Cum cercetam faptele noastre zilnice?

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Ekaterina

"Trebuie sa ai totdeauna in tine frica lui Dumnezeu si sa cercetezi in fiecare zi ce ai facut bine si ce rau. Iar de cele bune sa uiti, ca nu cumva sa cazi in patima slavei desarte, iar fata de cele potrivnice sa te folosesti de lacrimi impreunate cu marturisirea si cu rugaciunea staruitoare.

Cercetarea sa-ti fie asa: Sfarsindu-se ziua si venind seara, cugeta intru tine: Oare cum am petrecut ziua, cu ajutorul lui Dumnezeu? N-am osandit pe cineva, nu l-am grait de rau, nu l-am scarbit, n-am cautat la fata cuiva cu patima, sau n-am fost neascultator celui mai mare in slujba si nu mi-am neglijat-o pe aceasta? Nu m-am maniat pe cineva, sau stand la rugaciunea de obste, nu mi-am ocupat mintea cu lucruri nefolositoare, sau n-am lipsit de la biserica si de la pravila, ingreuiat de lene?

Daca te gasesti nevinovat de toate acestea (ceea ce e cu neputinta, caci nimeni nu e curat de intinare, nici macar o singura zi din viata lui (Iov 14,4) si nimeni nu se la lauda ca are inima curata), striga catre Dumnezeu cu multe lacrimi: Doamne, iarta-mi toate cate am gresit cu lucrul, cu cuvantul, cu stiinta si cu nestiinta. Caci multe gresim si nu stim". (Sfantul Simeon Noul Teolog)

Sfântul Simeon ne povăţuieşte la o cercetare însoţită de căinţă şi rugăciune de cerere, cu multă umilinţă.
Se poate însă întâmpla ca cercetarea să fie cu duh de încântare/mulţumire de sine. Deşi intenţia este bună, omul nevrînd să lase ziua fără să se verifice pe sine, apare ca o umbră, ca un nelipsit companion, duhul narcisist al valorii personale. Prin lentila unei egofilii care denotă neconştientizarea nimicniciei proprii, faptele personale se văd altfel decât prin lentila cugetării smerite, a duhului umilit. Omul trage la îndreptăţire de sine şi îşi caută scuze înaintea Domnului, circumstanţe atenuante...

Eu am sesizat că, pe măsură ce mintea se obişnuieşte cu umilinţa ţinerii la rugăciune (împotriva căreia mereu se-împotriveşte ceva în om, măcar din când în când, de nu cumva mai toată vremea...), atât cercetarea de sine cât şi strigarea către Dumnezeu îşi schimbă coloritul, nuanţele.
Asemenea, când prin harul Domnului cercetarea şi rugăciunea sunt însoţite de post, schimbarea duhului e şi mai accentuată.
Uneori ţâşneşte ca o săgeată un dor aparte, o tendinţă vie, irezistibilă de însingurare... Să pleci, să te ascunzi, să fii lăsat în pace de toată gâlceava inutilă şi dăunătoare a lumii, să te dai liniştirii, în cămara ta... Uneori ai vrea să pleci tare departe... Şi pentru multă vreme...

Apare însă o problemă, pe care apărătorii dreptei credinţe o subliniază mereu pe forum. O expun imediat:

[cezar_ioan]

Sau mai bine aştept, deocamdată...:)