasca: pocaiti-va). Schimbarea mintii implica, in prima instanta, schimbarea modului de a intelege lucrurile, adica implica o departare de propria cultura. Zic „in prima instanta” gandindu-ma ca schimbarea cugetarii nu e inca schimbarea mintii (am aici in vedere faptul ca parintii filocalici nu intelegeau prin „minte” partea cugetatoare ci o forta a sufletului care se impartaseste nemijlocit de Dumnezeu).In orice caz pe masura ce implinim poruncile lui Hristos ne indepartam de propria cultura atat intr-un sens psihologic (nu mai gandim la fel) cat si in unul metafizic (Hristos locuieste in cei ce plinesc poruncile Sale iar in El nu mai e nici iudeu nici elin). Din acest punct de vedere consider ca orice om merita sa fie privit prin prisma propriei culturi doar in masura in care nu a reusit sa il traiasca pe Dumnezeu. Ioan Botezatorul in schimb....e Ioan Botezatorul si prin statura lui duhovniceasca consider ca el deloc ar trebui privit prin prisma culturii iudaice. Chiar si asa ramane intrebarea „habarnista” pe care el i-a pus-o Mantuitorului insa aici eu inteleg lucrurile in felul urmator: ea tine de insasi natura legii vechi, lege pe care Hristos a venit sa o implineasca. Spune parintele Sofronie ca in VT ni se specifica cum Moise nu a vazut totusi fata lui Dumnezeu si de aceea ni s-a promis un alt prooroc care sa plineasca descoperirea sinaitica. Deci pe Ioan, la fel ca pe orice alt sfant, eu nu pot sa il privesc mai deloc antropologic.
Suntem pe aceeasi lungime de unda in urmatorul punct: Atata timp cat omul nu a atins desavarsirea, el va purta o urma sau alta a culturii in care s-a format, dovada chiar disputa pe care ai amintit-o mai devreme (cea din Fapte legata de taierea imprejur). Cu toate acestea credinta ca textul Scripturii este inspirat imi pare incompatibila cu o raportare a lui la variabilele istorice. Aici am in vedere urmatorul lucru: el, cuvantul Scripturii, ne-a fost dat pentru a transcede aceste variabile. Altfel spus, cred ca vorbim de un cuvant care „patrunde pana la despartitura dintre suflet si duh” si care in niciun chip nu poate depinde de cele ale lumii asteia...sau ca sa ilustrez aceasta idee cu un exemplu mai „provocator”, amintesc de monahul din Pateric care nu intelegea limba in care erau scrise rugaciunile: a primit ascultare sa citeasca in continuare deoarece demonii inteleg si nu pot sa sufere. Exemplul e greu de digerat, nu pretind ca eu ma pot hrani cu el, insa imi pare ca reflecta genial o intelegere superioara a ceea ce inseamna cuvantul dumnezeiesc in ipostaza lui metafizica.

Acum migrand spre partea a doua a mesajului tau nu pot decat sa fiu de acord. Nu am experimentat aceasta raportare la Hristos prin prisma iudeului de acum 2000 de ani, dar cum tu marturisesti ca ea te-a ajutat sa il iubesti mai mult, atunci vorbim de un demers care, intr-un fel sau altul, serveste unicului nostru scop, unicei idei pe care trebuie sa o avem tot timpul in minte.
Daca aceasta slujire pe care o aduce scopului nostru se cere sau nu inlocuita candva de o slujire mai inalta, nu imi permit sa problematizez acum mai ales ca nu am reusit sa imprim mesajului meu caracterul de „stand-by” pe care l-am tintit :)

Spun direct (şi îmi cer iertare de la voi, prieteni, că vorbesc neinvitat) oarecum abrupt: nu cred că funcţionează bine (deşi există) o ruptură, o discrepanţă, o opoziţie eventual şi o luptă "pentru supravieţuire", între o cultură locală (fie ea şi a unui popor întreg) şi "cultura Duhului".
Mai degrabă văd aceste realităţi în continuitate şi osmoză.
Cultura Duhului sfinţeşte cultura omenească, nu o desfiinţează.
Cultura greacă, de pildă, nu a fost desfiinţată de creştinism, ci valorificată, înălţată, "purificată", rostuită, orientată/îndreptată spre polul ei mai înalt şi germinativ-perpetuu: recuperarea împreună-vieţuirii omului cu Dumnezeu în Biserica lui Hristos.

Ca şi trupul omului, cultura lumii este chemată să devină "templu al Duhului Sfânt".
După cum nu ne ciopârţim trupul pentru a-l sfinţi (nici circumcizii şi nici amputări!), aşa nici cultura nu ne-o distrugem, ci o înnoim, o voim "altoită" prin Duhul Sfânt.

Cât priveşte nevoia de tâlcuire a Scripturii, cred că ea nu are în vedere în primul rând "înţelegerea" (şi sper să nu rănesc aici narcisismul unor intelectuali teologi de pe forum) cât mai ales impactul asupra modului de viaţă. Înţelegerea savantă a Scripturilor s-a dovedit sterilă, în planul sfinţirii, de prea multe ori în istorie ca să mai adaug eu vreun detaliu. În schimb, recăpătarea suflului pocăinţei, fie şi (uimitor lucru, pentru raţionalişti) cu unele neînţelegeri teribile şi revoltătoare ale unor credincioşi, a sporit mereu Taina Vie a Dumnezeirii în oameni.
Uite, dau un singur exemplu, deşi pot fi culese mii şi mii: oare au fost împiedicaţi în travaliul pocăinţei lor, milioane de creştini, din pricina faptului că au crezut, naiv şi cu totul fals, în prejudecata că Hristos Domnul a trăit în trup 33 ani pe pământ?

Problema nu îmi pare a fi să se mute omul din cultura vremii şi breslei lui, să se lepede de înţelesuri, oricare ar fi acestea. Ci să accepte lucrător Revelaţia, cu ţinta finală în ortopraxie. Prin conclucrarea cu harul se sfinţeşte şi omul şi cultura şi toate... face mlădiţe noi, pururi verzi... o minune!

Interpretarea Scripturii are sens, după mine, doar în măsura unui oarecare folos pentru pocăinţă. Îndrăznesc, cu frică de Dumnezeu, să spun că se poate tâlcui şi fals, chiar deliberat mincinos (duhovnicii ştiu mai bine ce "şiretlicuri" binecuvântate folosesc, ţinînd cont de sufletul fiecărui vanitos, pardon, credincios, în parte); totul e să mişte sufletul spre pocăinţă, spre groaza sfântă a descoperirii de sine, spre nădejdea mântuirii, spre lacrimi multe, spre inimă înfrântă şi smerită. Altminteri totul e în van. Sclipici găunos, vanitos, superfluu. Nu frânge "gâtul pisicii" fărădelegii mândriei.

Ce rămâne dacă pocăinţă vie nu este? Oare nu vanitate, răzvrătire, timp pierdut, copilării intelectualiste cu Scriptura-n mână? Să nu fie!

Noi suntem obişnuiţi, ca buni moderni, să luăm drept feedback/ghid orientativ pentru căutările noastre - ba acurateţea filologică, ba arheologia, ba gâlceava istorică, ba autoritatea nu ştiu cui, ba diverse chipuri de "compatibilităţi" după modelul coerenţei interne din sistemele cognitive ale ştiinţelor şi filosofiilor.
Dar reperul infailibil al mersului pe ( "sârma" numită) Cale nu este altul decât zvâcul pocăinţei, cu tot ce mărturisesc cuvioşii că înseamnă el.
Ai oarecare viaţă în Domnul, confirmată pe o cale sau alta în peregrinarea ta sub soare? Foarte bine! Eşti pe drumul bun, tâlcuirea e corectă, întrucât e roditoare, oricum ar suna ea. Nu ai sfânta umilinţă în Duhul comuniunii? Te ţii la umbră de părere de sine şi oarecare dispreţ? Geaba tâlcuirea, chiar de-ar fi din ... Gură de Aur!
Merge prost rugăciunea? Geaba cartea, fie şi ţinută de mii de îngeri ai Domnului pe braţe.
Te-ai zgârcit la milostenie? Ţi-ai făcut planuri de viitor după capul tău (de pildă să intri în mânăstire, că aşa visează "evlavia" ta)?
Geaba toată risipa de studiu şi descoperiri epocale, fie ele în limba Mântuitorului Însuşi.

Aşadar, credinţa dreaptă în Hristos nu ne îndepărtează de cultură (precum nici de trup) ci, mai degrabă, rămânînd fiecare în cultura (trupul) lui, credinţa vie sfinţeşte atât cultura respectivă, cât şi omul.
Aşa cred, să fiu iertat!

[catalin2]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

In al doilea rand ideea unei discutii pe aceasta tema,cu partenerii cum esti tu,m-ar interesa profund tinand cont de calitatea replicilor pe care le-as primi dar forumurile sunt mai putin inclinate spre asa ceva si mai mult spre confruntare si mi-ar fi foarte greu sa pot explica fiecarui participant,care ar putea interveni in orice moment al discutii,iarasi si iarasi de la capat.

Sunt de acord cu cuc e ai scris, in urmatorul sens: pe un forum nu sunt discutii private, de aceea ce scriu eu vede si un ateu, si cineva din alt cult, si cineva care are alta conceptie, etc. E imposibil sa-i multumesti pe toti daca spui un adevar si celalalt nu e in adevar si nu vrea sa il accepte.

[mateimatei]

Cred ca problemele de interpretare, sunt generate, la origine, de dificultatile de traducere. Cred ca pentru a intelege exact la ce fac referire e nevoie de un exemplu.

"La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul." Aceasta este actuala traducere in romana. Forma originala insa trebuie cautata in varianta ebraica a textului. Dar care varianta? Nu e doar una singura, avem doua forme principale:
בְּרֵאשִׁ֖ית בָּרָ֣א אֱלֹהִ֑ים אֵ֥ת הַשָּׁמַ֖יִם וְאֵ֥ת הָאָֽרֶץ׃
(codexul Leningrad), sau
בראשית ברא אלהים את השמים ואת הארץ׃
(paleoebraica, numai consoane).

-רֵאשִׁית
Cuvantul se citeste " reshith" (credem ca asa se citeste) si poate semnifica: primul, inceput, cel mai bun, seful, origine.

-בָּרָא
Din nou precizez, credem ca se citeste "bara'" si semnifica: a genera, a da forma

-אֱלֹהִים
Cuvantul este o forma de plural, se citeste elohim, poate semnifica: conducatori, stapani, judecatori, cei divini, (forma de superlativ conceptual)

-אוֹת
Se citeste "eth", este o prepozitie intraductibila care introduce acuzativul, dar si semn, semn miraculos, minune etc.

-שָׁמַ֫יִם
Credem ca se citeste "shamayim" si poate semnifica: ceruri, [partile de] sus, corpuri celeste, ceea ce se ridica peste, limitele cerului... Cuvantul are la baza ideea de inaltare, "de ridicare la..."

-אוֹת
prep. Ac.

-אָ֫רֶץ
Cuvantul se citeste "erets" si poate semnifica: jos (opozitie conceptuala), tara (Israelul), pamant (suprafata)

Cam acestea sunt argumentele tezei. Ideea nu este originala, dar eu personal cred in validitatea ei.