Invidia

[fallen]

Dar despre ce era discutia initiala? Despre invidie? Sa vedem de ce, cand suntem invidiosi si mai ales sa vedem cum am putea sa nu mai fim? Ce ne genereaza aceasta stare patologica pentru suflet si ce masuri putem lua impotriva ei?

Poate uneori se pune un inceput gresit atunci cand parintii si invatatorii nostrii considera ca un anumit nivel de "invidie" sadit in sufletul nostru cand suntem copii ar putea fii constructiv, ar putea dezvolta spiritul de competitie si autoperfectionarea. Insa cei mari, mai ales cei care au trecut si s-au luptat cu aceasta patima, ar trebui sa stie ca este un teren alunecos, care poate duce in final pana la pierderea stimei de sine.

Cand sufar eu de invidie, ce anume imi genereaza aceste stari? Atunci cand cei din "noua mea familie" vin cu referiri de genul "de ce fratele si sora ta au primit mai multe de la parinti?" astea ma cam lasa rece; paradoxal, ma simt mai bine ca eu nu am primit nimic, sau am primit mai putin, asta mi-ar permite sa fiuindependenta si sa nu fiu indatorata nimanui pe viata (daca ar fii asa, dar din pacate m-ar fii putut determina sa ma arunc in bratele unor persoane care conform fabulei, nu cine te baga in ... iti face rau, ci cine te "scoate din" ...iti face mai mult rau). Si cu toate astea, multumesc lui Dumnezeu, nu am ajuns inca sa-mi pizmuiesc fratii si surorile. Insa din pacate reusesc sa am aceste simtaminte atat de dureroase fata de: colegii care mint si au castig de cauza in fata sefilor si clientilor; femeile care se lauda cu calitatile lor si sunt apreciate de barbati pentru asta, desi chiar daca sunt adevarate aceste calitati, nu vad de ce ar trebui sa se mai laude in fata noastra, a celor care suntem mai putin avantajate; si imi mai starneste manie si invidie atunci cand vad ca persoane apropiate mie nu au incredere in ce le spun eu si prefera sa urmeze sfaturile altora chiar si atunci cand se vede clar ca nu sunt bune. Si asta numai pentru ca am fost candva sincera si mi-am recunoscut neputintele si limitele in fata lor. Nimeni nu poate afirma ca stie si poate face orice, decat un nebun, iar ala care-l crede e mai nebun ca el. Insa de aici si pana la a trage concluzia ca omul care e cinstit si isi recunoaste limitele nu e bun de nimic si nu stie si nu poate nimic...recunosc ca poate a fost si o doza de lasitate din partea mea, pentru ca stiindu-i oameni carcotasi si ingusti la minte (dupa cum ii judecau pe altii) am preferat sa ma eschivez, s-o fac pe "niznaiu". Insa mai e un aspect: cand e totusi vorba de persoane la care tii, sau care ai interesul sa le fie bine, atunci le recomanzi ce stii ca e mai bun, dar nu ce stii tu ca e mai bun pt tine, din pctul tau de vedere, ci ce e stiut, consacrat ca e cel mai bun in domeniu. Dar ce te faci cand nici asta nu-i mai multumeste...macar nu ti se reproseaza ca le-ai recomandat ceva rau, daca ei cred in continuare ca a fost "the best they can get"...inseamna ca problema lor chiar nu are rezolvare...Atata doar ca poate are, si tu o stii, dar pe tine nu te mai crede nimeni...

Nu stiu pana la urma daca sentimentul se poate defini ca invidie, dar va mai descriu o situatie care imi genereaza sentimente negative fata de "aproapele": atunci cand colegii sau superiorii mei puneau un diagnostic si instituiau un tratament, si apoi plecau acasa, sau in weekend, sau in concediu, eu trebuia sa urmez intocmai tratamentul instituit de ei, doar in cazuri extreme as fii putut sa-l schimb. Insa daca nu era bun, nu dadea rezultate, sau era doar incomod, inutil, dureros, etc...nu prea aveam ce face, decat sa ma chinui si eu, si pacientii, si apartinatorii, si bineinteles ca eu trebuia sa le dau explicatii cand nu le convenea: si de ce s-a ajuns la acel diagnostic (chiar si atunci cand nu se 'potrivea" cu simptomele), si de ce trebuie sa ia atatea medicamente, si pt ce sunt si ce fac, si mi-era greu uneori sa ascund faptul ca unele faceau acelasi lucru, altele se bateau cap in cap, sau chiar nu se potriveau cu diagnosticul. Uneori ma mai eschivam la sefi, mai scoteam ce mi se parea inutil, sau inoportun, etc. (unii probabil mi-ar zice ca nu ma compliam "de lene" iar altii ca nu luam masuri, nu luam atitudine nici chiar atunci cand aveam dreptate, "din comoditate"). Bineinteles ca in lipsa mea oricine schimba orice si nu tinea nimeni cont de nimic din ce faceam eu. Cand tratamentele lor duceau la dezastre, era vina bolii care evolua in acest fel; cand cazurile mele evoluau nasol sau imprevizibil...era evident a cui era vina. Desigur, toate reusitele le apartineau lor, si toate esecurile mie sau celorlalti. Uneori nu reuseam sa inteleg rostul pentru care mai angajezi alti oameni pe langa tine daca ai asemenea pareri, insa acum raspunsul mi-e foarte evident. Pana la urma astea nu sunt lucruri pe care ar trebui cineva sa le invidieze, cel mult sa le regrete. Faptul ca ni le aducem aminte si nu le putem ierta, depasi, asta probabil e cu totul alta problema si probabil se defineste altfel, are alt "diagnostic".

[cristiboss56]

În prealabil postat de fallen

Poate uneori se pune un inceput gresit atunci cand parintii si invatatorii nostrii considera ca un anumit nivel de "invidie" sadit in sufletul nostru cand suntem copii ar putea fii constructiv, ar putea dezvolta spiritul de competitie si autoperfectionarea. Insa cei mari, mai ales cei care au trecut si s-au luptat cu aceasta patima, ar trebui sa stie ca este un teren alunecos, care poate duce in final pana la pierderea stimei de sine.

Sfantul Vasile cel Mare, referindu-se la chestiunea aceasta, spune ca, asa cum ne straduim sa asezam departe de foc substanta inflamabila, astfel trebuie sa indepartam legaturile prietenesti cu cei invidiosi, pentru ca intr-adevar "asa cum taciunele, este boala proprie graului, tot asa invidia este boala prieteniei".
Avva Pimen a sfatuit pe cineva sa nu locuiasca intr-un loc unde exista vreunul care il invidiaza, pentru ea altminteri nu se va pricopsi: "Sa nu locuiesti intr-un loc unde vezi pe cineva care are gelozie impotriva ta, caci altfel nu te pricopsesti".

[fallen]

În prealabil postat de cristiboss56

Sfantul Vasile cel Mare, referindu-se la chestiunea aceasta, spune ca, asa cum ne straduim sa asezam departe de foc substanta inflamabila, astfel trebuie sa indepartam legaturile prietenesti cu cei invidiosi, pentru ca intr-adevar "asa cum taciunele, este boala proprie graului, tot asa invidia este boala prieteniei".
Avva Pimen a sfatuit pe cineva sa nu locuiasca intr-un loc unde exista vreunul care il invidiaza, pentru ea altminteri nu se va pricopsi: "Sa nu locuiesti intr-un loc unde vezi pe cineva care are gelozie impotriva ta, caci altfel nu te pricopsesti".

Da, probabil ca cei care sadesc samanta invidiei in sufletul copiilor, sunt ei insisi victime nelecuite ale acestei patimi, chiar daca sunt batrani.
Insa am realizat un lucru oarecum bun: pe apropiatii mei care nu sunt credinciosi, nu ii invidiez, si nici nu ii urasc pentru ca vor sa ma corupa si pe mine, insa imi pare rau pentru ei si mi-e mila, ma doare sufletul. Ca atunci cand mergem la munte si eu vreau sa urc si ei prefera sa ramana jos. La inceput ma durea sufeltul ca nu ramaneam cu ei, dar dorinta de a urca sus era mult mai mare, chiar daca era egoista. Ulterior am realizat ca de fapt imi pare rau ca nu urca si ei cu mine, nu ca nu raman eu cu ei.

[cristiboss56]

€žInvidiosul nu primeşte doctor pentru boala sa şi nu poate găsi leac tămăduitor al suferinţei sale, deşi Sfânta Scriptură e plină de ele. El, invidiosul, aşteaptă uşurarea bolii numai într-un singur fel: să-i vadă prăbuşindu-se pe unii dintre cei invidiaţi. Capătul urii lui e să-l vadă pe cel invidiat din fericit, nefericit, din norocos, nenorocit. Pe unii oameni, cu totul potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidioşi, însă, binefacerile mai mult îi rănesc, îi înrăiesc. Cu cât invidiosul are parte de mai mari faceri de bine, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai mult se supără şi se mânie. Mulţumind pentru darurile primite şi mai mult se cătrăneşte de purtarea binefăcătorului. Ce fiară poate fi mai feroce în răutatea ei? Ce fiară nu întrec ei prin răutatea năravului lor? Ce sălbăticiune nu depăşesc ei prin cruzimea lor? Câinii cărora li se aruncă o coajă de pâine se domesticesc, leii cărora li se poartă de grijă se îmblânzesc. Invidioşii, însă, şi mai mult se irită când li se arată îngrijire şi atenţie.
Rănile invidiosului sunt adânci şi ascunse, şi ele nu suferă vindecare, ca unele ce stau închise de durerea lor oarbă în ascunzişurile conştiinţei. Invidiosul este duşmanul propriei sale sănătăţi sufleteşti. Cel invidiat poate să scape şi să-l ocolească pe invidios, dar invidiosul nu poate scăpa de sine însuşi.
Tu, invidiosule, duşmanul tău este cu tine, vrăjmaşul îţi este continuu în inimă; primejdia este închisă în adâncul tău; eşti legat cu un lanţ neîndurător; eşti prizonierul invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi vine într-ajutor.
A prigoni pe un om binecuvântat de Dumnezeu şi a urî pe cel fericit, iată o nenorocire fără leac". (Sfântul Vasile cel Mare, Despre invidie)
Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune în lumea aceasta, are cea mai uriaşă putere asupra răului.
Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Iisus pe Cruce. El, Fiul şi Slava Tatălui, Dumnezeu adevărat, nu S-a împotrivit ateismului lui Iuda ci a primit toate consecinţele lui. A primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ, căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa. Răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununa de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fără de lege; toate acestea încă nu erau crucea cea mai grea. Pe aceasta o avea la spate. Dar avea Iisus o cruce mai grea, pe care era răstignit cu faţa; era neasemănata durere a milei Sale faţă de oameni. Crucea asta n-o simte decât omul care nu se mai sminteşte de om; ci înţelegându-l nesfârşit îl iartă şi îi stinge veninul cu rouă cerului din sufletul său.
Oamenii aceştia, care boleau de răi ce erau şi care nu pricepeau nimic din dumnezeirea lui Iisus, reprezintă acea coaliţie a veninului sufletesc contra Mântuitorului. Aceşti contemporani ai lui Iisus, otrăviţi de răutate, reprezintă culmea invidiei omeneşti contra sublimului, contra lui Iisus. Căci de ce a fost invidiat Iisus? Din cauza minunilor Sale printre cei sărmani şi oropsiţi, cei dintâi chemaţi la mântuire.
Flămânzii erau hrăniţi; hrănitorul, duşmănit. Morţii erau înviaţi; invidioşii mureau de ciudă. Demonii erau alungaţi iar Celui ce le poruncea la demoni să iasă, oamenii îi întindeau curse. Leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblai, surzii auzeau, orbii vedeau iar binefăcătorul era prigonit.
In cele din urmă L-au osândit la moarte pe Dătătorul vieţii; au bătut cu bice pe Izbăvitorul oamenilor şi au judecat la moarte pe Judecătorul lumii (Sfântul Vasile cel Mare, Despre invidie).

- (Din volumul: Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca -€“ Omul, zidire de mare preţ) -