Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

Ucenicii s-au mirat foarte tare că s-a uscat smochinul, deşi Hristos făcuse până atunci minuni şi mai mari. O astfel de minune era o noutate pentru ei; acum, pentru prima oară Şi-a arătat Hristos puterea Lui pedepsitoare.
„Şi văzând un smochin lingă cale, a venit la el şi n-a găsit nimic în el decât numai frunze”(Matei 21, 19). Un alt evanghelist spune: „Că încă nu era vremea smochinelor”. Dacă nu era vremea smochinelor, pentru ce evanghelistul acesta mai spune că „a mers să vadă de va găsi ceva în el”? De aici se vede că aceasta era numai o bănuială a ucenicilor; că ucenicii nu erau încă desăvârșiți. De altfel evangheliştii scriu totdeauna în Evangheliile lor şi ce bănuiau ucenicii. După cum bănuiala lor era că Hristos S-a dus la smochin ca să vadă de va găsi ceva în el, tot aşa, tot o bănuială a lor era că l-a blestemat, pentru că smochinul n-a avut rod.
- Dar atunci pentru ce l-a blestemat?
- Pentru ucenici; ca să le dea curaj, să-i întărească. Până atunci Hristos făcuse numai bine; nu pedepsise pe nimeni; trebuia, dar să dea dovada că are şi puterea de a pedepsi, ca să afle şi ucenicii şi iudeii că poate usca pe răstignitorii Lui, dar de buna Sa voie îi iartă şi nu-i usucă. N-a vrut să-Şi arate puterea Sa pedepsitoare asupra oamenilor, ci a dat dovadă de această putere, blestemând un pom. Când se întâmplă una ca aceasta cu un pom, cu un animal necuvântător sau cu un loc, nu iscodi, nu spune: „Era drept să se usuce smochinul, dacă nu era vremea smochinelor?” A grăi aşa este cea mai mare ocară; ci uită-te la minune; minunează-te şi slăveşte pe Cel Ce a făcut minunea.
- Dar atunci pentru ce a dat o astfel de înfăţişare acestui fapt şi pentru ce acest temei pentru blestem?
Uscarea smochinului nu are această însemnare, ci, după cum am spus, arată puterea pedepsitoare a lui Hristos. De altfel cuvintele: „Că nu era vremea smochinelor” ne arată că nu S-a dus la smochin pentru că-i era foame, ci pentru ucenicii Săi. Ucenicii s-au mirat foarte tare că s-a uscat smochinul, deşi Hristos făcuse până atunci minuni şi mai mari. Dar, după cum am spus, o astfel de minune era o noutate pentru ei; acum, pentru prima oară Şi-a arătat Hristos puterea Lui pedepsitoare. De aceea nici n-a făcut minunea aceasta cu un alt pom, ci cu un smochin, cel mai umed dintre toţi pomii, ca şi prin aceasta să se arate şi mai mare minunea. Şi ca să afli că minunea aceasta a făcut-o Hristos pentru ei, ca să-i îndemne să fie curajoşi, ascultă ce le spune mai departe!
- Ce le spune?
„Şi voi veți face lucruri mai mari dacă veți avea credință şi nu vă veți îndoi” (Matei 21, 21). Vedeţi, dar, că totul s-a făcut pentru ei, ca să nu se teamă şi să nu se înfricoşeze de uneltiri şi de necazuri. De aceea, pentru a-i lipi de rugăciune şi de credinţă, le mai spune încă o dată: „Dacă veţi avea încredere în credinţă şi în rugăciune, nu veţi face numai această minune, ci veţi muta şi munţii si veţi face şi alte minuni mai mari”.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 770-772).

[cristiboss56]

Şi astăzi sunt mulţi oameni la fel ca și cărturarii şi fariseii. Se împodobesc pe din afară, dar pe dinăuntru sunt plini de toată nelegiuirea. Şi astăzi mare e grija şi multe sunt chipurile curăţirii pe din afară; dar pentru curăţirea sufletului, nici o grijă. Dacă ai zgândări puţin de tot conştiinţa unui om, ai da peste grămezi de viermi, peste venin şi peste duhoare nespusă.

„Hristos îi mustră pe farisei pentru umblatul lor după slavă deşartă, numindu-i „morminte văruite” şi spunându-le: „făţarnicilor” (Matei 23, 27). Că slava deşartă. este pricina tuturor relelor şi pricina pieirii lor. Nu i-a numit numai morminte văruite, ci a spus că sunt plini de necurăţie şi făţărie. Spunea acestea ca să arate pricina pentru care n-au crezut; n-au crezut pentru că sunt plini de făţărnicie şi nelegiuire.
Şi astăzisunt mulţi oameni la fel ca și cărturarii şi fariseii. Se împodobesc pe din afară, dar pe dinăuntru sunt plini de toată nelegiuirea. Şi astăzi mare e grija şi multe sunt chipurile curăţirii pe din afară; dar pentru curăţirea sufletului, nici o grijă. Dacă ai zgândări puţin de tot conştiinţa unui om, ai da peste grămezi de viermi, peste venin şi peste duhoare nespusă, adică poftele cele desfrânate şi rele care sunt mai necurate decât viermii.
Că fariseii şi cărturarii sunt aşa nu-i atât de grozav, deşi e grozav, dar ca noi, care am fost învredniciţi să fim temple ale lui Dumnezeu, noi să ajungem dintr-o dată morminte pline de atâta duhoare, da, asta este culmea ticăloşeniei. Cât de mare ne e, oare, ticăloşia când ajunge mormânt locul unde locuieşte Hristos, unde a lucrat Duhul Sfânt, unde s-au săvârșit atâtea taine? Câte bocete şi plânsete nu trebuie scoase când mădularele lui Hristos ajung morminte pline de necurăţie?
Gândește-te, omule, că te-ai născut a doua oară, gândește-te la darurile de care ai fost învrednicit; gândește-te la haina ce-ai primit, că ai fost făcut templu de nesfărâmat, că ai fost făcut templu frumos împodobit. N-ai fost împodobit cu aur, nici cu mărgăritare, ci cu Duhul Sfânt, mai de preţ decât aurul şi mărgăritarele. Gândește-te că nimeni nu zideşte mormânt în oraş; aşadar nici tu nu poţi fi mormânt în cetatea cea de sus. Dacă nu-i îngăduit să zideşti mormânt în oraş, aici pe pământ, cu atât mai mult acolo.
Dar, mai bine spus, chiar aici pe pământ eşti de râsul tuturor dacă plimbi un suflet mort; dar nu numai că eşti de râs, dar mai fug şi toţi de tine. Spune-mi, nu s-ar da toţi la o parte, n-ar fugi toţi de tine dacă ai plimba de colo până colo un cadavru? Gândește aşa şi de sufletul tău! E mult mai groaznic să plimbi prin lume un suflet omorât de păcate, un suflet stricat, decât un cadavru. Cine va avea, dar, milă de un astfel de suflet? Nimeni! Când tu nu ai milă de sufletul tău, cum va avea milă de el un alt om când tu te porţi atât de crud cu propriul tău suflet, ca un duşman, ca un vrăjmaş?
Ce n-ai face, oare, unui om care ar îndrăzni să îngroape un mort acolo unde dormi şi mănânci tu? Tu însă îngropi sufletul tău mort nu acolo unde mănânci, nici acolo unde dormi, ci în biserică, între mădularele lui Hristos, şi nu te temi că are să cadă de sus mii de trăsnete şi fulgere pesta capul tău? Cum îndrăzneşti, dar, să păşeşti în biserica lui Dumnezeu, în templul cel sfânt, când iese din tine o duhoare atât de grea?
Ai primi cea mai cumplită pedeapsă dacă ai duce un mort în palatul împărătesc şi l-ai îngropa acolo. Gândește-te ce cumplită, ce mare pedeapsă vei primi pentru că intri în biserică şi umpli casa cea sfântă a lui Dumnezeu cu atâta duhoare!
Adu-ţi aminte de femeia cea păcătoasă, care a uns cu mir picioarele lui Hristos şi a umplut toată casa cu bun miros. Tu însă faci cu totul altceva în casa lui Dumnezeu. Spui că nu simţi duhoarea ce iese din tine?
Dar asta mai ales e grozăvia bolii; de aceea nici nu te poţi vindeca; eşti mai bolnav decât cei care au răni pe trupurile lor, de care nu te poţi apropia din pricina mirosului greu ce iese din rănile lor. Cei bolnavi de astfel de boli simt mirosul rănilor lor; boala lor nu merită osândă, ci milă; boala ta însă, ură şi osândă”.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 832-833)

[cristiboss56]

Iubitorul de argint este duşmanul lui însuşi şi duşman al întregii lumi. Urăşte pe toţi; şi pe săraci şi pe bogaţi. Socoteşte că toţi stăpânesc avuţiile lui şi se uită urât la toţi. De îndestulare nu ştie, saţ nu cunoaşte. Este mai nenorocit decât toţi oamenii.

„Atunci unul din cei doisprezece, numit Iuda Iscarioteanul, ducându-se la arhierei, a zis: Ce voiţi să-mi daţi şi eu Îl voi da în mâinile voastre? Iar ei i-au dat treizeci de arginţi. Şi de atunci căuta un prilej potrivit ca să-L dea în mâinile lor” (Matei 26, 14-l6).
„Ascultaţi toţi iubitorii de argint, toţi câţi sunteți bolnavi de boala lui Iuda! Ascultaţi şi feriţi-vă de boala aceasta! Dacă Iuda, care a fost împreună cu Hristos, Care a săvârşit atâtea minuni, care s-a bucurat de atâtea învăţături, s-a scufundat într-o prăpastie atâta de mare, pentru că nu s-a desprins de boala aceasta, cu mult mai mult voi, care nici nu ascultaţi Scripturile şi care sunteți şi mereu prinşi de grijile lumii acesteia, cu mult mai mult voi veţi fi mai uşor doborâţi de patima aceasta dacă nu veţi avea grijă necontenit de voi înşivă.
În fiecare zi era Iuda cu Acela Care nu avea unde să-şi plece capul, în fiecare zi îl învăţa cu cuvântul şi cu fapta să nu aibă nici aur, nici argint, nici două haine, şi totuşi nu s-a înţelepţit. Şi cum nădăjduieşti tu să scapi de boala iubirii de arginţi, când nu te îngrijeşti deloc şi nici nu-ţi dai multă silinţă.
Cumplită, cumplită e fiara aceasta; totuşi, dacă vrei, o poţi birui cu uşurinţă. Nu-i o poftă legată de fire. Arată lucrul acesta şi cei ce au scăpat de ea. Poftele legate de fire le au îndeobşte toţi oamenii; pofta aceasta însă se naşte numai din pricina trândăviei; ea o odrăsleşte, ea o creşte; iar când pofta aceasta pune stăpânire pe cei orbiţi de ea, îi face să trăiască împotriva firii. Şi trăiesc împotriva firii când nu mai ştiu de cei de o fire cu ei, de prieteni, de fraţi, de rudenii, într-un cuvânt, de nimeni; şi pe lângă aceştia nici de ei înşişi. De aici se vede că păcatul acesta al iubirii de arginţi este ceva împotriva firii. În această boală căzând Iuda, a ajuns vânzător.
Iubitorul de argint este duşmanul lui însuşi şi duşman de obşte al întregii lumi. Se îndurerează că pământul nu face aur în loc de spice de grâu, că izvoarele nu izvorăsc aur în loc de apă şi că munţii nu sânt de aur în loc de piatră. Se necăjeşte când anul e îmbelşugat, e negru la faţă când lumea o duce bine; întoarce spatele oricărei trebi care nu poate să-i aducă bani; îndură orice, chiar când e vorba să câştige numai doi bănuţi.
Urăşte pe toţi; şi pe săraci şi pe bogaţi; pe săraci, ca nu cumva să vină să-i ceară; pe bogaţi, că nu are averile lor. Socoteşte că toţi stăpânesc avuţiile lui şi se uită urât la toţi, ca şi cum ar fi nedreptăţit de toţi. De îndestulare nu ştie, saţ nu cunoaşte. Este mai nenorocit decât toţi oamenii; după cum cel eliberat de toate acestea, cel care filozofează, este mai de invidiat decât toţi.
Omul virtuos, chiar dacă e slugă, chiar dacă e întemniţat, e mai fericit ca toţi. Nimeni nu va putea să-i facă vreun rău, nici dacă s-ar aduna toată lumea împotriva lui, nici dacă s-ar pune în mişcare arme şi oştiri şi i-ar duce război. Dar omului ticălos şi rău, omului aceluia al cărui chip l-am făcut mai sus, de-ar fi împărat, de-ar purta mii şi mii de coroane, un oarecare poate să-i facă cele mai mari necazuri. Atât de neputincios e viciul, atât de puternică e virtutea!”

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 910-912).

[glykys]

"Cum să ajungem la bucurie în felul acesta? E imposibil. Dacă suntem invidioși, dacă judecăm pe aproapele, poarta bucuriei va fi închisă în veci. Și e o poveste atât de tristă, să mă iertați că v-o spun! Într-un sat era un om foarte credincios. Se ducea la biserică și nu numai că se ducea la biserică și cânta lui Dumnezeu și se ruga, dar făcea și fapte bune: a împodobit biserica – și să știți că e o faptă bună. Făcea veșminte pentru preoți, și să știți că e o faptă bună! Veșmintele preoțești trebuie să fie făcute de dumneavoastră, nu de preoți – că nici n-au bani! Dar, să nu le faceți costume de mers la bal, ci din acelea cu care slujesc în biserică! Așadar, omul nostru făcea multe fapte bune, dar avea un păcat, o patimă: era invidios. Voia să fie primul și nu suporta ca cineva să aibă mai mult decât el. Și se ruga mult: să aibă, să aibă! Și, la un moment dat, vine îngerul la el și-i spune: „Uite, m-a trimis Dumnezeu la tine și, pentru râvna ta pe care o ai și pentru toate cele bune, vrea să te scape de patima asta de a avea mai mult decât alții. Și a zis Dumnezeu așa: că-ți dă tot ce vrei tu și orice cantitate vrei, cu o condiție: ca Ion, vecinul tău, să aibă de două ori mai mult. „Ha?! Zice: tot, tot, tot?!“ „Tot, tot, tot!, zice îngerul“. „Dar dacă cer eu zece case?!“ „Îți dă zece case!“ „Zece case?!“ „Zece case!“ „Și Ion o să aibă douăzeci?“ „Da, douăzeci!“ „Dar boi, dacă îi cer o sută de boi, îmi dă?“ „Da, îți dă.“ „Și Ion să aibă două sute?“ „Da, două sute!“ „Nu, nu, nu! Nu pot să accept!“ Și, orice ar fi cerut, și oricât de mult, când se gândea că Ion o să aibă de două ori mai mult, nu putea! „Lasă-mă trei zile să mă mai gândesc, să mă mai rog“ Și s-a rugat, a postit, s-a chinuit așa și a venit îngerul peste trei zile și zice: „Ei, Vasile, te-ai gândit?“. „Da, zice Vasile!“ „Și ce vrei să-ți dea Domnul, întreabă îngerul?“ „Să-mi ia un ochi!“
Râdeți, dar ar trebui să plângem, nu? Ar trebui să plângem, da! Atunci, vedeți… "
Mai multe aici - http://www.doxologia.ro/conferinte/u...a-aproapelui-2

[cristiboss56]

„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, întru Mine petrece şi Eu întru el” (In. 6, 56)

Despre Sfânta Cină

Noi avem de gând a ne apropia de masa cea prea sfântă, care umple pe fiecare de o sfială cucernică. Să ne apropiem dară de ea cu o conştiinţă curată. Să nu fie aici vreun Iuda, care poartă în inimă înşelăciunea împotriva aproapelui său, să nu fie vreun înrăutăţit, care ascunde în sufletul său otrava prihanei.

Aici se află de faţă Însuşi Hristos, spre a găti pentru noi această masă, căci nu omul a putut să prefacă pâinea şi vinul în trupul şi în sângele lui Hristos, ci preotul stă acolo numai spre a înfăţişa pe Hristos şi a săvârşi rugăciunea; numai harul şi puterea lui Dumnezeu lucrează acea prefacere. „Acesta este trupul Meu” (Lc. 22, 19). Aşa se rosteşte cuvântul, care aduce acea prefacere. Precum glasul acela, care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul” (Fac. 1, 28), deşi era numai un cuvânt, dar a trecut în faptă, şi a înmulţit omenirea, aşa şi la Cina cea Sfântă glasul acesta al lui Dumnezeu înmulţeşte harul la toţi cei ce se împărtăşesc din ea cu vrednicie.

De aceea să nu fie părtaş la această sfântă masă nici un făţarnic, nici un înrăutăţit, nici un răpitor, nici un hulitor, nici un învrăjbit, nici un zgârcit, nici un beţiv, nici un lacom de avere, nici un desfrânat, nici un pizmăreţ, nici un fur, nici unul cu răutatea ascunsă în inimă, ca nu cumva el însuşi să-şi atragă judecata, adică hotărârea osândirii. Iată, Iuda s-a împărtăşit cu nevrednicie din Cina cea tainică, şi apoi de acolo s-a dus şi a vândut pe Domnul. De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare.

Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte. Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta! Aşa, să curăţim sufletele noastre, şi să facem aceasta curând.

Cum şi în ce chip? – întrebi tu. Iată cum: dacă tu ai ceva împotriva vrăjmaşului tău, stârpeşte mânia şi curmă duşmănia, pentru ca la această masă să dobândeşti iertarea păcatelor tale. Tu te apropii de jertfa cea prea sfântă, cea înaltă. Hristos este aici Cel jertfit. Socoteşte, deci, pentru ce Hristos S-a adus pe Sine jertfă? El a pătimit de bună voie, pentru ca să surpe zidul ce era între Dumnezeu şi oameni, să împace cerul şi pământul, iar pe tine, din vrăjmaş lui Dumnezeu, să te facă iarăşi soţ al îngerilor.

Hristos a dat viaţa Sa pentru tine, iară tu nu voieşti să curmi vrăjmăşia contra aproapelui tău? Cum poţi tu aşa să te apropii de masa păcii?

Domnul nu a pregetat pentru tine a răbda toate patimile, iar tu pregeţi a te lepăda de mânia ta!

Gândeşte, însă, că dragostea este rădăcina, izvorul şi muma a tot binele.

Dar pentru ce nu voieşti tu să ierţi? „M-a mâhnit foarte adânc, zici tu, mi-a făcut o nedreptate înmiită, m-a adus chiar la primejdie de viaţă”.

Dar ce sunt toate acestea? El, totuşi, nu te-a răstignit, ca jidovii pe Domnul! Dacă tu nu ierţi mâhnirea pricinuită ţie de aproapele tău, nici Tatăl cel ceresc nu-ţi va ierta ţie păcatele tale; şi cu ce conştiinţă vei putea tu să te rogi şi să zici: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău”, şi celelalte mai departe?

Hristos tocmai pentru mântuirea oamenilor a dat însuşi sângele Său, pe care aceştia l-au vărsat. Ce poţi tu să faci, care să se asemene cu aceasta?
Când, tu nu ierţi pe vrăjmaşul tău, strici nu atât lui, cât ţie însuţi, gătindu-ţi pentru ziua cea viitoare a Judecăţii o osândă veşnică.

Căci Dumnezeu de nimenea nu se îngreţoşază aşa de tare şi pe nimenea nu osândeşte aşa de mult ca pe cel ce rămâne neîmpăcat, a cărui inimă este umflată de mânie şi aprinsă de izbândire.

Ascultă, numai, ce zice Domnul: „Când aduci darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului şi mergi de te împacă mai întâi cu fratele tău; apoi, venind, adu darul tău” (Mat. 5, 23-24).

Ce zici? Trebuie oare eu să las darul şi jertfa? Desigur, aceasta este jertfa păcii, iar dacă tu nu năzuieşti la pace, părtăşia ta la jertfă nu-ţi aduce nici un folos.

Aşadar, dobândeşte mai întâi pacea, apoi vei putea să tragi şi folosul de la jertfă. Pentru pace este întemeiată această jertfă, căci pentru aceasta a venit în lume Fiul lui Dumnezeu, pentru ca iarăşi să împace neamul omenesc cu Tatăl, precum zice Pavel: „Acum El a împăcat toate şi a nimicit vrajba pe cruce” (Col. l, 22; Efes. 2, 16). Şi El însuşi nu numai că a venit ca să întemeieze pacea, ci ne şi fericeşte pe noi, dacă vom face şi noi la fel, când zice: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5, 9).

Deci, precum a făcut Hristos, Fiul lui Dumnezeu, aşa fă şi tu acum, pe cât este aceasta omului cu putinţă, căutând a face pace ţie şi aproapelui tău.

Dragostea este cea mai mare între faptele cele bune, pentru aceea Hristos pe împăciuitori îi numeşte „fii ai lui Dumnezeu”; şi pentru aceea El, în cuvântarea cea pentru lăsarea jertfei la altar, a pomenit numai de împăcarea cu aproapele.

Gura ta primeşte acum trupul Domnului. De aceea păstrează limba ta curată de vorbele cele de ruşine şi semeţe, de batjocură şi de hulire; căci este foarte pierzător de a întrebuinţa la ocară şi batjocură şi la vorbe nebuneşti limba care a fost părtaşă acestor prea Sfinte Taine.
Nu pângări cinstea pe care Dumnezeu ne-a dat-o în Cina cea Sfântă, ca ea să nu se facă pentru tine o mai mare răspundere şi păcat. Dar tu primeşti Taina cea Sfântă nu numai cu gura, ci şi cu inima; de aceea, să nu gândeşti rele şi viclenie asupra aproapelui tău, ci ţine sunetul tău curat de toată răutatea.

Aş putea, iubiţilor, să vă vorbesc mai mult despre aceasta, dar şi cele ce s-au zis ajung pentru cei ce au primit întru sine sămânţa cucerniciei, cu luare aminte şi cu pricepere, dornici să urmeze celor zise. Aşadar, vă rog neîncetat să gândiţi la aceste cuvinte şi de-a pururea să vă aduceţi aminte de această sfântă unire, pe care o săvârşim noi acum, la masa Domnului!
Aici sufletele noastre se curăţesc şi toţi ne facem mădulare ale lui Hristos; căci aici este un trup căruia toţi ne facem părtaşi.

Aşa, prin aceasta, noi ne facem un trup, ca sfânta dragoste cea întru Hristos să lege toate sufletele noastre.

Dacă vom face aceasta, atunci putem să gustăm hrana cea sfântă cu o siguranţă îmbucurătoare şi ne vom face locaşuri ale păcii celei agonisite de Hristos.
Dimpotrivă, dacă ne lipseşte împăcarea, atunci, de am avea mii de fapte bune, toate acelea vor fi deşarte şi zadarnice.

Când Hristos S-a înălţat la Tatăl, în loc de bogăţie şi mărire, a lăsat ucenicilor Săi altă moştenire, prin cuvintele: „Pacea Mea dau vouă, pacea mea las vouă” (Ioan. 14, 27). Însă ce bogăţie şi ce comoară poate să fie mai mare şi mai scumpă decât pacea lui Hristos, care este un bine negrăit, pe care nu-l poate cuprinde cu desăvârşire nici o minte omenească?

Fiindcă şi profetul Zaharia ştia acestea şi vedea ce mare nelegiuire este ne-pacea, de aceea a zis: „Ascultă poporul meu, fiecare să grăiască adevăr cu aproapele său şi nimenea să nu amintească întru inima sa jignirile suferite de la aproapele; fugiţi de cuvintele cele mincinoase şi nu veţi vedea moartea [cea sufletească], zice Domnul” (Zah. 8, 16-17). El vrea să zică: De veţi fi mincinoşi şi neîmpăcaţi, de veţi jura jurăminte mincinoase şi veţi uita poruncile mele, veţi muri (adică sufletele voastre se vor osândi).

Deci, iubiţilor, ştiind noi toate acestea, să părăsim orice mânie, să ţinem pacea unii cu alţii, să smulgem rădăcina răutăţii, să curăţim conştiinţa noastră, să ne împărtăşim de înfricoşatele taine ale Sfintei Cine cu blândeţe şi cu bunătate, să ne apropiem de masa cea sfântă cu umilinţă, cu smerenie, cu frică şi cu lacrimi pentru păcatele noastre, pentru ca înduratul Dumnezeu, privind din cer simţămintele noastre cele paşnice, dragostea noastră cea nefăţarnică şi conglăsuirea noastră cea frăţească, să ne facă părtaşi tuturor bunătăţilor celor făgăduite, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine lauda şi închinăciunea în vecii vecilor ! Amin.

[cristiboss56]

Hristos tăcea; dar, cu mulțimea dovezilor că era nevinovat, erau puşi la stâlpul infamiei. Hristos tăcea, dar îi biruia pe cei ce vorbeau atâtea, pe cei ce se înnebuneau.

Dregătorul s-a minunat; şi era într-adevăr de mirare să vezi pe Hristos că e atât de blând, că tace, deşi avea atâtea şi atâtea de spus. Nici arhiereii nu-l învinuiau pentru că îl ştiau cu vreo faptă rea, ci numai din ură şi invidie.
Iudeii aveau obiceiul să elibereze un osândit; şi Pilat a încercat să-L scape pe această cale, zicând: „Dacă nu vreţi să-L eliberaţi ca nevinovat, dăruiţi-L sărbătorii ca osândit (Matei 27, 15-17)!”. Ai văzut cum s-a stricat rânduiala? Rânduiala era făcută în aşa fel încât cererea pentru eliberarea osândiților să fie făcută de popor, iar darea eliberării, de dregător. Acum s-a întâmplat contrariul: dregătorul cere poporului. Cu toate acestea nici aşa nu s-au îmblânzit arhiereii şi bătrânii poporului, ci s-au sălbăticit mai mult şi strigau înnebuniţi de patima invidiei.
Nici nu-i puteau aduce lui Hristos vreo vină! Hristos tăcea; dar, cu mulțimea dovezilor că era nevinovat, erau puşi la stâlpul infamiei. Hristos tăcea, dar îi biruia pe cei ce vorbeau atâtea, pe cei ce se înnebuneau.
Pilat ar fi trebuit să caute dovezişi mărturii şi tot ce putea face dovada că Hristos a vrut să pună mâna pe putere, de pildă dacă a strâns oştire, dacă a adunat bani, dacă a făurit arme, dacă a încercat altceva asemenea. Dar, nu; se lasă dus de arhierei şi de bătrâni. De aceea nici Hristos nu-l absolvă de vină, că spune: „Cel ce M-a dat ţie mai mare păcat are (Ioan 19, 11)”. Deci din slăbiciune S-a plecat voinţei arhiereilor şi bătrânilor; din slăbiciune L-a dat să fie biciuit. Pilat era laş, un om slab; arhiereii însă, răi şi vicleni. Căci ce uneltesc ei când Pilat a găsit un mijloc de a-L scăpa pe lisus? Găsesc legea sărbătorii care le poruncea să elibereze un vinovat.
„Au înduplecat mulţimea să ceară pe Varava” (Matei 27, 20). Evanghelistul Matei n-a spus că „aveau un tâlhar”, ci: „un tâlhar vestit (Matei 27, 16)”, adică vestit pentru răutatea lui, un tâlhar care făcuse nenumărate crime.
Şi totuşi arhiereii l-au preferat pe acela, Mântuitorului lumii. Nu s-au ruşinat nici de timp, că era sfântă ziua aceea; nu s-au ruşinat nici de legile iubirii de oameni; nu s-au ruşinat de nimic altceva; i-a orbit invidia. Şi odată cu răutatea lor au mai stricat şi mulţimea, ca să primească cea mai mare osândă şi pentru înşelarea poporului.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 965-967).

[cristiboss56]

Moartea este binefăcătoare. Multe sunt bunătățile ei. Este bucurie și libertate, sfârșitul păcatului, pregătire pentru înviere ... că de la Răstignire noi suntem cu adevărat chemați să murim în mod dumnezeiesc.

Moartea este binefăcătoare. Multe sunt bunătățile ei. Este bucuria și libertatea, sfârșitul păcatului, pregătire pentru înviere, este o ocazie și un obiect de eroism sublim, este intrare în adevărata Patrie.
Moartea este eliberare de necazurile noastre, de rele noastre (...) Dar dacă, precum ne forțează experiența, noi admitem că viața este plină de nemulțumiri și de suferințe, de unde vine groaza noastră față de moarte? (...) De unde vin lacrimile noastre, plânsurile noastre, lupta noastră împotriva morții celor ce ne părăsesc? Dacă noi credem cu adevărat în altă viață și că acea viață ar fi cea adevărată, cum îl vom mai convinge noi pe necredincios de realitatea credinței noastre? Și cum ne vom pune noi de acord cu credința noastră? Sau mai bine ne place să suferim totdeauna aici jos, sau mai bine să primim moartea ca o fericită eliberare; este evident sau una sau alta.
Moartea în al doilea rând, este eliberare. Singurul om cu adevărat liber în lume este acela care trăiește pentru Dumnezeu și în Dumnezeu, scăpare de necazurile vieții, eliberare din sânul robiei pe care o suferă toți ceilalți (...)
Viața care în realitate nu este decât o lungă și continuă moarte, nu devine cu adevărat viață decât prin moartea care o eliberează. Atunci noi părăsim valea lacrmilor, pentru Patria fericirii. Noi lăsăm locul neliniștilor și a pericolelor pentru siguranța și pacea veșnică.
Un al treilea bine al morții este de neprețuit între toate: moartea este sfârșitul păcatului. Și această binefacere este multiplă. Moartea pentru păcătosul nepocăit, oprește cursul blestemat al păcatelor sale și micșorează pe atâta suma chinurilor sale. Pe toți ceilalți moarte îi eliberează de ocazii, de pericole, de înșelăciuni, de căderi și prin aceea pune comoara virtuții lor într-o siguranță veșnică (...)
În al patrulea rând să vedem cum în moarte ni se transformă în binefacere ceea ce nouă ni se părea de nesuportat și ca o lovitură. Nu este oare subită nesimțirea, tăcerea, inerția morții? Dar să ne gândim că somnul este lipsit de mișcare ca și moartea pentru suflet. Și apoi prin moarte sufletul este mai viu de mii de ori ca și cum era în viață. Dacă glasul este stins, buzele mute, gândește-te că acolo unde este el , sufletul are mai mult glas și mai mult cuvânt ca și cum el n-a avut niciodată pe pământ (...)
Să nu uităm să avem în vedere, în al cincilea rând, să nu uităm cea mai frumoasă binefacerea morții. Din tot eroismul nostru, moartea ni-l procură pe cel mai frumos. Căci se poate spune acum după literă, după carte, că de la Răstignire noi suntem cu adevărat chemați să murim în mod dumnezeiesc. Moartea devine un act sfânt; cea mai înaltă expresie acultului, ea este suma celor mai sublime virtuți. Prin ea noi îi dăn lui Dumnezeu într-o singură clipă, mai multă slavă decât i-am fi putut da de-a lungul întrgii noastre vieți cu ani plini de virtute. Priviți martirii, priviți sfinții (...)
Moartea este triumfătoare în Iisus Hristos. Eu vreau să vă arăt slava morții. Dar slava ei supremă, frumusețea ei și prețul ei strălucit noi nu l-am descoperit încă. Moartea nu este slăvită decât de la Iisus Hristos și de către Iisus Hristos. Și nu numai că Iisus Hristos a făcut moartea slăvită, ci El a făcut slăvit chiar instrumentul acestei morți, crucea. Biruința crucii, biruința morții.

(Sf. Ioan Gură de Aur, din vol. Bogățiile oratorice, pp. 266-269)