Predica de azi

La duminica de azi am găsit o predică din 1994 a părintelui Galeriu, pe care v-o pun la dispoziție în ataș.

Câteva fragmente:

„De ce omul şi numai omul pregăteşte mormânt, unde să fie aşezat trupul lui? Din cercetările mai vechi şi mai noi ale istoricilor se constată acest fapt de la începuturile omenirii. Pentru că dintru început omul a fost menit vieţii, nu morţii. Nu există altă explicaţie, pe care ar încerca sărmanii necredincioşi să o dea. Şi de unde vine acest adânc fior de lumină, de credinţă în înviere, pentru care noi rostim că a adormit robul lui Dumnezeu în nădejdea învierii şi a vieţii de veci? Şi a vieţii, nu numai a sufletului, ci şi a trupului, pentru că mormântul e pentru trup. Dar este şi pentru suflet mormânt. Care este mormântul sufletului? – Nesimţirea duhovnicească. Aceasta poate e cea mai gravă tragedie a omului. Mormântul nesimţirii, pentru care Ioan Scărarul spune: “Nesimţirea e moartea sufletului înainte de moartea trupului”. Cea mai gravă şi cea mai de luat în seamă. În întreaga umanitate, în toate religiile lumii s-a pregătit actul de înmormântare; şi acest act deosebeşte pe om de celelalte vieţuitoare.”

Tot în predica asta avem o tâlcuire a sensului Paștelui, din care redau:

„Deci starea de jertfă e starea de viaţă, starea de deschidere, de ofrandă lui Dumnezeu; căci, cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei: “La Dumnezeu se intră în stare de jertfă”. Şi dimpotrivă, ruperea de Dumnezeu : împreună cu şarpele, Lucifer, care i-a infiltrat lui Adam acest gând demonic: Să fii tu dumnezeul tău; aceasta era ispita. Şi te închizi în tine ca într-un mormânt. E atât de limpede şi revelator acest cuvânt şi moment al Scripturii că aceasta era starea omului în comuniunea cu Dumnezeul cel viu: starea de jertfă; şi acolo unde nu era starea de jertfă, acolo era moartea. Paştele e condiţia noastră fundamentală, adică trecerea continuă de la o treaptă la alta a vieţii, şi, dimpotrivă, închiderea aduce moartea. Păcatul a transformat starea de jertfă în moarte, iar Hristos pe cruce transformă starea de moarte în jertfă, care duce la înviere, căci iată, a treia zi, după miezul nopţii are loc, se săvârşeşte marea taină în istoria lumii: o nouă creaţie.”

[Mihnea Dragomir]

"Intr-un laudabil spirit de economie, autoritatile indeamna oamenii sa recolteze apa de ploaie pentru a-si uda plantele lor. Aceasta practica judicioasa este veche ca Potopul si este de bun simt. Dar ce am spune despre cineva care si-ar aseza butoiul lui de recuperat apa la adapost si cu un capac ermetic deasupra ? Nu este acesta ca unul care ar face dus cu umbrela deschisa ? Sau ce am spune despre cineva care ar lua un degetar de apa ca rezerva ? Oare are el intentia sa isi ude rosiile cu degetarul ?

Ei bine! Aceste lucruri sunt atat de usor de inteles pentru gradina; de ce, atunci, avem dificultati de a le intelege pentru gradina sufletului ? De ce este neglijata sau chiar profanata aceasta Paine de toate zilele pe care o cerem la Tatal Nostru, si care este Painea euharistica ?

Viata aceasta este o traversare a desertului in care ne curatim sufletul inainte de a intra in viata adevarata, in Pamantul Fagaduit al Paradisului. In aceasta traversare, printre toate binefacerile lui Dumnezeu, se afla mana, aceasta paine misterioasa, intaritoare, datatoare de viata, care ne este oferita de Dumnezeu in fiecare zi. Sfanta Euharistie este comoara comoarelor pe care bunul Dumnezeu o pune la dispozitia noastra in fiecare zi.

La ce serveste ea ? Mai intai, Sf Euharistie este Sf Jertfa a Missei. Este Domnul nostru Isus Cristos, in stare de victima, Hostia, care vine in mod misterios pe altar. Si, daca am avea ochi ingeresti, la Ridicarea Hostiei, am vedea sanctuarul preschimbat in Calvar si pe Cristos ratignit aparand si facand sa curga tot Sangele Lui in Potir.

Sfanta Euharistie este si o hrana, un pranz sfant, cel mai sfant care exista. Fiul lui Dumnezeu nu S-a multumit sa se incarneze si sa opereze Rascumpararea. El a dorit ca acest sacrificiu unic si perfect sa atinga pe toti oamenii din toate timpurile, din toate locurile. El a dorit sa intre in noi ca hrana ca noi sa ne asimilam Lui. In Sfanta Comuniune, noi nu primim un dar, ci sursa insasi a darurilor.

Unii ar putea spune, cu necaz: "ar trebui sa vedem chestia asta !". Ei bine, se vede; si se vede cu mult mai mult decat ne imaginam. Dar, daca asta nu se vede chiar atat de mult pe cat ne-am dori, acest lucru nu se datoreaza vreunei carente a Domnului nostru: cum sa umple un suflet care e ermetic inchis oricarei gratii ? Sau atat de putin deschis ? Si cum sa fie mentinuta gratia intr-o inima grabita sa risipeasca tot ? Noi nu putem pastra apa de ploaie intr-un butoi gaurit! Exista conditii pentru a primi Sfanta Comuniune in mod rodnic.

Mai intai, sufletul nostru trebuie sa aiba o credinta profunda in adevarul Prezentei Reale. Trebuie sa discernem Corpul si Sangele Rascumparatorului. Sufletul nostru trebuie sa fie in mare pocainta pentru toate pacatele comise, cu dorinta arzatoare de a se corecta definitiv. Sulfetul nostru mai trebuie sa aspire cu toate puterile lui la aceasta uniune mistica cu Creatorul si Salvatorul lui. Mai ales, sulfetul nostru trebuie sa fie in stare de gratie pentru a nu primi in mod nedemn pe Rascumparatorul cel de trei ori sfant. Cat chin in inima lui Isus, mai ales la Sfanta Sa agonie, de a vedea toate impartasirile sacrilege care se fac de-a lungul si de-a latul lumii! O Taina instituita pentru a ne salva si care ii infige intr-o moarte spirituala ingrozitoare pe profanatori! Sufletul nostru trebuie sa mai fie in dispozitia unitatii si a pacii. Cat de multi se apropie de Sfanta Masa si nu trag niciun folos, fiindca sunt divizati, in razboi cu aproapele lor! Inainte de a merge sa ne impartasim, sa oferim pacea si impacarea aproapelui nostru: sa nu fie diviziunea niciodata de la noi! In sfarsit, sufletul nostru trebuie sa aiba o intentie dreapta: pentru a bucura inima lui Isus si pentru a sfinti inima noastra, iata motivul pentru care ne apropiem de sfanta Masa si pentru niciun alt motiv.

Din cauza ca noi nu suntem spirite pure, lucru pe care fiecare il putem constata fara dificultate, exista dispozitii ale trupului care sunt indispensabile pentru a ne cumineca in mod rodnic. Biserica este cea care pretinde un post de o ora inaintea cuminecarii. O ora, adica 60 de minute si nu 55. Ascultarea fata de Biserica, abtinandu-ne de a ne impartasi daca nu a trecut o ora de cand am rontait ceva, e un lucru care ii va placea Domnului nostru, un lucru care va obtine multe gratii. Neascultarea nu va obtine decat reprobarea Sa.

Astazi, mai mult decat oricand in trecut, trebuie sa mai reamintim doua dispozitii ale trupului pentru a ne cumineca in mod demn. Mai intai, decenta vestimentatiei. De multe ori, vedem la Sf Missa tinute care le-ar fi facut sa roseasca pe prostituatele de acum 100 de ani! Si cat de multi vin la Sfanta Missa mai putin bine imbracati decat ar merge la lucru! Si pe urma, mai este comportamentul. Ceea ce se petrece in strafundul sufletului nostru este ceea ce se exprima prin comportament. Sa fim reculesi, modesti si cu un comportament indreptat cand avem imensa onoare de a ne impartasi.

Sa ne amintim ca, dintre toti evreii care ai iesit din Egipt si s-au hranit cu mana, nu multi au intrat in Tara Promisa. Noi nu cunoastem decat pe Iosua si pe Caleb. Atunci, sa ne impartasim cat mai des (dar nu mai des de o data pe zi), dar sa ne impartasim bine, si Isus Euharistic ne va da puterea marsului pana la Paradisul pe care ni l-a promis."

[adam000]

În prealabil postat de N.Priceputu

La duminica de azi am găsit o predică din 1994 a părintelui Galeriu, pe care v-o pun la dispoziție în ataș.

Multumesc pt aceasta minunata frumusete / comoara pe care ne-o impartasesti din dragostea ce o ai pt Dumnezeu.

Daca mai ai astfel de predici, te rog sa ne mai dai!

Am multe, și sunt bucuros când cineva este interesat de ele. Sunt prins cu treabă în momentul ăsta ca să mai atașez, însă le poți găsi pe arhiva ortodoxă, atât audio, cât și text (de fapt texte sunt mai multe).

[adam000]

Multumesc mult pt link! Nu stiam de aceasta arhiva.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de N.Priceputu

La duminica de azi am găsit o predică din 1994 a părintelui Galeriu, pe care v-o pun la dispoziție în ataș.

Câteva fragmente:

„De ce omul şi numai omul pregăteşte mormânt, unde să fie aşezat trupul lui? Din cercetările mai vechi şi mai noi ale istoricilor se constată acest fapt de la începuturile omenirii. Pentru că dintru început omul a fost menit vieţii, nu morţii. Nu există altă explicaţie, pe care ar încerca sărmanii necredincioşi să o dea. Şi de unde vine acest adânc fior de lumină, de credinţă în înviere, pentru care noi rostim că a adormit robul lui Dumnezeu în nădejdea învierii şi a vieţii de veci? Şi a vieţii, nu numai a sufletului, ci şi a trupului, pentru că mormântul e pentru trup. Dar este şi pentru suflet mormânt. Care este mormântul sufletului? – Nesimţirea duhovnicească. Aceasta poate e cea mai gravă tragedie a omului. Mormântul nesimţirii, pentru care Ioan Scărarul spune: “Nesimţirea e moartea sufletului înainte de moartea trupului”. Cea mai gravă şi cea mai de luat în seamă. În întreaga umanitate, în toate religiile lumii s-a pregătit actul de înmormântare; şi acest act deosebeşte pe om de celelalte vieţuitoare.”

Tot în predica asta avem o tâlcuire a sensului Paștelui, din care redau:

„Deci starea de jertfă e starea de viaţă, starea de deschidere, de ofrandă lui Dumnezeu; căci, cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei: “La Dumnezeu se intră în stare de jertfă”. Şi dimpotrivă, ruperea de Dumnezeu : împreună cu şarpele, Lucifer, care i-a infiltrat lui Adam acest gând demonic: Să fii tu dumnezeul tău; aceasta era ispita. Şi te închizi în tine ca într-un mormânt. E atât de limpede şi revelator acest cuvânt şi moment al Scripturii că aceasta era starea omului în comuniunea cu Dumnezeul cel viu: starea de jertfă; şi acolo unde nu era starea de jertfă, acolo era moartea. Paştele e condiţia noastră fundamentală, adică trecerea continuă de la o treaptă la alta a vieţii, şi, dimpotrivă, închiderea aduce moartea. Păcatul a transformat starea de jertfă în moarte, iar Hristos pe cruce transformă starea de moarte în jertfă, care duce la înviere, căci iată, a treia zi, după miezul nopţii are loc, se săvârşeşte marea taină în istoria lumii: o nouă creaţie.”

Postarea asta îmi pare că s-ar potrivi de minune şi pe topicul de patrologie, acela cu moartea (şi cu Viaţa)...

[sophia]

Predica de azi s-a referit la pilda din Sfanta Evanghelie cu slabanogul de la lacul Vitezda.

Un om care asteaptaacolo de 38 ani un Om care sa-l duca in apa sfanta si sa se vindece.
Spunea parintele la predica faptul ca nimeni nu stia momentul si nici ziua cand avea sa se tulbure apa si sa vina ingerul sa sfinteasca apa si intre oamenii sa se vindece.
Unii erau dusi acolo si ajutati de rude, slugi, familie, altii se mai aranjau cumva.
Omul acesta paralitic si bolnav nu avea pe nimeni.
Dar credinta lui l-a mantuit si a venit insusi Iisus sa-l ajute si sa-l vindece.

Eu n-am inteles bine pilda aceasta, in sensul: ce reprezenta acest lac? Insasi credinta? Nimeni nu stia cand avea sa fie mantuit, dar trebuia sa stea acolo, pregatit: zile, luni, ani.
Oare la fel ca si cele 12 fecioare?

Si insemna ca oamenii (de acolo) sa nu mai aibe alta viata, decat sa stea la lacul Vitezda/in biserica/credinta, asteptand mantuirea?
Ei nu plecau acasa, nu aveau altceva in viata?
Sau era vorba de monahism?

Omul poate fi aproapele care sa te ajute cu credinta lui, asa cum cerea Iisus, sau chiar un preot...

Uneori ne spune preotul ca cei din jur, care sunt mai credinciosi pot ajuta si sustine si pe altii in credinta: rugaciune, slujbe (pomeniri, nasi de botez sau cununie, etc.). Prin orice fapt al credintei teoretic, sau social, putem ajuta aproapele. Ne putem mantui impreuna...nu (numai) individual.

[DragosP]

Dar 5 pridvoare ştii de ce avea?

[glykys]

Sophia, eu am inteles din predica de azi ca scaldatoarea Vitezda este, de fapt, biserica, in care vrem sa ne vindecam de bolile sufletesti si trupesti. Si ca in biserica sunt si oameni singuri, care nu au om, din cauza indiferentei celorlalti... Totodata, e bine ca noi, in loc sa ne vaitam ca nu avem om, sa incercam sa fim pentru altii acel om dupa care tanjim.

[MihaiG]

O altă interpretare a pericopei evanghelice despre scăldătoarea Vitezda şi a replicii "nu am om", interpretare pe care am auzit-o într-o predică acum vreun an, este că acel "om" care îi lipsea bolnavului era omul Hristos.

Până acum nu "a avut om" care să-l ajute, dar acum are om, îl are pe omul Iiisus Hristos, iar acest om mai este şi Dumnezeu pe deasupra.

De acum nu mai putem să ne plângem că "nu avem om". Îl avem pe omul Dumnezeu, pe Fiul Omului, care ne-a spus că va fi cu noi până la sfârşitul veacului.