Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Nu te teme. Este luptă şi vom avea şi răni. Acestea se vindecă prin spovedanie.

- Părinte, intru în panică atunci când am cădere în nevoinţa mea!
- Nu te teme. Este luptă şi vom avea şi răni. Acestea se vindecă prin spovedanie. Iată, soldaţii aflaţi în război, atunci când sunt răniţi într-o luptă, aleargă imediat la medic, îşi leagă rana, şi contiuă să se lupte cu mărime de suflet. Între timp dobândesc şi experienţă din rănire şi se păzesc tot mai bine, aşa încât să nu mai fie răniţi. Aşa şi noi, atunci cînd suntem răniţi în nevoinţa noastră, nu trebuie să ne pierdem curajul, ci să alergăm la medic – la duhovnic -, să-i arătăm rana să ne vindecăm duhovniceşte şi să continuăm din nou “lupta cea buna”. Rău este atunci când nu căutăm să-i aflăm pe vrăjmaşii cei înfricoşători ai sufletului, patimile, şi nu ne nevoim ca să-i omorâm.


(Cuviosul Paisie Aghioritul, Nevoinţa duhovnicească, p. 259)

[cristiboss56]

sursa: soundingblog.com

Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.

Preot fiind, aud multe la spovedanie. De fapt, lumea mi se spovedește tot timpul, nu doar când sunt la Taina Spovedaniei. Din păcate însă, de cele mai multe ori oamenii cred că se spovedesc lui Dumnezeu, când de fapt nu fac altceva decât să îmi povestească o întâmplare nefericită ce continuă să le întunece viața. Mai precis, nu îmi spun că au făcut ceva greșit, ci mai degrabă că au fost victimele unei nedreptăți care încă îi mai afectează.
Pentru frații preoți, precizez că nu este vorba despre cei care mărturisesc păcatele altora pentru a le justifica pe ale lor, sau despre cei care fac asta pentru a îi înjosi. Știu cazul unui preot care a oprit pe cineva care se spovedea și și-a dat jos epitrahilul. Enoriașa începuse să povestească momente în care soțul ei a păcătuit și cât de afectată a fost. Uimită de gestul părintelui l-a întrebat de ce s-a ridicat și a încheiat spovedania. Acesta i-a spus să îl trimită pe soțul său pentru a auzi restul spovedaniei și pentru ca el să poată primi iertarea păcatelor de la Dumnezeu.
Aici este vorba despre cei care vin la spovedanie fără încredere în sine, care nu mai au speranțe pentru viitor, în ciuda darurilor cu care au fost înzestrați, sau chiar care vin la spovedanie cu gânduri sinucigașe, deznădăjduiți, preotul fiind singurul care îi mai poate face să se răzgândească. De cele mai multe ori când îi pun persoanei în cauză câteva întrebări, descopăr că altcineva din trecutul său i-a spus câteva lucruri despre el. În mod inevitabil, acele lucruri au fost negative și depreciative. Din păcate, credinciosul le-a ascultat și a început să le creadă, schimbându-și părerea despre sine. Chiar și după trecerea anilor, încă mai trăiesc în agonie din cauza răului adus asupra psihicului.
Se pare că zicala copiilor poate că pietrele mă lovesc dar cuvintele nu mă rănesc este chiar greşită. Dacă un copil are un accident minor, ca de exemplu îşi fracturează un os în timp ce se joacă, acesta se va vindeca la loc şi nu va rămâne cu o amintire legată de evenimentul respectiv. Însă realizez că nu e și cazul accidentelor mai traumatizante, de aceea nu generalizez. Atunci când ne fracturăm un os în timpul unui joc, amintirea rămâne o simplă poveste pe care o spunem peste ani, despre cum am căzut, cum ne-am sucit glezna etc. Relatarea este lipsită de încărcătură negativă, ci mai degrabă însoțită de un zâmbet și o ridicătură din umeri urmată de un asta-i viaţa.
Asta nu se întâmplă în cazurile cuvintelor ce au fost repetate de-a lungul anilor sub o formă sau alta. Fie că au fost spuse în copilărie, adolescență sau în timpul căsătoriei, ele rămân și cauzează răni deschise ce nu se vindecă. Spre deosebire de osul fracturat care s-a vindecat sau încheietura sucită ce și-a revenit, aceste răni rămân și cauzează dureri chinuitoare. Chiar după trecerea anilor, încă mai aud poveștile și văd cum rănile s-au deschis din nou, distrugând viața persoanei care mi se spovedește.
Astfel, cu timpul am început să înțeleg învățătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „Să nu ucizi”; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului. Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Mt. 5, 21 -24).
Aceasta nu este o declaraţie spirituală menită să ne arate cât de sfânt este Dumnezeu ci mai degrabă ne arată efectul cuvintelor adresate altora, mai ales celor apropiați, precum frații. Spuse în mod repetat de-al lungul anilor ele pot constitui de-a dreptul o crimă. Una lentă și subtilă care începe să distrugă psihicul persoanei asupra căreia sunt îndreptate aceste cuvinte răuvoitoare. Iar rezultatul la care ajungem este că, nu mai avem șansa să vedem ce ar fi putut să devină persoana în cauză. Ceea ce vedem este doar răul făcut şi orizontul închis al acesteia odată devenită adult.
Într-un fel, cel care a adresat acele cuvinte l-a ucis pe credinciosul care se spovedeşte acum în faţa mea. De multe ori acesta nu are multe păcate ce trebuiesc iertate. Acela care trebuie chemat la judecată şi care are nevoie să vină urgent la preot dacă nu vrea să meargă şi să dea socoteală în faţa Domnului purtând în suflet greutatea acestui păcat este cel care a făcut acest rău. Așadar, nu este de mirare că Iisus îi spune să-și lase lucrul și să meargă la fratele său pentru ca darul lui să fie primit de Domnul. Când imitați fapta lui Cain, care și-a omorât fratele, prin cuvintele pe care le rostiți, ar fi bine să fugiți și să căutați iertarea de păcate.
Să încercăm cu toții să punem strajă gurii și să nu facem rău altora prin cuvintele noastre. Iar dacă ați făcut-o deja, DAȚI FUGA, la fratele vostru și împăcați-vă cu el, pentru ca darul vostru să fie acceptat de Domnul.
soundingblog.com

[cristiboss56]

În greutăţile neputinţelor şi ale schimbărilor firii noastre, care ne chinuiesc, şi în cele provocate de însuşi dioavolul, care ne războieşte neobosit, ne rămâne o singură armă şi un singur ajutor, curajul.

Domnul nostru atrage atenţia că “toate sunt cu putinţă celui ce crede”. Toţi cei ce au nevoie de curaj în lupta pe care o avem de săvârşit să-şi impulsioneze mai profund propria credinţă. Credinţa este izvorul curajului, iar pe aceasta iarăşi curajul o sprijină.
În greutăţile neputinţelor şi ale schimbărilor firii noastre, care ne chinuiesc, şi în cele provocate de însuşi dioavolul, care ne războieşte neobosit, ne rămâne o singură armă şi un singur ajutor, curajul. Produs al personalităţii noastre, el ne ridică la luptă şi veghere. Noi credem că nu suntem singuri, ci cu Dumnezeu, care ne-a chemat în oastea Sa. Cu voia noastră am luat hotărârea de a ne supune voii dumnezeieşti, pe care o punem în practică şi o considerăm îndatorire.
Unelte ale voinţei şi forţe motrice sunt zelul şi curajul. Diavolul, întrucât cunoaşte acest lucru, încearcă să le paralizeze sub pretextul greşelilor şi al erorilor noastre. El mustră pentru fărădelegile săvârşite şi-l înfricoşează pe om ca un “avocat”: “Iată! Eşti călcător de lege! Iarăşi te-ai arătat trădător! Nu eşti bun de nimic! De ce te mai străduieşti, de vreme ce eşti neputincios?”
Tot acest ciclu al vicleniei diavoleşti, mai cu seamă la cei necercaţi, provoacă decăderea fizică şi apatia, care este produsul descurajării. De aceea nevoitorul are nevoie de multă luare aminte ca să nu cadă în cursa “avocatului” diavol şi să-i fie paralizată activitatea prin pretexte înşelătoare.


(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, p. 86-87)

[Marcel_Ionut]

Astfel, daca citim carti ortodoxe sau suntem interesati de ortodoxie numai pentru a fi informati – sau ca sa ne aratam cunostiintele celorlalti, inseamna ca nu i-am inteles scopul; daca invatam poruncile lui Dumnezeu si legea Bisericii Sale doar pentru a fi „corecti” si pentru a judeca „incorectitudinea” celorlalti, inseamna ca nu i-am inteles scopul. Aceste lucruri nu trebuie sa ne influenteze doar ideile, ci trebuie sa ne atinga in mod direct vietile si sa le schimbe. In orice vreme de mare criza a treburilor omenesti – la fel ca si vremurile critice ce ne asteapta in lumea libera – cei cei isi vor pune nadejdea in cunoasterea exterioara, in legi si canoane si in corectitudine, nu vor putea rezista. Cei puternici vor fi atunci cei a caror educatie ortodoxa le-a dat un simt pentru ceea ce este cu adevarat crestinesc, cei a caror ortodoxie se gaseste in inima si este capabila sa atinga alte inimi.
( Par Serafim Rose )


O ortodoxie care este prea exaltata si prea mult cu capul in nori apartine unei sere si este incapabila de a ne ajuta in viata cotidiana, fara a mai spune ceva de mantuirea celor din jurul nostru. Lumea noastra este extrem de cruda si raneste suflete cu asprimea ei; trebuie sa raspundem inainte de toate cu dragoste crestina si intelegere, cu picioarele pe pamant, lasand isihasmul si formele avansate de rugaciune celor capabili sa le primeasca.
( Par Serafim Rose )


Prin urmare, sa nu ne fie frica sa fim socotiti un pic „nebuni” de lume, si sa continuam a practica iubirea si iertarea crestina pe care lumea nu le va putea intelege niciodata, dar dupa care tanjeste in inima.
( Par Serafim Rose )

[cristiboss56]

Omul care crede, ştie că Dumnezeu îl va apăra, sau că, dacă va pierde în cele pământeşti, chiar viaţa sa, o va avea pe aceasta plină de toate bunătăţile în cer.

Precum mormolocii îi înfricoşează pe prunci, aşa şi umbrele pe cei mândri. Nu e cu putinţă ca cel ce se teme cu adevărat de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică laşă de ceva de pe pământ.
Pe lângă aceasta, frica de Dumnezeu nu e propriu-zis o frică, nici de El, că-i va face vreun rău; cu atât mai puţin de orice altceva, ştiind că Dumnezeu îl va apăra, sau că, dacă va pierde în cele pământești chiar viaţa sa prezentă, o va avea plină de toate bunătăţile în cer.
Cel ce se încrede în Dumnezeu, deci, nu se teme. Dimpotrivă,cel ce are frică de cele pământeşti şi nu se bizuie decât pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eul propriu, nici cele ale lumii nu-l asigură împotriva necazurilor şi nenorocirilor.

(Părintele Dumitru Stăniloae, notele 55-553 la Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, pp. 255-256)

[cristiboss56]

Cu războirea patimilor se începe viaţa cea nouă, şi cu ea se sfârşeşte. De se şi va curăţi de patimi - Domnul ştie! -, ispite de la draci tot va avea. Ai de luptat până la ultima suflare.


Se înşeală cel ce crede că-i neîntinat de patimi. (Numai sfinţii ajung curaţi cu harul lui Dumnezeu, prin mare nevoinţă). Neştiutor şi orb, lipsit de lumina ce-o dă traiul duhovnicesc, nu-şi cunoaşte boala. De voieşte însă să vieţuiască în Domnul, patimile i se arată sub chip de ispite; căci dracii ne ispitesc cu patimile noastre.
Cu războirea patimilor se începe viaţa cea nouă, şi cu ea se sfârşeşte. De se şi va curăţi de patimi - Domnul ştie! -, ispite de la draci tot va avea. Ai de luptat până la ultima suflare. "Te lupţi nu ca să scapi de luptă, că nu încetează lupta. Lupţi, ca să ai parte mereu de biruinţă."
Du, dar, război în fiecare clipă cu gândurile rele care-ţi vin, cu poftele şi patimile tale, ca să scapi de ele.


(Jean-Claude Larchet, Ţine candela inimii aprinsă. Învăţătura Părintelui Serghie, p. 69-70)

[cristiboss56]

Stăpânitor patimilor este cugetul evlavios - cuvânt al Sfântului Cuvios Simeon, cel din Muntele Minunat, la doar şase ani




Căci Dumnezeu creându-l la început pe om a pus în el drept vizitiu mintea conducătoare, ca un judecător al întregului car, cercând toate gândurile bune și rele care se nasc în noi.
Zicea copilul bătrânului și monahilor că: „Stăpânitor patimilor este cugetul evlavios și este legat de trup așa cum o moară menține adunate vânturile care o mișcă și este menținută de ele, la fel și trupul și patimile mișcate în trup apar stăpânite de cugetul evlavios. Căci Dumnezeu creându-l la început pe om a pus în el drept vizitiu mintea conducătoare, ca un judecător al întregului car, cercând toate gândurile bune și rele care se nasc în noi. Căci nimeni nu este atât de fără de minte încât să ignore cele de folos, ci cunoaștem că cei ce fac cele rele nu vor scăpa de judecata viitoare. Căci dacă poftele plăcerilor ne biruie și noi suntem robiți de ele și nu luptăm mai degrabă cu bărbăție împotriva momelilor lor, ne aflăm călcători ai propriilor făgăduințe și pe bună dreptate vom fi osândiți.
Căci nimeni dintre noi nu poate să nu dorească căci această aplecare spre poftă este naturală în noi, dar a nu cădea în plăcere din pricina cugetului evlavios care stăpânește și din frica de judecată, ține de alegerea noastră liberă. Asemenea și mânia, prin același cuget, putem să o potolim. Lăcomia pântecelui și toate dezmierdările ce se nasc din ea putem să o înfrânăm prin rugăciune și postiri aspre.
Lăcomia, nu numai să o respingem ca fiind interzisă, ci să o și urâm. Acest lucru mărturisindu-l mai înainte dumnezeiasca lege zice: „Nu vei pofti femeia aproapelui tău, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici toate câte sunt ale lui”, învățându-ne pe noi prin acestea nici să fim biruiți de pofta de femeie, nici de slavă deșartă sau fățărnicie, nici să fim stăpâniți de mânie, nici să fim robiți de lăcomia pântecelui sau iubirea de arginți sau de alte pofte rele. Ci Domnul pentru aceasta a arătat două căi, una strâmtă, care duce la viață pe cei ce umblă pe ea și care se străduiesc să viețuiască bine în această viață, și una largă, ce duce la pierzanie pe cei care disprețuiesc virtuțile pentru aceea îndeamnă: „Ceea ce vă spun vouă în întuneric, spuneți la lumină. Căci faptul de a cugeta și a face cele rele poartă chipul întunericului, condamnându-i pe cei ce au păcătuit, iar a alege binele și dreptatea printr-o aplecare/dispoziție bună, conduce la viitoarea, veșnica lumină.
Să ne stăpânim așadar patimile prin cugetul evlavios și să ne întoarcem de la orice poftă rea și iubitoare de păcat, râvnind viețile sfinților, ostenelile și slava cea gătită lor și nepovestita făgăduință, pentru care suntem datori să priveghem și să ne rugăm pururea, liberi, fraților, prin libertatea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne va păzi pe noi, pe toți spre slava măreției Lui, Amin. Acestea le-a spus bătrânului și monahilor. A zis bătrânul: „Nu acesta vorbește unele ca acestea, ci Preasfântul Duh părintesc și desăvârșitor, căci scris este: „din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă”.


(extras din cartea Sfântul Simeon, cel din Muntele Minunat, Omilii, traducere de Laura Enache, în curs de apariţie la Editura Doxologia)