Invidia

[dobrin7m]

Lasa Cezar, stii tu cum e si stiu si eu si stie si Cristian. Ce sa mai dezbatem atata.

In rest fiecare cu pacatele sale, iaca le purtam pana om reusi sa scapam de ele.

Cu lauda, mai da-o incolo, ca nu imi place, nu ma mai lauda, postarea cu pricina nu era o postare prea folositoare.

Completare e nevoie, ca eu am scris scurt, la repezeala despre o particica din ce este invidia si pricinile ei.

[dobrin7m]

Marea majoritate a oamenilor astazi sunt bolnavi de invidie si mandrie. Asa sunt educati de mici, din familie, fiindu-le innoculat spiritul de competitie, de a fi cel mai bun, de a fi inaintea celuilalt, de a fi in varf, adulat si laudat. Este invatat sa iasa in evidenta prin ceva si daca nu iese prin inzestrare de la Dumnezeu (o inteligenta nativa, un trup frumos de ex.) atunci inventeaza sau modifica.

Daca privim atent la societate astazi , vom constata ca membrii ei au nevoie de vindecare.
Insa vindecarea nu va veni niciodata din zona lumeasca care tot in ale societatii se scalda.

Pe de alta parte ca sa poata sa se mentina in centrul atentiei, sau in postura de a fii cei mai buni, isi ataca semenii in diverse moduri , de o subtilitate uneori extraordinara. Imaginatia , in acest punct, capata puncte culminante.

Diavolul speculeaza toate acestea si castiga cat mai mult teren. Singura sansa pentru cel ce voieste sa se smulga din aceasta mocirla este Hristos si primul pas ca sa il intalnesti pe Hristos este duhovnicul si ascultarea.

[cezar_ioan]

Ei, Mihaela, dă-mi voie să îţi reamintesc: de multe ori Dumnezeu lucrează prin oameni.
Doctorii, psihologii şi alţii au adus vindecare sau măcar alinare şi folos în deprinderea răbdării multor oameni cu varii suferinţe sufleteşti, maritale, profesionale, sociale etc.
Nu vreau să deschid o nouă polemică dar astăzi nu prea mai e loc pe lume fără niţică vizită la câte un psi. O fac şi feţele bisericeşti, fii liniştită, pentru simplul motiv că în lume se petrec lucruri atât de complexe şi de agresive încât ajutorul psi e deseori inevitabil. A te priva singur de ajutorul psihologului e o dizabilitate aproape la fel de mare ca a refuza Spovedania şi Biserica. Practic rămâi ca un iepure în bătaia puştii. Te mai miri apoi că ustură alicele sau că doare satârul?...
Iar în mijlocul tuturor vindecărilor şi vindecătorilor e Însuşi Hristos, chiar de noi nu sesizăm asta şi tindem să separăm, analitic foarte, inseparabilul.
Pretindem, cred eu, dintr-un clişeu prost deplasat pe lumea îmbolnăvirilor de azi, ca vindecătorul să fie un sfânt, altminteri nu e Mâna lui Dumnezeu acolo. Rău gând, socotesc, întrucât se cunoaşte că Dumnezeu intervine prin cine voieşte şi cum voieşte. Mărturii avem şi în Scriptură, numeroase, ca să nu mai zic câte avem din 2000 de ani de creştinism.
Mulţi nebuni (consideraţi de noi aşa ori pur şi simplu chiar aşa fiind) au adus folos mare semenilor, pentru că Dumnezeu a ales să lucreze prin ei, din raţiuni numai de El ştiute.
Mulţi care nu sunt deloc impecabili, ba dimpotrivă, se dovedesc uneori vitali pentru semeni.
Îţi aminteşti ce spunea Părintele Rafail despre grecul acela mare fumător care vindeca miraculos prin chiliile de pe Athos? Nu ştiu dacă sufletul grecului o nimeri Împărăţia Cerului, dar e limpede că mulţi demoni a scos din semeni, aşa fumăcios cum era.
Una e ca Dumnezeu să facă chiar şi minuni prin tine, alta e să fii miluit cu Împărăţia Cerurilor. Unii au scos demoni şi nu au primit mântuirea. Alţii nu au făcut mai nimic demn de apreciat (dacă folosim criteriile noastre curente privind viaţa virtuoasă) dar Dumnezeu i-a pus în rândul sfinţilor.
Să nu ne pripim cu judecăţile de valoare, aşadar ci să ne grăbim cu smerenie şi înţelepciune să cerem ajutorul potrivit oamenilor potriviţi. Până şi stăpânirile potrivnice, spune Apostolul, să le primim ca de la Dumnezeu, voia Lui fiind în toate, din raţiuni numai de El ştiute. Darmite pe doctorii de trup şi de suflet (psihic)...

Cândva, unul dintre gheronii îndrăgiţi pe Athos şi în lume, a avut de luptat cu ispita de a nu merge la doctor. Refuza, crezînd că prin asta se îndoieşte de harul lui Dumnezeu şi că se reţine de la mucenicie. Şi avea cancer, bietul şi fericitul...În cartea despre viaţa lui (dacă nu mă înşel e vorba de Gheron Paisie? ori de Gheron Iosif... îmi scapă acum), ucenicul arată foarte clar procesul prin care bătrânul s-a smerit, trezit fiind de Dumnezeu şi a acceptat, ulterior, să meargă la doctor, unde a şi fost îngrijit, în ultima perioadă a vieţii, în mod cu totul exemplar. Până la trecerea la Domnul.
Vezi aşadar că multe lucruri aparent de neînţeles se întâmplă în lume. A separa net, tranşant, relaţia de consiliere cu un psi de credinţa în Hristos, a le pune în conflict, e unul din aceste lucruri pe care eu nu le înţeleg, deocamdată...:)

[fallen]

Dar despre ce era discutia initiala? Despre invidie? Sa vedem de ce, cand suntem invidiosi si mai ales sa vedem cum am putea sa nu mai fim? Ce ne genereaza aceasta stare patologica pentru suflet si ce masuri putem lua impotriva ei?

Poate uneori se pune un inceput gresit atunci cand parintii si invatatorii nostrii considera ca un anumit nivel de "invidie" sadit in sufletul nostru cand suntem copii ar putea fii constructiv, ar putea dezvolta spiritul de competitie si autoperfectionarea. Insa cei mari, mai ales cei care au trecut si s-au luptat cu aceasta patima, ar trebui sa stie ca este un teren alunecos, care poate duce in final pana la pierderea stimei de sine.

Cand sufar eu de invidie, ce anume imi genereaza aceste stari? Atunci cand cei din "noua mea familie" vin cu referiri de genul "de ce fratele si sora ta au primit mai multe de la parinti?" astea ma cam lasa rece; paradoxal, ma simt mai bine ca eu nu am primit nimic, sau am primit mai putin, asta mi-ar permite sa fiuindependenta si sa nu fiu indatorata nimanui pe viata (daca ar fii asa, dar din pacate m-ar fii putut determina sa ma arunc in bratele unor persoane care conform fabulei, nu cine te baga in ... iti face rau, ci cine te "scoate din" ...iti face mai mult rau). Si cu toate astea, multumesc lui Dumnezeu, nu am ajuns inca sa-mi pizmuiesc fratii si surorile. Insa din pacate reusesc sa am aceste simtaminte atat de dureroase fata de: colegii care mint si au castig de cauza in fata sefilor si clientilor; femeile care se lauda cu calitatile lor si sunt apreciate de barbati pentru asta, desi chiar daca sunt adevarate aceste calitati, nu vad de ce ar trebui sa se mai laude in fata noastra, a celor care suntem mai putin avantajate; si imi mai starneste manie si invidie atunci cand vad ca persoane apropiate mie nu au incredere in ce le spun eu si prefera sa urmeze sfaturile altora chiar si atunci cand se vede clar ca nu sunt bune. Si asta numai pentru ca am fost candva sincera si mi-am recunoscut neputintele si limitele in fata lor. Nimeni nu poate afirma ca stie si poate face orice, decat un nebun, iar ala care-l crede e mai nebun ca el. Insa de aici si pana la a trage concluzia ca omul care e cinstit si isi recunoaste limitele nu e bun de nimic si nu stie si nu poate nimic...recunosc ca poate a fost si o doza de lasitate din partea mea, pentru ca stiindu-i oameni carcotasi si ingusti la minte (dupa cum ii judecau pe altii) am preferat sa ma eschivez, s-o fac pe "niznaiu". Insa mai e un aspect: cand e totusi vorba de persoane la care tii, sau care ai interesul sa le fie bine, atunci le recomanzi ce stii ca e mai bun, dar nu ce stii tu ca e mai bun pt tine, din pctul tau de vedere, ci ce e stiut, consacrat ca e cel mai bun in domeniu. Dar ce te faci cand nici asta nu-i mai multumeste...macar nu ti se reproseaza ca le-ai recomandat ceva rau, daca ei cred in continuare ca a fost "the best they can get"...inseamna ca problema lor chiar nu are rezolvare...Atata doar ca poate are, si tu o stii, dar pe tine nu te mai crede nimeni...

Nu stiu pana la urma daca sentimentul se poate defini ca invidie, dar va mai descriu o situatie care imi genereaza sentimente negative fata de "aproapele": atunci cand colegii sau superiorii mei puneau un diagnostic si instituiau un tratament, si apoi plecau acasa, sau in weekend, sau in concediu, eu trebuia sa urmez intocmai tratamentul instituit de ei, doar in cazuri extreme as fii putut sa-l schimb. Insa daca nu era bun, nu dadea rezultate, sau era doar incomod, inutil, dureros, etc...nu prea aveam ce face, decat sa ma chinui si eu, si pacientii, si apartinatorii, si bineinteles ca eu trebuia sa le dau explicatii cand nu le convenea: si de ce s-a ajuns la acel diagnostic (chiar si atunci cand nu se 'potrivea" cu simptomele), si de ce trebuie sa ia atatea medicamente, si pt ce sunt si ce fac, si mi-era greu uneori sa ascund faptul ca unele faceau acelasi lucru, altele se bateau cap in cap, sau chiar nu se potriveau cu diagnosticul. Uneori ma mai eschivam la sefi, mai scoteam ce mi se parea inutil, sau inoportun, etc. (unii probabil mi-ar zice ca nu ma compliam "de lene" iar altii ca nu luam masuri, nu luam atitudine nici chiar atunci cand aveam dreptate, "din comoditate"). Bineinteles ca in lipsa mea oricine schimba orice si nu tinea nimeni cont de nimic din ce faceam eu. Cand tratamentele lor duceau la dezastre, era vina bolii care evolua in acest fel; cand cazurile mele evoluau nasol sau imprevizibil...era evident a cui era vina. Desigur, toate reusitele le apartineau lor, si toate esecurile mie sau celorlalti. Uneori nu reuseam sa inteleg rostul pentru care mai angajezi alti oameni pe langa tine daca ai asemenea pareri, insa acum raspunsul mi-e foarte evident. Pana la urma astea nu sunt lucruri pe care ar trebui cineva sa le invidieze, cel mult sa le regrete. Faptul ca ni le aducem aminte si nu le putem ierta, depasi, asta probabil e cu totul alta problema si probabil se defineste altfel, are alt "diagnostic".

[cristiboss56]

În prealabil postat de fallen

Poate uneori se pune un inceput gresit atunci cand parintii si invatatorii nostrii considera ca un anumit nivel de "invidie" sadit in sufletul nostru cand suntem copii ar putea fii constructiv, ar putea dezvolta spiritul de competitie si autoperfectionarea. Insa cei mari, mai ales cei care au trecut si s-au luptat cu aceasta patima, ar trebui sa stie ca este un teren alunecos, care poate duce in final pana la pierderea stimei de sine.

Sfantul Vasile cel Mare, referindu-se la chestiunea aceasta, spune ca, asa cum ne straduim sa asezam departe de foc substanta inflamabila, astfel trebuie sa indepartam legaturile prietenesti cu cei invidiosi, pentru ca intr-adevar "asa cum taciunele, este boala proprie graului, tot asa invidia este boala prieteniei".
Avva Pimen a sfatuit pe cineva sa nu locuiasca intr-un loc unde exista vreunul care il invidiaza, pentru ea altminteri nu se va pricopsi: "Sa nu locuiesti intr-un loc unde vezi pe cineva care are gelozie impotriva ta, caci altfel nu te pricopsesti".

[fallen]

În prealabil postat de cristiboss56

Sfantul Vasile cel Mare, referindu-se la chestiunea aceasta, spune ca, asa cum ne straduim sa asezam departe de foc substanta inflamabila, astfel trebuie sa indepartam legaturile prietenesti cu cei invidiosi, pentru ca intr-adevar "asa cum taciunele, este boala proprie graului, tot asa invidia este boala prieteniei".
Avva Pimen a sfatuit pe cineva sa nu locuiasca intr-un loc unde exista vreunul care il invidiaza, pentru ea altminteri nu se va pricopsi: "Sa nu locuiesti intr-un loc unde vezi pe cineva care are gelozie impotriva ta, caci altfel nu te pricopsesti".

Da, probabil ca cei care sadesc samanta invidiei in sufletul copiilor, sunt ei insisi victime nelecuite ale acestei patimi, chiar daca sunt batrani.
Insa am realizat un lucru oarecum bun: pe apropiatii mei care nu sunt credinciosi, nu ii invidiez, si nici nu ii urasc pentru ca vor sa ma corupa si pe mine, insa imi pare rau pentru ei si mi-e mila, ma doare sufletul. Ca atunci cand mergem la munte si eu vreau sa urc si ei prefera sa ramana jos. La inceput ma durea sufeltul ca nu ramaneam cu ei, dar dorinta de a urca sus era mult mai mare, chiar daca era egoista. Ulterior am realizat ca de fapt imi pare rau ca nu urca si ei cu mine, nu ca nu raman eu cu ei.

[cristiboss56]

€žInvidiosul nu primeşte doctor pentru boala sa şi nu poate găsi leac tămăduitor al suferinţei sale, deşi Sfânta Scriptură e plină de ele. El, invidiosul, aşteaptă uşurarea bolii numai într-un singur fel: să-i vadă prăbuşindu-se pe unii dintre cei invidiaţi. Capătul urii lui e să-l vadă pe cel invidiat din fericit, nefericit, din norocos, nenorocit. Pe unii oameni, cu totul potrivnici, binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidioşi, însă, binefacerile mai mult îi rănesc, îi înrăiesc. Cu cât invidiosul are parte de mai mari faceri de bine, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai mult se supără şi se mânie. Mulţumind pentru darurile primite şi mai mult se cătrăneşte de purtarea binefăcătorului. Ce fiară poate fi mai feroce în răutatea ei? Ce fiară nu întrec ei prin răutatea năravului lor? Ce sălbăticiune nu depăşesc ei prin cruzimea lor? Câinii cărora li se aruncă o coajă de pâine se domesticesc, leii cărora li se poartă de grijă se îmblânzesc. Invidioşii, însă, şi mai mult se irită când li se arată îngrijire şi atenţie.
Rănile invidiosului sunt adânci şi ascunse, şi ele nu suferă vindecare, ca unele ce stau închise de durerea lor oarbă în ascunzişurile conştiinţei. Invidiosul este duşmanul propriei sale sănătăţi sufleteşti. Cel invidiat poate să scape şi să-l ocolească pe invidios, dar invidiosul nu poate scăpa de sine însuşi.
Tu, invidiosule, duşmanul tău este cu tine, vrăjmaşul îţi este continuu în inimă; primejdia este închisă în adâncul tău; eşti legat cu un lanţ neîndurător; eşti prizonierul invidiei şi nici o mângâiere nu-ţi vine într-ajutor.
A prigoni pe un om binecuvântat de Dumnezeu şi a urî pe cel fericit, iată o nenorocire fără leac". (Sfântul Vasile cel Mare, Despre invidie)
Răbdarea răului, primirea umilinţei la care te supune în lumea aceasta, are cea mai uriaşă putere asupra răului.
Chip de umilinţă desăvârşită ne-a dat Iisus pe Cruce. El, Fiul şi Slava Tatălui, Dumnezeu adevărat, nu S-a împotrivit ateismului lui Iuda ci a primit toate consecinţele lui. A primit să treacă prin cea mai de pe urmă umilire cu putinţă pe pământ, căci, ca un Dumnezeu, ştia ce putere are umilinţa. Răbdând bătăi, scuipări în obraz, cununa de spini, piroanele şi spânzurarea pe cruce, iar peste suflet hulirea celor fără de lege; toate acestea încă nu erau crucea cea mai grea. Pe aceasta o avea la spate. Dar avea Iisus o cruce mai grea, pe care era răstignit cu faţa; era neasemănata durere a milei Sale faţă de oameni. Crucea asta n-o simte decât omul care nu se mai sminteşte de om; ci înţelegându-l nesfârşit îl iartă şi îi stinge veninul cu rouă cerului din sufletul său.
Oamenii aceştia, care boleau de răi ce erau şi care nu pricepeau nimic din dumnezeirea lui Iisus, reprezintă acea coaliţie a veninului sufletesc contra Mântuitorului. Aceşti contemporani ai lui Iisus, otrăviţi de răutate, reprezintă culmea invidiei omeneşti contra sublimului, contra lui Iisus. Căci de ce a fost invidiat Iisus? Din cauza minunilor Sale printre cei sărmani şi oropsiţi, cei dintâi chemaţi la mântuire.
Flămânzii erau hrăniţi; hrănitorul, duşmănit. Morţii erau înviaţi; invidioşii mureau de ciudă. Demonii erau alungaţi iar Celui ce le poruncea la demoni să iasă, oamenii îi întindeau curse. Leproşii erau curăţiţi, şchiopii umblai, surzii auzeau, orbii vedeau iar binefăcătorul era prigonit.
In cele din urmă L-au osândit la moarte pe Dătătorul vieţii; au bătut cu bice pe Izbăvitorul oamenilor şi au judecat la moarte pe Judecătorul lumii (Sfântul Vasile cel Mare, Despre invidie).

- (Din volumul: Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca -€“ Omul, zidire de mare preţ) -

[dobrin7m]

În prealabil postat de cezar_ioan

Ei, Mihaela, dă-mi voie să îţi reamintesc: de multe ori Dumnezeu lucrează prin oameni.
Doctorii, psihologii şi alţii au adus vindecare sau măcar alinare şi folos în deprinderea răbdării multor oameni cu varii suferinţe sufleteşti, maritale, profesionale, sociale etc.
Nu vreau să deschid o nouă polemică dar astăzi nu prea mai e loc pe lume fără niţică vizită la câte un psi. O fac şi feţele bisericeşti, fii liniştită, pentru simplul motiv că în lume se petrec lucruri atât de complexe şi de agresive încât ajutorul psi e deseori inevitabil. A te priva singur de ajutorul psihologului e o dizabilitate aproape la fel de mare ca a refuza Spovedania şi Biserica. Practic rămâi ca un iepure în bătaia puştii. Te mai miri apoi că ustură alicele sau că doare satârul?...
Iar în mijlocul tuturor vindecărilor şi vindecătorilor e Însuşi Hristos, chiar de noi nu sesizăm asta şi tindem să separăm, analitic foarte, inseparabilul.
Pretindem, cred eu, dintr-un clişeu prost deplasat pe lumea îmbolnăvirilor de azi, ca vindecătorul să fie un sfânt, altminteri nu e Mâna lui Dumnezeu acolo. Rău gând, socotesc, întrucât se cunoaşte că Dumnezeu intervine prin cine voieşte şi cum voieşte. Mărturii avem şi în Scriptură, numeroase, ca să nu mai zic câte avem din 2000 de ani de creştinism.
Mulţi nebuni (consideraţi de noi aşa ori pur şi simplu chiar aşa fiind) au adus folos mare semenilor, pentru că Dumnezeu a ales să lucreze prin ei, din raţiuni numai de El ştiute.
Mulţi care nu sunt deloc impecabili, ba dimpotrivă, se dovedesc uneori vitali pentru semeni.
Îţi aminteşti ce spunea Părintele Rafail despre grecul acela mare fumător care vindeca miraculos prin chiliile de pe Athos? Nu ştiu dacă sufletul grecului o nimeri Împărăţia Cerului, dar e limpede că mulţi demoni a scos din semeni, aşa fumăcios cum era.
Una e ca Dumnezeu să facă chiar şi minuni prin tine, alta e să fii miluit cu Împărăţia Cerurilor. Unii au scos demoni şi nu au primit mântuirea. Alţii nu au făcut mai nimic demn de apreciat (dacă folosim criteriile noastre curente privind viaţa virtuoasă) dar Dumnezeu i-a pus în rândul sfinţilor.
Să nu ne pripim cu judecăţile de valoare, aşadar ci să ne grăbim cu smerenie şi înţelepciune să cerem ajutorul potrivit oamenilor potriviţi. Până şi stăpânirile potrivnice, spune Apostolul, să le primim ca de la Dumnezeu, voia Lui fiind în toate, din raţiuni numai de El ştiute. Darmite pe doctorii de trup şi de suflet (psihic)...

Cândva, unul dintre gheronii îndrăgiţi pe Athos şi în lume, a avut de luptat cu ispita de a nu merge la doctor. Refuza, crezînd că prin asta se îndoieşte de harul lui Dumnezeu şi că se reţine de la mucenicie. Şi avea cancer, bietul şi fericitul...În cartea despre viaţa lui (dacă nu mă înşel e vorba de Gheron Paisie? ori de Gheron Iosif... îmi scapă acum), ucenicul arată foarte clar procesul prin care bătrânul s-a smerit, trezit fiind de Dumnezeu şi a acceptat, ulterior, să meargă la doctor, unde a şi fost îngrijit, în ultima perioadă a vieţii, în mod cu totul exemplar. Până la trecerea la Domnul.
Vezi aşadar că multe lucruri aparent de neînţeles se întâmplă în lume. A separa net, tranşant, relaţia de consiliere cu un psi de credinţa în Hristos, a le pune în conflict, e unul din aceste lucruri pe care eu nu le înţeleg, deocamdată...:)

Cezar nu intram in polemica ca nu avem de ce. Doar cateodata nu intelegem bine ce a vrut sa spuna celalalt, poate din prea multa graba.

Eu nu spun ca psihologia nu e buna , sau ca trebuie categoric respinsa. Altceva spun eu de fapt.
Tu Cezar daca nu ai crede in Dumnezeu, daca nu ai fi ortodox iubitor de Hristos, ce fel de psiholog ai fi?
Asta incerc sa spun. Ca in lumea asta mare , psihologii care cred in Dumnezeu sunt extrem de putini.
Fa o analiza sa vezi cati sunt credinciosi, cati dintre acestia sunt crestini, si cati sunt ortodocsi. Cred cu indulgenta ca doar 5%. Sa nu vorbim de tara noastra, desi si aici multi sunt crestini doar cu numele.Si acesti psihologi au pretentia sa vindece lumea.
Iata Cezar o noua cale pentru tine. A propovadui importanta credintei in Dumnezeu la cei din domeniul tau. Ortodoxia nu degeaba este numita calea de vindecare a sufletului. In ortodoxie , la sfintii nostri vei gasi cele mai minunate tratate de psihologie. Si cred ca un preot este si psiholog in acelasi timp.
Iata deci, ca psihologii acestei societati , daca nu sunt credinciosi, nu vad cum ar vindeca. de aceea am spus diagnosticare ocazionala, pentru ca ajung oamenii, or sa primeasca diagnostice gresite ori sa fie diagnosticati fara sa fie nevoie si diagnosticare dilentanta, pentru ca astazi in societate tot mai multi se cred psihologi si consulta membrii societatii si cu voie si fara voie.

Cred ca un psiholog ca sa fie bun cu adevarat trebuie mai intai sa fie un bun crestin, un traitor intru Hristos.

Mai vreau doar sa spun, ca sigur, Dumnezeu lucreaza prin oameni insa si diavolul tot asa. Si sigur ca nu pretindem ca vindecatorul sa fie un sfant. Nu trebuie sa ducem totul la extreme, (nu stiu de ce oamenii fug catre extreme). Insa vindecatorul macar sa fie bun crestin, si cautator al lui Hristos. Sigur , eu consider ca tu esti un astfel de om, insa putini psihologi sunt ca tine.

[dobrin7m]

În prealabil postat de cezar_ioan

A separa net, tranşant, relaţia de consiliere cu un psi de credinţa în Hristos, a le pune în conflict, e unul din aceste lucruri pe care eu nu le înţeleg, deocamdată...:)

Revin numai pentru ca am uitat sa spun un lucru.
Tocmai aceasta reclam si eu, aceasta separare pe care majoritatea psihologilor o traiesc si o afiseaza: doar psihologi si deloc crestini.

Deci Cezar nu societatea bolnava e de vina , ca face aceasta separare ci psihologii care nu se indreapta spre Hristos.
Daca ai stii cate ravagii se fac aici de catre psihologii fara credinta.
nu iti poti imagina unde a ajuns societatea din aceasta cauza.

de aceea revin la parerea mea: preotii nostri sunt si buni psihologi.
Am inteles ca faci teologia. Iata asa te implinesti, preot ( daca asta intentionezi) si psiholog.