Casatoria cu o persoana divortata

[Mihailc]

Ce îmi place în mod deosebit la topicul ăsta este senzaţia că fiecare, cu excepţia lui Alin care rămâne fidel rolului de procuror-şef la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dialoghează de fapt cu sine, încercând să-şi consolideze fundalul de motivaţii pentru situaţia în care se află. Nu e foarte greu de descifrat contextul fiecăruia: tânăra pură formal şi ritual care refuză să se mânjeacă iubind un lepros(= divorţat), femeia familistă a cărei opţiuni duhovniceşti nu sunt pe deplin împărtăşite de consort, bărbatul hotărât să reziste muceniceşte într-un mariaj, pesemne, ameninţat de faliment, divorţatul retras într-o pustnicie urbană fragilă încercând să reziste orientându-şi viaţa după principii cât mai aspre, soţia nemulţumită moderat de postmoderna amorţeală a căsniciei......toate însă având un numitor comun: o acută lipsă de comunicare în viaţa de dincoace de tastaturi, absenţa prietenilor de încredere, aşteptarea unei stări de comuniune fertile, a liturghiei de după liturghie. Încerc să înţeleg suferinţele exprimate printre rânduri, din interiorul durerii mele care, dacă-mi permiteţi o indiscreţie, are, sau a avut cândva, conţinuturi asemănătoare cu fiecare caz în parte. Citind postările voastre, am recunoscut etape ale vieţii mele, cu întreaga lor ţesătură de sentinţe teoretice, impasuri insolubile, nădejdi aproape disperate, adăpostiri pasagere în acreală şi scârbă de viaţă, încordări idealiste de muşchi duhovniceşti insuficient antrenaţi şi atâtea alte încercări de a face faţă examenelor existenţiale ratate ale vieţii. Cel puţin un lucru am învăţat din toate astea: de pe buza prăpastiei, de la belvedere, nici nu-ţi poţi imagina cum e să zaci în abisurile ei.

[tabitha]

În prealabil postat de Mihailc

Ce îmi place în mod deosebit la topicul ăsta este senzaţia că fiecare, cu excepţia lui Alin care rămâne fidel rolului de procuror-şef la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dialoghează de fapt cu sine, încercând să-şi consolideze fundalul de motivaţii pentru situaţia în care se află. Nu e foarte greu de descifrat contextul fiecăruia: tânăra pură formal şi ritual care refuză să se mânjeacă iubind un lepros(= divorţat), femeia familistă a cărei opţiuni duhovniceşti nu sunt pe deplin împărtăşite de consort, bărbatul hotărât să reziste muceniceşte într-un mariaj, pesemne, ameninţat de faliment, divorţatul retras într-o pustnicie urbană fragilă încercând să reziste orientându-şi viaţa după principii cât mai aspre, soţia nemulţumită moderat de postmoderna amorţeală a căsniciei......toate însă având un numitor comun: o acută lipsă de comunicare în viaţa de dincoace de tastaturi, absenţa prietenilor de încredere, aşteptarea unei stări de comuniune fertile, a liturghiei de după liturghie. Încerc să înţeleg suferinţele exprimate printre rânduri, din interiorul durerii mele care, dacă-mi permiteţi o indiscreţie, are, sau a avut cândva, conţinuturi asemănătoare cu fiecare caz în parte. Citind postările voastre, am recunoscut etape ale vieţii mele, cu întreaga lor ţesătură de sentinţe teoretice, impasuri insolubile, nădejdi aproape disperate, adăpostiri pasagere în acreală şi scârbă de viaţă, încordări idealiste de muşchi duhovniceşti insuficient antrenaţi şi atâtea alte încercări de a face faţă examenelor existenţiale ratate ale vieţii. Cel puţin un lucru am învăţat din toate astea: de pe buza prăpastiei, de la belvedere, nici nu-ţi poţi imagina cum e să zaci în abisurile ei.

Foarte bună observația acestor dialoguri interioare și cititul printre rânduri. :)
Ca de obicei, mă bucur să te citesc, Mihai, și îmi place când lași un pic și tu garda (mai) jos.

[fallen]

Sper sa nu am o judecata prea ingusta, e doar o parere; nu cumva Mantuitorul a zis "singura pricina pt care barbatul isi poate lasa femeia este adulterul"? Nu a zis nimic despre pricipnile pt care femeia isi poate lasa barbatul (violenta, amenintari, alcoolism, etc). Si acum pe bune, cam astea sunt cele mai frecvente situatii care duc la parasirea barbatului de catre femeie, poate chiar mai frecvente ca adulterul ("necomplicat").

[dobrin7m]

În prealabil postat de Mihailc

Ce îmi place în mod deosebit la topicul ăsta este senzaţia că fiecare, cu excepţia lui Alin care rămâne fidel rolului de procuror-şef la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dialoghează de fapt cu sine, încercând să-şi consolideze fundalul de motivaţii pentru situaţia în care se află. Nu e foarte greu de descifrat contextul fiecăruia: tânăra pură formal şi ritual care refuză să se mânjeacă iubind un lepros(= divorţat), femeia familistă a cărei opţiuni duhovniceşti nu sunt pe deplin împărtăşite de consort, bărbatul hotărât să reziste muceniceşte într-un mariaj, pesemne, ameninţat de faliment, divorţatul retras într-o pustnicie urbană fragilă încercând să reziste orientându-şi viaţa după principii cât mai aspre, soţia nemulţumită moderat de postmoderna amorţeală a căsniciei......toate însă având un numitor comun: o acută lipsă de comunicare în viaţa de dincoace de tastaturi, absenţa prietenilor de încredere, aşteptarea unei stări de comuniune fertile, a liturghiei de după liturghie. Încerc să înţeleg suferinţele exprimate printre rânduri, din interiorul durerii mele care, dacă-mi permiteţi o indiscreţie, are, sau a avut cândva, conţinuturi asemănătoare cu fiecare caz în parte. Citind postările voastre, am recunoscut etape ale vieţii mele, cu întreaga lor ţesătură de sentinţe teoretice, impasuri insolubile, nădejdi aproape disperate, adăpostiri pasagere în acreală şi scârbă de viaţă, încordări idealiste de muşchi duhovniceşti insuficient antrenaţi şi atâtea alte încercări de a face faţă examenelor existenţiale ratate ale vieţii. Cel puţin un lucru am învăţat din toate astea: de pe buza prăpastiei, de la belvedere, nici nu-ţi poţi imagina cum e să zaci în abisurile ei.

Cat adevar sunt in cuvintele acestea. Exact acelasi lucru l-am gandit si eu citind acest topic.

[fallen]

În prealabil postat de Mihailc

Cel puţin un lucru am învăţat din toate astea: de pe buza prăpastiei, de la belvedere, nici nu-ţi poţi imagina cum e să zaci în abisurile ei.

Asta mi-aduce aminte de un aforism al lui Nietsche care spune ceva de genul ca atunci cand te uiti in abis, si abisul se uita la tine. Nu stiu cum o fii asta, dar.. referitor la ce a zis Mihail, mie mi se pare destul de inspaimantatoare privelistea de pe marginea prapastiei, cand apuci sa o vezi. Insa de multe ori cazi inainte de a vedea ce se intampla, si nici macar nu realizezi ca esti in fundul unei prapastii.
Insa nu inteleg de ce atata dramatism in cazul de fata: oricine a cazut are dreptul (sau chiar datoria) sa se ridice. Iar cei de langa el poate ca ar trebui sa il ajute, sa ii intinda o mana, nu sa il marginalizeze.
Mai dificil este insa daca trebuie a cobori in prapastie sa-l scoti pe cel care a cazut, iar el se tine de tine dar in acelasi timp se uita in sus cu frica ca nu va putea sa urce, se uita si in jos cu frica ca ar putea sa cada din nou, si incepi sa te temi ca nu vei mai putea urca cu el in spate si daca va cadea, te va trage dupa el.