Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[tabitha]

Dumnezeu a creat măgarul şi îi zise:
- Tu eşti un măgar. Va trebui să cari într-una greutăţi pe spatele tău de dimineaţa până seara. Vei mânca iarbă şi nu vei fi prea deştept. Şi vei trăi 50 de ani.
La care răspunse măgarul:
- Să trăiesc aşa 50 de ani e mult prea mult Doamne! Nu mă lăsa să trăiesc mai mult de 30 de ani!
Şi a fost aşa.
Apoi Domnul a făcut câinele şi îi zise:
- Tu eşti un câine! Tu vei veghea bunurile oamenilor şi vei fi prietenul lor cel mai bun. Vei mânca resturile de la masa oamenilor şi vei trăi 25 de ani.
La care câinele zise:
- Aşa o viaţă 25 de ani e prea mult Doamne! Nu-mi da mai mult de 10 ani.
Şi a fost aşa.
După care Dumnezeu a creat maimuţa şi i-a zis:
- Tu eşti o maimuţă! Vei sări din pom în pom şi te vei purta ca un idiot. Vei fi hazlie şi vei trăi 20 de ani.
Maimuţa zise:
- Doamne! 20 de ani ca un clown e prea mult. Te rog nu-mi da mai mult de 10 ani.
Şi a fost aşa.
La urmă Dumnezeu a creat omul şi i-a zis:
- Tu eşti un om, singura făptură cu raţiune de pe pământ. Îţi vei folosi inteligenţa să îmblânzeşti animale şi să cultivi plante. Tu vei stăpâni pământul şi vei trăi 20 de ani.
La care omul zise:
- Doamne 20 de ani îmi sunt prea puţin! Dă-mi Doamne cei 20 de ani care i-a refuzat măgarul, cei 15 ai câinelui şi cei 10 ai maimuţei.
Şi aşa a făcut Dumnezeu că omul trăieşte 20 de ani ca om, după care se căsătoreşte şi 20 de ani trăieşte ca măgar muncind lucruri grele de dimineaţa până seara. Apoi va avea copii şi va trăi 15 ani ca un câine păzind casa şi mâncând resturile de la familia sa. Apoi la vârste înaintate îşi trăieşte ultimii 10 ani ca maimuţa, se va purta ca un idiot şi îşi va distra nepoţii.

[cristiboss56]

sursa: pravoslavie.ru



Se uita cu uimire în jur până când i-a căzut privirea pe imaginea unei femei – era chiar acea "cerșetoare fără adăpost" care i-a spus unde să meargă în acele momente cumplite de disperare. Era Sfânta Xenia de Sankt-Petersburg, nebună pentru Hristos.
Un preot din California de Nord slujea într-o parohie compusă din foști creștini evanghelici convertiți la Ortodoxie. Pe când parohia aceasta încă nu era ortodoxă, veneau aici dintre cele mai diverse tipuri de oameni pentru a asculta citindu-se din Evanghelie. Într-o zi, lângă casa lor de rugăciune s-a oprit un tânăr cu o motocicletă. Înfățișarea îl prezenta a fi un pierde-vară, dar el își dorea sincer să-L cunoască pe Hristos. A închegat o relație bună cu pastorul care mai târziu a devenit preot ortodox și a povestit întâmplarea aceasta. Încet-încet, tânărul a început să-și schimbe modul de viață și să se lepede de păcate. Într-o zi, pastorul i-a spus că, dacă vrea cu adevărat să-I urmeze lui Iisus, trebuie să părăsească anturajul motocicliștilor. Însă lucrul acesta era peste puterile tânărului. A părăsit parohia și pe pastor cu intenția să nu se mai întoarcă niciodată.
A urcat pe motocicletă și a dispărut, dar nu după mult timp a avut un accident groaznic, în urma căruia și-a pierdut picioarele.
În cele din urmă, a reînnodat legăturile cu ”vechii prieteni”, ajungând astfel într-o casă dărăpănată cu o chirie mică, aflată într-un cartier defavorizat și unde era un grad mare de delincvență. Într-o seară, pe când el și prietenii săi se predaseră cu o deosebită energie alcoolului și drogurilor, tânărul a alunecat, a căzut și și-a pierdut conștiința. Prietenii lui, care nici pe departe nu erau treji, l-au considerat mort. Neînțelegând ce trebuie să facă și, ca de obicei, evitând orice contact cu poliția, au târât pur și simplu în stradă corpul fără picioare al tânărului și l-au aruncat în primul container.
În containerul acesta, în dimineața următoare, tânărul s-a trezit, și-a revenit. A fost cu adevărat o trezire îngrozitoare: se afla cu totul abandonat, tăvălindu-se în containerul de gunoi! Spre uimirea lui, ieșind târâș din containerul care aproape îi devenise sicriu, tânărul s-a așezat pe marginea drumului, plin de gânduri negre: ”Uite ce am ajuns. Un gunoi de om netrebuincios. Aruncat ca un deșeu.”
Cufundat în gândurile acestea disperate, a observat dintr-odată prezența unei femei în vârstă îmbrăcată în zdrențe, o cerșetoare fără adăpost. S-a apropiat de el. Avea o față aspră și acuzatoare. "Știi unde trebuie să mergi, a spus ea, arătând spre tânăr. Atunci, du-te acolo". În acel moment, bărbatul și-a adus aminte de fostul său pastor și de biserica în care aproape că se schimbase. Hotărât temeinic să o găsească din nou, s-a mutat înapoi în oraș.
Când a ajuns la biserica aceea care odinioară îi era familiară, a văzut că acum era transformată. Acoperișul era încununat cu cruci și cupole de aur, iar interiorul era cu totul schimbat. Nu mai erau scaune, iar în față era ceva ca un perete despărțitor cu niște imagini ciudate ale unor sfinți. Se uita cu uimire în jur până când i-a căzut privirea pe imaginea unei femei – era chiar acea "cerșetoare fără adăpost" care i-a spus unde să meargă în acele momente cumplite de disperare. Era Sfânta Xenia de Sankt-Petersburg, nebună pentru Hristos.
Tot acum, tânărul l-a întâlnit pe vechiul său prieten, care era deja preot ortodox, în sutană și purtând cruce. Tânărul s-a botezat și a început să ducă o viață de credincios practicant, schimbându-se cu adevărat de data aceasta.
Nu știu ce a devenit de atunci tânărul. Însă un lucru e sigur: minunea aceasta a Sfintei Xenia s-a petrecut cu un om care până atunci nu știa nimic despre ea și care locuia foarte departe de Rusia. Minunea s-a petrecut în momentul în care tânărul avea cea mai mare nevoie.

[cristiboss56]

Îndată după aceea a intrat satana și l-a făcut să se arunce la pământ în fața raclei sfântului, răcnind și făcând spume la gură.

Două dintre cele mai importante minuni săvârșite de Sfântul Ioan cel Nou ne sunt cunoscute prin istorisirile recent - canonizatului mitropolit Petru Movila al Kievului. Iată ce ne spune acesta în a sa Împăcare a Bisericii Ortodoxe:
„Ne-a povestit Varlaam că, în anul 1620 [...] în joia de după Pogorârea Sfântului Duh, când la Mitropolia Sucevei se serbează pomenirea Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou, oamenii, care vin de obicei din ținuturi îndepărtate, aduc multe daruri și dau bani mulți când sărută moaștele sfântului.
Și ecleziarhul, învățat fiind de necuratul, a luat o parte din banii puși pe farfuria de lângă racla sfântului și i-a ascuns în capișon. Îndată după aceea a intrat satana și l-a făcut să se arunce la pământ în fața raclei sfântului, răcnind și făcând spume la gură.
Cei ce au văzut, au alergat și i-au dat îndată de știre mitropolitului, care, venind și văzându-l chinuit de diavol, a zis: „Ori a luat ceva din moaștele sfântului, ori a luat fără binecuvântare din banii aceștia, pângărindu-se”. Pe loc a poruncit să-l caute și, căutând, au găsit în capișonul lui mulți bani.
Însă, fiindu-i mila și văzându-l chinuit de drac, mitropolitul a prins a rosti rugăciuni pentru dezlegare de blestem și îndată a ieșit din el duhul necurat, iar ecleziarhul, ridicându-se, a îngenuncheat la picioarele arhiereului, mărturisindu-și păcatul său și cerând iertare. Iar mitropolitul, certându-l îndelung, l-a înlăturat pentru un timp și, după ce și-a ispășit pedeapsa, l-a iertat”.

(Florin Grigorescu, SfântulIoan cel Nou de la Suceavaîn viaţa credincioşilor, Editura Arhiepiscopiei Sucevei Şi Rădăuţilor, Suceava, 2003)

[cristiboss56]

Despre Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou nu ştiam nimic, până când acasă la părinţi am găsit o carte cu viaţa şi minunile, pe care am răsfoit-o şi care m-a surprins văzând grabnicul ajutor acordat celor în nevoie, în special „copiilor născuţi şi nenăscuţi”. Sfântul Efrem a intrat în familie chiar în ziua nunţii noastre, chiar dacă noi nu am realizat acest lucru. Filmul nunţii începe cu un prim plan al icoanei Sfântului Efrem cel Nou cu toate ca în jurul acesteia erau mai multe icoane... La puţin timp după nuntă am rămas însărcinată. Ne gândeam ce nume ar trebui să-i punem micuţului. Aveam în minte o mulţime de nume însă nu şi Efrem. La 6 luni de sarcină am aflat că exista riscul de a pierde sarcina, iar din acel moment am stat liniştită la pat citind zilnic acatistul Sfântului. După o săptămână, mergând la control am aflat că pruncul ar avea un chist arahnoidian la cap. Chiar şi aşa, nu s-a pus niciodată problema să întrerupem sarcina.
Ştiind faptul că se v-a naşte în jurul datei de 5 mai, am hotărât să-l încredinţăm Sfântului Efrem cel Nou.
După ce am aflat de problema chistului, soţul meu împreună cu fratele lui şi cu părinţii, au mers în Grecia la Mânăstirea Sfântului Efrem cel Nou din Nea Makri, unde s-au rugat pentru viaţa pruncului şi au luat ulei din candela Sfântului. În drumul lor au trecut şi pe la Sf. Mare Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir, Sf. Grigorie Palama, Sf. David al Tesalonicului, Sf Vasile al Tesalonicului, Sf. Anisia, Sf. Mc. Rafael, Nicolae si Irina, Sf. Nectarie din Eghina, Sf. Cuv. David din Evvia, Sf. Ioan Rusul şi la Sf Ioan de Rila.
Tot timpul m-am rugat Sfântului să nasc usor şi repede. Am născut la data de 4 mai în urma unui travaliu aproape inexistent. După naştere s-a confirmat prezenţa chistului la cap. Poziţionarea acestuia într-o zonă delicată, cât şi mărimea (4 cm - în creştere) putea afecta mai mulţi centri nervoşi. Încă din spital ni s-a propus să facem un RMN, rezultatul fiind necesar doctorilor de specialitate. Au zis că din cauza anesteziei generale şi a vârstei prea fragede, exista posibilitatea ca pruncul să nu se mai trezească. Atunci am hotărât să botezăm pruncul în spital înaintea efectuarii RMN-ului.
Am stabilit, să facem botezul în următoarea zi, apoi după amiază, în urma programării, să fie făcut si RMN-ul. A doua zi dimineaţă, ne-a anunţat doamna doctor că programarea a fost anulată pe motiv că aparatul nu mai funcţionează şi peste tot unde a sunat pentru programare, i s-a refuzat examenul RMN din diverse motive. Atunci am hotărât să nu mai facem nici RMN şi nici botezul în spital, ci în urmatoarea duminică, în biserică, după cum s-a şi întamplat. Copilul a fost botezat, la 11 zile, în Biserica Sfânta Ecaterina din Bucureşti, primind numele Efrem Ciprian.
După o săptămână a fost facut şi RMN-ul, fără nici o complicaţie. Cu rezultatul ne-am prezentat la doi dintre cei mai renumiţi doctori de specialitate, unul ne-a spus să facem şi un CT (computer tomograf), dar să aşteptăm până la 3 luni deoarece copilul este prea mic, apoi mai discutăm, iar cel de al-doilea ne-a dat un număr de contact al unei doamne medic, pentru a face copilului tratament cu citostatice. Am sunat de nenumărate ori la acel număr, dar nu a răspuns nimeni, spre mirarea doamnei de la centrală. Atunci am hotărât să trimitem rezultatul RMN-ului în Italia, la mama mea, care era acolo, şi care auzise despre Spitalul Gianinna Gaslini din Genova, ca fiind unul dintre cele mai renumite spitale de copii, din lume.
Când unul dintre doctori a văzut rezultatul RMN-ului, a zis că pruncul poate muri în orice clipă, existând riscul să rămână fără aer şi că trebuie operat de urgenţă. Aici Sfântul Efrem și-a facut simtită prezenţa, căci acelaşi medic, care i-a zis mamei că operatia se ridică la câteva zeci de mii de euro, a venit cu soluţia ca pruncul să vină în Italia şi să fie adus în regim de urgenţă la spital, urmând să fie făcute toate cele necesare pentru salvarea lui...
Aşadar, când pruncul avea doar o lună, am mers cu maşina până în Italia. Tot drumul (24 de ore) a dormit, cu cateva exceptii când a mâncat, iar de plâns nici nu a fost vorba, de parcă nu l-ar fi deranjat nimic.
În spitalul din Genova, i s-au făcut analize complete, fiindu-i descoperit acest chist. A fost dus în departamentul de neuro-chirurgie unde am fost internaţi împreună. După două săptămâni de spitalizare, s-a format o comisie de doctori, şi a fost operat de către cel mai experimentat dintre acestia (cel care face, de obicei, doar interventiile cele mai complicate), directorul departamentului.
Operaţia a durat de la ora 8 dimineaţa până la ora 17, când ni s-a spus că totul s-a încheiat cu bine. (în acest timp, ne-am rugat cu toţii să fie bine). În zilele ce au urmat, recuperarea a decurs foarte bine. Copilul a mai stat în spital la terapie intensivă, încă două săptămâni. În tot acest timp mi-a fost foarte greu, deoarece nu puteam fi alături de Efrem şi nu puteam să-l alăptez decât o singură dată pe zi, dar, aşa cum nu am pierdut laptele din cauza stresului, a drumului obositor până în Italia şi faptului că timp de două săptămâni nu l-am putut alapta, totuşi Sfântul Efrem nu ne-a lăsat... după externare l-am putut alapta normal pâna la vârsta de un an.
În acest timp, Sfântul Efrem a mai vindecat un copil. La terapie intensivă se afla un baiat de 8 luni care făcuse comoţie cerebrală din pântecele mamei, pe care doctorii l-au salvat; dar la două luni a mai făcut odată comoţie cerebrală şi de aceasta dată fiind salvat. Părinţilor acestui copilaş li s-a zis că dacă va mai face încă o dată, nu garanteaza ca il vor mai putea salva. Pe holul spitalului am intrat în vorbă cu mama copilului, (care este româncă), şi ne-a spus despre starea critică a copilului ei. Văzând la noi o carte cu Minunile şi Acatistul Sfântului Efrem cel Nou, a cerut-o pentru a o citi. A doua zi, i-am dat şi din uleiul ce îl aveam din candela Sfantului si am îndemnat-o să ungă băiatul, lucru pe care l-a şi făcut. Copilul a fost externat la o săptămână după aceasta, căci starea lui se îmbunătăţise. La o săptămână după această minune, am fost şi noi externaţi, căci rezultatele arătau că totul a decurs cu bine.
Cât timp am fost noi în Italia, Sfântul Efrem i-a ajutat pe cei din ţară în obţinerea documentelor necesare copilului pentru spitalizare, totul, într-un timp foarte scurt.
La vârsta de 8 luni (în România), în ziua de 1 ianuarie, când i-am dat icoana cu Sfântul Efrem în mânuţe (căci se bucura mult când o vedea), a lipit fruntea de icoana de 3 ori si apoi a sărutat-o. Nu ne-a venit să credem când am văzut aceasta.
La vârsta de un an am mers cu toţii în Grecia la Sfântul Efrem să-i aducem mulţumire. La racla Sfantului, micuţul Efrem s-a arătat foarte bucuros. L-am asezat pe spate direct pe racla Sfantului, cu toate că nu suporta să stea pe spate, nici chiar in bratele mele, dar acum gângurea si radia de bucurie, stând aşa cateva minute bune. Apoi l-am dus la icoana Sfântului de pe catapeteasmă unde a aratat aceaşi bucurie privind icoana ca şi cum ar privi o persoana vie... După aceea s-a facut Acatistul Sfantului si pe când stăteam în genunchi în jurul raclei, băiatul, ţinându-se cu mânuţele de raclă, mergea dintr-un capăt în altul şi săruta icoanele (reprezentate pe raclă), şi cu fruntea le atingea.
Apoi ne-am închinat şi la Sf. Nectarie în Eghina, Sf Ioan Rusul in Procopie, Sf Dimitrie Izvoratorul de Mir din Tesalonic, Sf Rafael, Nicolae si Irina de langă Tesalonic şi Sf. Ioan de Rila.
Acum Efrem are un an si opt luni şi a trecut cu bine peste toate, este perfect sănătos, îl împărtăşim ori de câte ori avem ocazia, chiar şi zilnic, după îndemnul Sfântului Efrem; şi sărută toate icoanele pe care le întâlneşte fiind foarte atras de cele sfinte... Sfântul Efrem cel Nou a fost alături de noi în aceste clipe de încercare, ne-a ajutat şi ne ajută mereu în orice problemă, nu de puţine ori i-am simţit ajutorul... orice am întâmpinat cerând ajutorul Sfântului le-am trecut cu bine.
O promisiune făcută Sfântului Efrem cel Nou, a fost că dacă Dumnezeu ne va dărui o fetiţă, o vom boteza Efremia. Acest lucru s-a întâmplat deoarece între timp am rămas însărcinată şi am născut o fetiţă sănătoasă, pe care am botezat-o Maria - Efremia.
Vă îndemn să chemaţi în ajutor pe Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, precum şi pe ceilalţi Sfinţi, prieteni ai lui Dumnezeu, care nu vor zăbovi să vină în ajutor!
Slava si multumire lui Dumnezeu pentru toate!


(Adina)

[cristiboss56]

Comoara de la Mănăstirea Bogdana



Într-una din zilele anului 1639 Rădăuţiul era în flăcări. Lumea fugea îngrozită pe străzi, bărbaţi şi femei cu copii în cârcă, care ţipau cât îi ţinea gura, cei mai mărişori ţinându-se de veşmintele mamelor, fără să mai simtă durerea din tălpile rănite de pietrele de pe uliţele colbăite. Animale scăpate fugeau înnebunite, parcă fugărite de fiare. Peste tot numai fum, iar focul părea că mistuie întreg oraşul. Sărăcimea căuta cu disperare să-şi salveze pielea iar cei mai înstăriţi încercau să ascundă ori să ia cu ei ce se mai putea salva.
Nimeni nu ştia cine sunt năvălitorii şi de unde au apărut. Însă tuturor le era clară intenţia asediatorilor: jaful. La mănăstirea Bogdana, însă, era slujbă. Cineva obişnuit cu atmosfera de la slujbele mănăstirii însă, şi-ar fi putut da seama că înăuntrul bisericii, pe lângă slujbă, se mai petrece ceva. Din timp în timp, câţiva călugări mai vânjoşi, îmbrăcaţi cu straie largi, ieşeau din biserică, dar aveau un pas apăsat, de parcă ar fi cărat cine ştie ce povară.
Călugării au auzit din timp despre grozăvia care se petrecea în oraş, dar măcar se bucurau, dacă s-ar mai putea spune aşa, că atacatorii nu sunt turci şi cu toate că urma jaful, ştiau că biserica nu va fi incendiată. Pentru că timpul era foarte scurt, au hotărât ca imediat să înceapă slujba privegherii şi să ascundă comoara cea mai valoroasă a mănăstirii: moaştele Sfântului Leontie. Dar unde să le ascunzi când oraşul, curtea roiau de lume, iar biserica era şi ea, plină ochi?
Legenda spune că monahii s-au adunat ciorchine în naos, în faţa tabloului votiv, încât nimeni nu-şi putea da seama ce se întâmplă în mijloc. Au ferit lespezile de piatră de pe pardoseală şi au început să sape. Pământul scos era pus în traiste, iar călugării mai voinici le doseau pe sub largile rase şi le răsturnau prin dosul chiliilor, chiar în chilii, fără să-i vadă nimeni. După câteva ore, când privegherea era pe sfârşite, iar moaştele sfântului erau bine tăinuite, au apărut şi tâlharii. Cât de mare a fost jaful ori câţi vor fi pierit de sabie nu se mai ştie, însă istoria a lăsat câteva indicii că, într-adevăr, în acea zi nefastă din 1639 Rădăuţiul nu a cunoscut mila. Însuşi Vasile Lupu, domnitorul Moldovei din acei ani a venit la Rădăuţi să vadă ce s-a întâmplat, şi tulburat de distrugerile văzute ar fi spus cu tristeţe: „Domnia mea a văzut pe acea Sfântă Episcopie lipsită de oameni şi prădată de tâlhari”.
Curios este că după acea invazie moaştele sfântului Leontie au fost considerate pierdute, la fel ca toate odoarele prădate, semn că nimeni din cei care au plănuit ori au îngropat sfintele moaşte nu a mai rămas în viaţă.
A rămas doar o legendă, pe alocuri obscură, despre o comoară îngropată în graba mare de călugări, în timpul unei privegheri.

Legenda se confirmă



Între anii 1974-1977, la biserica Mănăstirii Bogdana, cea mai veche biserică de piatră din Moldova, ctitorită de Bogdan I, întemeietorul statului feudal Moldova, s-au efectuat cercetări arheologice şi, din întâmplare sau poate chiar ispitiţi de legendă, arheologii au ferit lespezile de sub tabloul votiv, iar ce au găsit i-au pus într-o mare încurcătură. Indiciile găsite de arheologi, în măsură să permită datarea mormântului erau contradictorii, unele indicând secolele XIV-XV, altele prima parte a secolului al XVII-lea.
Adunând şi punând cap la cap tot felul de informaţii, misterul osemintelor necunoscute a fost elucidat. Elementele din veşmintele găsite în mormânt plasau vechimea osemintelor în secolelor XIV-XV, iar acoperământul de mormânt era, fără nici un dubiu, de la începutul veacului al XVII-lea. Nu mai încăpea nici o îndoială: fuseseră descoperite moaştele sfântului Leontie, primul episcop de Rădăuţi, socotite pierdute timp de 350 de ani. Indiciile arheologice erau întărite şi de menţiunea găsită în manuscrisele ieromonahului kievean Zaharia Kopâstenski, care spunea că „moaştele sfântului Leontie au stat în biserică în naos, în partea dreaptă sub tabloul ctitoricesc”.
Cu alte cuvinte, în graba mare de a salva de la pângărire nepreţuitele relicve ale mănăstirii, monahii le-au ascuns chiar sub locul unde erau aşezate de obicei, poate tocmai pentru a atrage cât mai puţin atenţia celor prezenţi la acea priveghere.
Moaştele sfântului Leontie, din nou la lumină
E lesne de înţeles că fiind plină epocă comunistă, o asemenea descoperire nu putea fi mediatizată. Toate elementele cu valoare arheologică din mormânt au fost ridicate, dar mormântul a fost din nou închis, pentru încă un sfert de veac.
În 1991, s-a hotărât redeschiderea mormântului şi repunerea moaştelor Sfântului Leontie la loc de cinste, pentru a putea fi venerate de credincioşi, aşa cum se întâmpla cu mai bine de 350 de ani în urmă.
Actualul stareţ al Mănăstirii Bogdana, părintele Iustin Dragomir, îşi aminteşte de momentul exhumării moaştelor, eveniment la care au participat, pe lângă mai mulţi preoţi, PS Gherasim Putneanul şi fostul stareţ al mănăstirii, arhimandritul Teodor Pavlo, ambii trecuţi la Domnul între timp. Tot părintele Iustin ne-a spus că, spre surprinderea tuturor celor prezenţi, moaştele nu erau întregi, ci doar numai porţiuni.

Cine a fost sfântul Leontie?



Sfântul Leontie a avut parte dintotdeauna de o evlavie deosebită din partea bucovinenilor. Chiar mai mult decât atât, cu doar câţiva ani înainte de tragedia din 1639, acelaşi ieromonah kievean, Zaharia Kopâstenski, de care am amintit şi mai înainte, vorbea despre marele pelerinaj care avea loc an de an, la 1 iulie, la Rădăuţi, la moaştele Sfântului Leontie, la care veneau nu numai români, ci şi ucraineni şi alte neamuri. Drumul care ducea la mănăstire, adică cel pe care veneau pelerinii la Sfântul Leontie, se numea „Drumul Sfântului”.
Dar cine a fost Sfântul Leontie?
Lavrentie ieromonahul a trăit la sfârşitul veacului al XIV-lea şi prima parte a celui de-al XV-lea, în zona Rădăuţiului, la Mănăstirea Laura. A fost unul dintre călugării cu viaţă aleasă, fiind considerat sfânt, încă din timpul vieţii, de cei care îl căutau pentru a-i cere sfatul, la mănăstirea Laura. După înfiinţarea scaunului episcopal de la Rădăuţi în timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), smeritul monah Lavrentie a primit cinstea episcopatului. Mănăstirea Laura a fost lăsată în grija celui mai destoinic ucenic al său, nimeni altul decât binecunoscutul Daniel Sihastrul, sfătuitorul voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Spre bătrâneţe, vlădica Lavrentie s-a retras din scaunul episcopal, pentru a duce viaţă de schivnic (cea mai înaltă consacrare monahală), noul său nume fiind Leontie. După moarte, trupul său a rămas neputrezit şi, atât datorită amintirii rămase în mintea credincioşilor, cât şi faimei moaştelor sale de a fi făcătoare de minuni, a fost cinstit foarte curând după trecerea la Domnul ca sfânt, la data de 1 iulie.
În iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Sfântului Leontie. Data pomenirii sale a fost păstrată la 1 iulie, după vechea tradiţie.

[cristiboss56]

Căldura asta de care vorbești, ea nu este în văzduh, ci întru noi. Încălzindu-se cu ea, pustnicii nu se temeau de asprimea iernii, fiind și ocrotiți prin darul care le slujea ca vesmânt. Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru.

Sfinții Apostoli cunoșteau într-un chip simțit aflarea de față (prezența) a Duhului lui Dumnezeu.
Atunci eu am întrebat:
- Cum as putea să fiu eu însumi martor?
Atunci Părintele Serafim mă întoarce cu brațul său și-mi zice:
- Prietene, amândoi suntem (acuma) în duh, tu și eu. Mă privești tu?
- Nu pot să te privesc, Părinte, căci fața ta s-a făcut albă ca soarele și-mi fug ochii!
- Să nu ai frică, prietene al lui Dumnezeu, că și tu ai devenit tot așa de luminat, ca și mine! Acum tu ești în deplinătatea Duhului Sfânt, căci altfel nu era cu putință să mă vezi!
Și plecându-se spre mine bătrânul, îmi șopti cu dulceață la ureche:
- Am rugat pe Domnul întru inima mea ca să te învrednicească să vezi cu ochii cei trupești această pogorâre a Duhului Său. Și iată că acest dar dumnezeiesc a mângâiat inima ta, după cum mângâie mama pe copiii ei. Ei bine, prietene, ia privește-mă! Să nu-ți fie frică de loc, Domnul este cu tine!
Atunci eu l-am privit și m-a cuprins cutremurul: închipuiește-ți, în fața rotundă a soarelui, în locul cel mai strălucit al razelor sale de la amiază, să vezi fața unui om care îți vorbește. Îi vezi mișcările buzelor, îi vezi căutătura ochilor, îi auzi glasul, simți cum unul din brațele lui îți cuprinde umerii, dar nu poți să-i vezi nici brațul, nici fața lui! Ci numai o strălucire orbitoare, care se lățește departe împrejurul tău și care luminează cu strălucirea ei pătura de zăpadă care acoperă poiana, precum și fulgii mărunți de zăpadă care cad în chip de puzderie albă (sclipitoare)!
- Ce simți tu?, mă întrebă Serafim.
- O liniște și o pace neobișnuită.
- Și ce altceva mai simți?
- O bucurie negrăită îmi umple toată inima!
- Bucuria asta pe care o simți nu este încă nimic față de aceea despre care s-a zis: "Că acelea încă ochiul n-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit". (Cartea I către Corinteni a Sf. Ap. Pavel, cap. II, v. 9). Nouă ni s-a dat numai închipuirea acelei bucurii, ce vom zice despre bucurie (în sinea ei)? Ce mai simți acum?
- O căldură nespusă, am zis eu.
- Cum, prietene, noi suntem în pădure, e toamnă și sub picioarele noastre avem zăpadă ... Ce este deci această căldură pe care o simți?
- Este așa ca și cum aș fi într-o baie caldă. Simt de asemenea o mireasmă, pe care n-am simțit-o niciodată!
- O știu, o știu, eu anume te-am întrebat. Mireasma asta care se răspândește este a Duhului lui Dumnezeu. Iar căldura asta de care vorbești, ea nu este în văzduh, ci întru noi. Încălzindu-se cu ea, pustnicii nu se temeau de asprimea iernii, fiind și ocrotiți prin darul care le slujea ca vesmânt. Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru. Starea asta întru care ne aflăm noi acum este ca o probă. Iată ce înseamnă a fi întru plinirea (deplinătatea) Duhului Sfânt. Să-ți aduci aminte de darul acesta care ți-a fost hărăzit ție! Cred că Domnul îți va ajuta să păzești în inimă lucrurile acestea, căci ele nu sunt date ca să le înțelegi numai tu, ci prin tine întregii lumi! Mergi în pace si Domnul cu Prea Sfânta Sa Maică să fie cu tine!
Când m-am depărtat de el, vedenia încă nu încetase: starețul păstra aceeași înfățișare ca și la început, iar lumina aceea neobișnuită, pe care o văzusem însuși cu ochii mei, încă îl mai lumina în întregime!

(Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Din Ierihon către Sion, Ierusalim, 1999, pp. 577-578)

[cristiboss56]

L-au legat pe Pantelimon de un măslin şi apropiindu-se, călăul l-a lovit cu sabia pe sfânt, dar s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfântului n-a fost lovit, pentru că el nu-şi încheiase încă rugăciunea.

- Toţi cei care au murit pentru Hristos, a răspuns sfântul, nu s-au prăpădit, ci şi-au aflat viaţă veşnică. Eu îmi voi socoti viaţa pustie, dacă nu voi muri pentru Hristos. Împăratul a poruncit să-l atârne gol pe mucenic pe un stâlp de caznă şi să-i smulgă carnea cu gheare de fier, pârlindu-i coastele cu torţe aprinse. Îndurând aceste suferinţe, Sfântul Pantelimon s-a uitat la cer şi a zis: „Doamne Iisuse Hristoase! Arată-mi-Te în această clipă, dă-mi puterea să rabd, ca să pot îndura până la capăt chinurile." Şi Domnul i s-a arătat în chipul presviterului Ermolae, zicând:
- Nu te teme, Eu sunt cu tine. În acea clipă, mâinile călăilor au rămas fără vlagă şi parcă au amorţit. Uneltele de caznă le-au căzut, iar torţele s-au stins. Când a văzut acestea, împăratul a poruncit să-l scoată pe mucenic de la locul caznei şi i-a spus:
- În ce stă puterea vrăjitoriei tale, de ce slugile au rămas neputincioase, iar făcliile s-au stins? Mucenicul a răspuns astfel:
- Aceasta nu este o vrăjitorie a mea, ci puterea atotbiruitoare a lui Hristos, Carele pe toate le face. Împăratul a ripostat:
- Dar ce vei face, dacă voi porunci să-ţi sporească chinurile?
- La chinurile mari, a răspuns mucenicul, Hristos arată putere mare, trimiţându-mi o putere şi mai mare, ca să te fac de ruşine. Iar eu, dacă voi îndura pentru El chinuri mai grele, voi primi de la El răsplată mai mare.
Atunci tiranul a poruncit să se topească plumb într-un cazan mare şi mucenicul să fie aruncat acolo. Când plumbul clocotea, mucenicul a fost dus la cazan. El şi-a înălţat ochii spre cer şi s-a rugat astfel: „Auzi, Dumnezeule, glasul meu, când mă rog Ţie, de la frica vrăjmaşului scoate sufletul meu. Acoperă-mă de adunarea celor ce viclenesc, de mulţimea celor ce lucrează fărădelege" (Psalm 63, 1-2).
Când el se ruga astfel, Domnul i s-a arătat iar sub chipul lui Ermolae şi, luându-l de mână, a intrat cu el în cazan. Într-o clipită focul s-a stins şi plumbul s-a răcit, iar mucenicul cânta cuvintele psalmistului: „Iar eu, către Dumnezeu am strigat, şi Domnul m-a auzit pre mine. Seara şi dimineaţa şi la amiezi spune-voi, şi voi vesti, şi El va auzi glasul meu" (Psalm 54, 18-19). Cei de faţă au rămas uimiţi de minune, iar împăratul a exclamat:
- Ce va fi până la urmă, dacă focul s-a stins, iar plumbul s-a răcit? La ce fel de caznă să-l mai supun pe acest vrăjitor? Cineva l-a sfătuit:
- Să fie băgat în fundul mării. Nu va putea el sa vrăjească toată marea şi, deci, va pieri. Tiranul a poruncit să-l înece pe Sfântul Pantelimon în mare. Luându-l pe mucenic, slugile l-au aşezat într-o barca şi i-au atârnat de gât un pietroi. După ce s-au depărtat mult de ţărm , l-au aruncat pe Pantelimon în mare, după care s-au întors la ţărm . Şi iarăşi Hristos i-a apărut sfântului sub chipul lui Ermolae, după care piatra de la gâtul mucenicului s-a făcut uşoară, ca o frunză, iar Pantelimon s-a ţinut cu tot cu piatră la suprafaţa mării, fără să se scufunde. Şi mergea pe ape ca pe uscat, condus, ca şi apostolul Pavel odinioară, de mâna lui Hristos. Sfântul Pantelimon a ieşit pe ţărm, cântând şi proslăvind pe Dumnezeu, şi s-a înfăţişat înaintea împăratului. Împăratul a rămas nespus de uimit de o asemenea minune şi a exclamat:
- Care este puterea vrăjitoriei tale, Pantoleon! Şi marea ţi-ai supus-o?
- Şi marea se supune Stăpânitorului şi face voia Lui, a răspuns sfântul.
- Aşadar, tu stăpâneşti şi marea? a întrebat împăratul.
- Nu eu, l-a lămurit mucenicul, ci Hristos, Ziditorul meu şi Stăpânul tuturor făpturilor văzute şi nevăzute. El stăpâneşte atât cerul şi pământul, cât şi marea: „în mare este calea Ta şi cărările Tale în ape multe..." (Psalm 76, 18). Atunci tiranul a poruncit să se pregătească în afara oraşului un circ de animale sălbatice şi să-l dea pe mucenic la fiare ca să-l mănânce. Întreg oraşul s-a adunat să vadă cum pe tânărul minunat, chinuit fără vină, îl vor sfâşia fiarele. A venit acolo şi împăratul. El a arătat cu degetul înspre fiare şi a spus:
- Ele sunt pregătite pentru tine. Aşadar, ascultă-mă! Ai grija de tinereţea ta, cruţă-ţi frumuseţea trupului tău, adu jertfe la zei, altminteri vei muri de moarte cruntă, sfâşiat de colţii fiarelor. Sfântul şi-a arătat dorinţa de a fi sfâşiat de fiare mai bine, decât să se supună unui asemenea sfat viclean şi unei asemenea porunci. Prin urmare, Pantelimon a fost aruncat la fiare. Şi aici Domnul i s-a arătat, întruchipat în presviterul Ermolae, a zăgăzuit pofta fiarelor şi le-a făcut blânde, asemenea oilor: târându-se după sfânt, acestea îi lingeau picioarele. El le mângâia cu mâna, iar fiecare fiară, îngrămădindu-se în celelalte, încerca mereu ca mâna sfântului să o atingă pe ea. Lumea, văzând acestea, se mira foarte tare şi exclama într-un glas:
- Mare este Dumnezeul creştinilor! Să fie eliberat tânărul acesta drept şi nevinovat! Atunci împăratul, plin de mânie, a trimis soldaţii cu săbiile scoase la cei care-L slăveau pe Hristos şi mulţi din cei care credeau în Hristos au fost ucişi. Împăratul a ordonat să fie ucise şi toate fiarele. Văzând acestea, mucenicul a glăsuit:
- Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule! Nu numai oamenii, dar şi fiarele se jertfesc pentru Tine! Supărat şi mâniat, împăratul a plecat de la locul spectacolului, iar mucenicul a fost aruncat în închisoare. Oamenii omorâţi au fost luaţi de rudele lor şi înmormântaţi, iar fiarele au rămas să fie devorate de câini şi de păsările carnivore. Dar şi aici s-a petrecut o mare minune: aceste fiare au zăcut multe zile neatinse de câini şi de păsări. Mai mult decât atât, cadavrele nu miroseau. Când a aflat despre acestea, împăratul a poruncit să fie aruncate într-o groapă adâncă şi să fie acoperite cu pământ.
Când a văzut că mucenicul nu poate fi înduplecat cu nici un chip către cele rele, împăratul a poruncit să fie bătut cu sălbăticie şi, după ce i-a pricinuit răni grave, l-a condamnat la moarte. A poruncit să-i fie tăiat capul cu sabia, iar trupul să-i fie ars. După aceea oştenii l-au dus pe mucenic pentru decapitare în afara oraşului. Mergând la moarte, sfântul cânta un psalm al lui David: „De multe ori s-au luptat cu mine, din tinereţile mele, şi nu m-au biruit. Spatele mi-au lovit păcătoşii…" (Psalm 128, 2-3). Şi tot aşa înainte, până la sfârşitul psalmului. Când oştenii l-au scos pe mucenic din oraş, la o distanţă mai mare de oraș şi au ajuns la locul care a fost plăcut Domnului pentru sfârşitul robului Său, ei l-au legat pe Pantelimon de un măslin şi apropiindu-se, călăul l-a lovit cu sabia pe sfânt, dar s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfântului n-a fost lovit, pentru că el nu-şi încheiase încă rugăciunea. Înfricoşaţi, oştenii au exclamat:
- Mare este Dumnezeul creştinilor! Şi, căzând la picioarele sfântului, s-au rugat la el:
- Roagă-te pentru noi să fim dezlegaţi de păcatele noastre, că noi am făcut din porunca împăratului….
Apoi Domnul l-a chemat la cer. Plin de bucurie, sfântul a poruncit oştenilor să-i taie capul, dar aceştia nu au vrut. Îi apucase spaima şi tremurul. Atunci sfântul li s-a adresat cu următoarele cuvinte:
- Dacă nu veţi îndeplini cele poruncite, nu veţi căpăta milă de la Hristosul meu. Atunci oştenii sărutară mai întâi trupul sfântului, apoi porunciră unuia, iar acesta i-a tăiat capul mucenicului. Şi în loc de sânge a curs lapte, în aceeaşi clipă, acel măslin s-a acoperit de rod din vârf până-n poale. Văzând acestea, multă lume care era de faţă la tăierea capului sfântului a crezut în Hristos. Împăratul a fost înştiinţat despre minunile săvârşite acolo şi a poruncit ca măslinul să fie tăiat fără întârziere în bucăţi şi să fie ars laolaltă cu trupul mucenicului. Când focul s-a stins, credincioşii au luat din cenuşă trupul neatins de foc şi l-au înmormântat cu mare cinste ca pe o comoară de mult preţ.
(Sfântul Mare Mucenic Pantelimon – Doctorul doctorilor, viața, minunile și acatistul, Editura Metocului mănăstirii Sf. Pantelimon de la Muntele Athos, 2001, p. 20-29)