Starețul Efrem Vatopedinul despre sentimentalism, feciorie, căsătorie și altele

Ma bucur ca iti place. Majoritatea femeilor (chiar a crestinelor ma tem) l-ar considera misogin.

- Aţi vorbit despre oamenii din ziua de azi, doritori de plăceri şi confort. Aşadar, care este locul sentimentelor în viaţa noastră?

- Toţi avem sentimente, dar acestea sunt în realitate o expresie a „omului vechi” şi Dumnezeu ne cere să ne dezbrăcăm de acest „om vechi” (Ef. 4:22) şi de sentimente. Trebuie să convertim aceste sentimente, care sunt de natură psihologică (sufletească) în simţiri şi trăiri duhovniceşti.

- Aţi putea defini sentimentele?

- De exemplu, mi se întâmplă ceva şi, din această cauză, simt o mare bucurie. Pot să trăiesc aceasta psihologic, să mă bucur şi să fiu cu adevărat fericit, sau pot preschimba acest sentiment de fericire în trăire duhovnicească. De îndată deschid o conversaţie cu Dumnezeu şi încep să-I dau mulţumită Domnului, aşa încât, în loc ca acesta să fie un sentiment pur psihologic, el devine o bucurie duhovnicească, o energie spre împreuna-vorbire cu Dumnezeu. Dacă am un sentiment de tristeţe şi sunt grozav de necăjit pentru că, să spunem, mi-a murit mama sau cel mai bun prieten sau altă năpastă a căzut asupra mea, îmi voi vărsa inima înaintea lui Dumnezeu, precum Prorociţa Ana (cf.1 Împ. 1:4-28), şi voi folosi această energie a tristeţii prefăcând-o în energie de rugăciune înaintea lui Dumnezeu.

Părintele Sofronie obişnuia să spună că nu putem trăi o viaţă monahală adevărată dacă nu învăţăm să preschimbăm stările noastre psihologice în stări duhovniceşti. Şi cum facem aceasta? Îngăduim(...)

sursa:http://acvila30.ro/arhim-zaharia-de-...-duhovnicesti/

[Ekaterina]

În prealabil postat de Yasmina

Eu nu inteleg materialul.
Suntem sentimentali intr-o oarecare masura,altii mai mult altii mai putin;cand vedem ca nu se mai poate cu atata sentimentalism si simtim ca ne vine de hac,sa nu uitam sa ne rugam si sa-I spunem Domnului neputintele noastre.

Iar Sfanta Fecioara a suferit cumplit vazandu-si Fiul atat de aspru maltratat,ca doara nu L-a privit cu o pace duhovniceasca si cu resemnare?!?!

Cum adica homesexualismul este sentimental?

Materialul este mai greu de inteles si pentru ca este rostit intr-un anumit context. Cu siguranta suntem sentimentali, insa depasirea acestui nivel este de dorit, este ca si cum am nazui spre o traire duhovniceasca superiora (fara Dumnezeu nu putem face asta).

Sunt multe lucruri profunde in cuvantul Staretului Efrem, care cer mai mult de o simpla citire, insa este important ca sentimentalismul trebuie si poate fi depasit, pentru a accede la o traire superioara lui.

[Ekaterina]

În prealabil postat de VladCat

Ma bucur ca iti place. Majoritatea femeilor (chiar a crestinelor ma tem) l-ar considera misogin.

Cum sa-l consideram misogin cand da asemenea sfaturi sotului? :-) Rar intalnesti un preot care sa acorde o atentie atat de mare femeii (sotiei) si sa il convinga pe barbat (sot) ca trebuie sa fie atent, nobil, rabdator, iubitor, tandru, etc. sa il faca constient de calitatile femeii dar si de defectele ei, pentru care intr-o mare masura responsabil este comportamentul gresit al sotului.

Sunt multe sfaturi care pot salva o casnicie, sau sa faca ca aceasta sa fie una odihnitoare, in care cei doi soti sa traiasca fericiti. Imi place in mod deosebit acest sfat: Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. :-))

[andrei_elena]

În prealabil postat de VladCat

Părintele Sofronie obişnuia să spună că nu putem trăi o viaţă monahală adevărată dacă nu învăţăm să preschimbăm stările noastre psihologice în stări duhovniceşti. Şi cum facem aceasta? Îngăduim(...)

sursa:http://acvila30.ro/arhim-zaharia-de-...-duhovnicesti/

da... superb exprimat

În prealabil postat de Ekaterina

Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. :-))

sa luam aminte :)))))))))))

În prealabil postat de andrei_elena

da... superb exprimat

chiar ca :)...si in pasajul ce urmeaza da un exemplu care cumva vine sa clarifice si aritcolul staretului Efrem:

„Părintele Sofronie obişnuia să spună că nu putem trăi o viaţă monahală adevărată dacă nu învăţăm să preschimbăm stările noastre psihologice în stări duhovniceşti. Şi cum facem aceasta? Îngăduim oricărui fel de energie să vină asupra noastră, dar preschimbăm gândul şi-l întoarcem către Dumnezeu, spre a vorbi cu El. De exemplu, îmi amintesc de bunica mea, cât de credincioasă era ea; cum era prima în biserică şi ultima la plecare. În timpul nopţii, făcea mereu metanii şi mama avea obiceiul să o urmărească prin uşa întredeschisă cum îşi făcea ea metaniile; şi îmi spunea: „Ştii, bunica ta face tot timpul metanii“. Îmi amintesc de toate acestea şi mă simt cuprins de duioşie. Nu-i nimic, las simţirea să vină, dar îmi ridic mintea la Dumnezeu şi folosesc energia acestui sentiment pentru ceea ce voiesc eu. „Duhurile prorocilor, prorocilor se supun” (1 Cor. 14:32), spune Sfântul Pavel. Aşadar, întorc această energie spre păcătoşenia mea şi încep să mă rog pentru iertarea păcatelor mele sau pentru altceva, îmi schimb direcţia concentrării minţii şi îi dau altceva pe care să se fixeze.”

[cezar_ioan]

În prealabil postat de andrei_elena

Incerc sa explic cum e cu trairea intensa a emotiilor. Un om emotiv stie ce inseamna asta, nu ca neaparat isi doreste sa treaca prin tornada cand apare, din contra o ocoleste cu toate puterile lui dar tornada se tine lant dupa el si-l doboara. Lupta in cea mai mare parte se da in interior, nimeni nu stie cat freamat este in acel suflet doborat de emotie. Emotia in sens generic spun, nu ma refer la ceva anume... dar as putea sa exemplific pentru a contura mai bine speta. Panica spre exemplu, este o emotie negativa, extrem de negativa care mai are si magica proprietate de a se amplifica progresiv dupa legi necunoscute, subterane. Poti ocoli panica? Daca reusesti, esti un adevarat luptator. Cand traversezi adancurile fricii nu te poti agata decat de numele Domnului. Intr-un film am auzit o replica pe care am retinut-o, era o diferentiere intre frica si panica "frica este sanatoasa, panica este mortala". Ambele sunt emotii, prima te impulsioneaza, te obliga sa iei decizii, a doua te doboara, te injecteaza cu veninul ei paralizant.
La iubire nu vreau sa fac nici o referire, e un subiect prea amplu, o variabila cu nuante infinite.

Panica (şi atacurile de panică) ţin de asfixia unui suflet închis perfect în el însuşi, autobetonat cu convingeri ferme, ca un buncăr.
Greu de suportat, într-adevăr, mai ales că apare impresia morţii iminente.
Pentru omul trupesc această stare afectivă este într-adevăr resimţită ca o catastrofă. Ne e frică de panică!

Există însă ceva extraordinar de important în panică şi mai ales în tulburările de panică (anxioase): şansa ca mintea conştientă să descopere (la o analiză retrospectivă) cât de închis în sine e omul, persoana în cauză. Cât de rupt de semeni, în sensul pierderii compasiunii şi al încrederii, ori în sensul egotismului celui mai narcisist. Şi cât de întors cu spatele la Dumnezeu.
Dacă omul sesizează ce i se întâmplă de fapt, începe să privească panica cu recunoştinţă: ea a fost semnalul, poate mic precum un punct în zare, de care conştiinţa de sine avea nevoie pentru a înţelege câtă nevoie are sufletul de Dumnezeu, de Acasă.

Panica e varianta extremă a dorului de Dumnezeu.
Şi nu, nu e mortală. Pare aşa, dar nu e.
De fapt, e exact invers: deschide fereastra sufletului, uşor, spre Înviere.
Doare niţel acel scârţâit al unei uşi masive (mândria egotică) demult neunse (lacrimile căinţei şi pocăinţei), sună urât, ce-i drept. Însă prin fanta abia întredeschisă începe, în sfârşit, să se înfiripe Lumina.

[andrei_elena]

În prealabil postat de VladCat

chiar ca :)...si in pasajul ce urmeaza da un exemplu care cumva vine sa clarifice si aritcolul staretului Efrem:

„Părintele Sofronie obişnuia să spună că nu putem trăi o viaţă monahală adevărată dacă nu învăţăm să preschimbăm stările noastre psihologice în stări duhovniceşti. Şi cum facem aceasta? Îngăduim oricărui fel de energie să vină asupra noastră, dar preschimbăm gândul şi-l întoarcem către Dumnezeu, spre a vorbi cu El. De exemplu, îmi amintesc de bunica mea, cât de credincioasă era ea; cum era prima în biserică şi ultima la plecare. În timpul nopţii, făcea mereu metanii şi mama avea obiceiul să o urmărească prin uşa întredeschisă cum îşi făcea ea metaniile; şi îmi spunea: „Ştii, bunica ta face tot timpul metanii“. Îmi amintesc de toate acestea şi mă simt cuprins de duioşie. Nu-i nimic, las simţirea să vină, dar îmi ridic mintea la Dumnezeu şi folosesc energia acestui sentiment pentru ceea ce voiesc eu. „Duhurile prorocilor, prorocilor se supun” (1 Cor. 14:32), spune Sfântul Pavel. Aşadar, întorc această energie spre păcătoşenia mea şi încep să mă rog pentru iertarea păcatelor mele sau pentru altceva, îmi schimb direcţia concentrării minţii şi îi dau altceva pe care să se fixeze.”

Parintele Staniloaie in cartea "Rugaciunea lui Iisus si experienta duhului sfant" vorbeste despre liturghia zilnica a gandurilor. Este aceeasi idee exprimata un pic diferit. O sa caut un citat mai relevant sa-l postez.

[andrei_elena]

În prealabil postat de cezar_ioan

Panica (şi atacurile de panică) ţin de asfixia unui suflet închis perfect în el însuşi, autobetonat cu convingeri ferme, ca un buncăr.
Greu de suportat, într-adevăr, mai ales că apare impresia morţii iminente.
Pentru omul trupesc această stare afectivă este într-adevăr resimţită ca o catastrofă. Ne e frică de panică!

Există însă ceva extraordinar de important în panică şi mai ales în tulburările de panică (anxioase): şansa ca mintea conştientă să descopere (la o analiză retrospectivă) cât de închis în sine e omul, persoana în cauză. Cât de rupt de semeni, în sensul pierderii compasiunii şi al încrederii, ori în sensul egotismului celui mai narcisist. Şi cât de întors cu spatele la Dumnezeu.
Dacă omul sesizează ce i se întâmplă de fapt, începe să privească panica cu recunoştinţă: ea a fost semnalul, poate mic precum un punct în zare, de care conştiinţa de sine avea nevoie pentru a înţelege câtă nevoie are sufletul de Dumnezeu, de Acasă.

Panica e varianta extremă a dorului de Dumnezeu.
Şi nu, nu e mortală. Pare aşa, dar nu e.
De fapt, e exact invers: deschide fereastra sufletului, uşor, spre Înviere.
Doare niţel acel scârţâit al unei uşi masive (mândria egotică) demult neunse (lacrimile căinţei şi pocăinţei), sună urât, ce-i drept. Însă prin fanta abia întredeschisă începe, în sfârşit, să se înfiripe Lumina.

De meditat.... multumesc.