Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

„Diavolul are obiceiul să atace sufletul cu ceea ce găsește în fața sufletului.”

Să nu ne grăbim și să nu ne obosim, ci pururea să punem din nou început. Ai căzut, ridică-te! Ai căzut iarăși, ridică-te iarăși! Numai pe Doctorul tău să nu-L părăsești, căci atunci vei fi osândit de deznădejde mai rău decât un sinucigaș. Stăruie pe lângă El, și El își va face milă cu tine fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării Sale de grijă, fără să știi tu.
Căci diavolul are obiceiul să atace sufletul cu ceea ce găsește în fața sufletului, fie cu bucurie și cu părere de sine, fie cu întristare și cu deznădejde, fie cu oboseală covârșitoare, fie cu desăvârșita nelucrare, fie cu lucruri și cugetări nelavreme și fără folos, fie cu întunecime și ură nesocotită față de toate cele ce sunt. Și, simplu grăind, cu materia pe care o află în fiecare suflet cu aceea îl atacă spre a nu-i fi de folos... (...)
De aceea, pentru tot lucrul bun trebuie să întrebe omul, ca Sfântul Antonie, nu pe oricine se nimerește, ci pe cei ce au darul deosebirii, ca nu cumva, cei întrebați, fiind necercați (lipsiți de experiență) să cadă amândoi în groapă, după pilda Evangheliei (Matei 15, 14). Pentru că fără dreapta socoteală nu se face nici un lucru bun, chiar dacă li se pare celor neștiutori că e bun, fie pentru că se face nelavreme și fără să fie de trebuință, fie că nu se ține seama de măsura lucrului sau de tăria omului, sau de cunoștința lui și de alte multe. Iar cel ce are darul deosebirii l-a primit prin smerita cugetare. De aceea toate le cunoaște după har și la vremea sa vine la puterea străvederii.
(Sfântul Petru Damaschin, Învățături duhovnicești, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 2004-205)

[cristiboss56]

Cu cât rabzi necazurile cu voia, cu atât pui un efort care le mărgineşte puterea.

Răbdarea e o tărie spirituală care micşorează tăria necazurilor. Prin faptul că nu le rabzi, nu le micşorezi şi nu le înlături. De suportat tot le suporţi, căci n-ai ce face. Dar suportarea fără răbdare e îndoit sau însutit de grea. Cu cât rabzi necazurile cu voia, cu atât pui un efort care le mărgineşte puterea; cu cât eşti mai fără răbdare în ele, cu atât le măreşti prin aceasta, părându-ţi de nesuportat, fără limită şi de nestăpânit prin puterea ta. Necazul care-ţi apare, când nu-l rabzi, ca nemărginit îl mărgineşti, îl stăpâneşti prin răbdare, căci în ea e puterea lui Dumnezeu, care-l mărgineşte. Propriu-zis simţi această putere cum îl limitează. E şi aceasta o formă a sinergiei: cu cât te încordezi mai mult în răbdare, cu atât puterea lui Dumnezeu îţi ajută să biruieşti necazul.
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 698 la Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 221)

[cristiboss56]

Mântuirea mea depinde mai mult de lucrarea mea pentru mântuirea altora, decât de lucrarea egoistă pentru mântuirea mea.
E mai grav a duce cineva pe altul la pierzare prin pildă, prin îndemnul său, decât pe sine însuşi. În mod sigur acela îl va trage şi pe el în prăpastie, pe când altfel poate să fie tras la bine de cei ce sunt la bine.
Mântuirea mea depinde mai mult de lucrarea mea pentru mântuirea altora, decât de lucrarea egoistă pentru mântuirea mea.
Semnul aflării tale pe drumul mântuirii e depăşirea egoismului, nu numai în a lucra pentru celălalt ca existenţă trecătoare, relativă, ajutându-l în cele pământești, ci ca existenţă sortită veşniciei. Aceasta e suprema preţuire a lui.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 1066 la Avva Dorotei, Diferite învățături de suflet folositoare,traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în „Filocalia”, vol. IX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p.520)

[cristiboss56]

Când mintea noastră înoată în valurile băuturii, nu numai că vede în somn cu patimă chipurile zugrăvite de draci, ci îşi plăsmuieşte şi în sine anumite vederi frumoase, îmbrăţişând cu foc nălucirile sale.
Precum pământul udat cu măsură face să răsară cu cel mai mare spor sămânţa curată semănată în el, dar înecat de multe ploi aduce numai spini şi mărăcini, aşa şi pământul inimii, de vom folosi vinul cu măsură, va scoate la iveală, curate, seminţele ei fireşti, iar pe cele semănate de Duhul Sfânt în ea le va face să răsară foarte înfloritoare şi cu mult rod; dar de o vom scălda în multă băutură, va preface în spini şi mărăcini toate gândurile ei.
Când mintea noastră înoată în valurile băuturii, nu numai că vede în somn cu patimă chipurile zugrăvite de draci, ci îşi plăsmuieşte şi în sine anumite vederi frumoase, îmbrăţişând cu foc nălucirile sale, ca pe nişte amante.
Căci înfierbântându-se mădularele ce servesc la împreunarea trupească de căldura vinului, mintea e silită să-şi înfăţişeze vreo umbră plăcută a patimii. Se cuvine deci ca, folosindu-ne de dreapta măsură, să ne ferim de vătămarea ce vine din lăcomie. Căci dacă nu s-a născut în minte plăcerea, care să o împingă spre zugrăvirea păcatului, ea rămâne întreagă, lipsită de năluciri şi, ceea ce-i mai mult, neafemeiată.

Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic în 100 capete

[cristiboss56]

O înfrânare fără smerenie are în ea o nedesăvârşire, căci e împreunată cu mândrie. O hărnicie fără iubire e aspră, e rigidă. O iubire fără înfrânare nu poate fi iubire deplină, căci nu are în sine uitarea de sine a celui ce iubeşte.
Nici o virtute luată despărţit de celelalte nu e virtute desăvârșită. O înfrânare fără smerenie are în ea o nedesăvârşire, căci e împreunată cu mândrie. O hărnicie fără iubire e aspră, e rigidă. O iubire fără înfrânare nu poate fi iubire deplină, căci nu are în sine uitarea de sine a celui ce iubeşte.
Fiecare virtute se desăvârșește prin toate celelalte. Lipsind o părticică dintr-o haină frumoasă, sau având o gaură, sau un petic vechi, haina se urâțește întreagă.
Omul e un întreg. Când are o ştirbitură în fiinţa lui, fiinţa întreagă se vede, se zice şi se resimte ca ştirbită şi slăbită.
Virtuţile înaintează împreună ca o linie de bătaie. Când unele din ele lipsesc din linie, nici celelalte nu pot înainta. Un miros urât într-o combinaţie de mirodenii rafinate le face neplăcute pe toate.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 73 la Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre Fericiri, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 29, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982, p. 364)

[cristiboss56]

sursa: orthodoxwayoflife.blogspot.ro



Când o persoană nu se îngrijește de sine, diavolul cel viclean o va face să se îngrijească de greșelile altora.


Fiecare dintre noi duce o luptă veşnică împotriva ispitei păcatului. Cel mai greu este să ne recunoaștem slăbiciunea, să dobândim o viziune limpede asupra defectelor și lipsurilor astfel încât să le putem depăși. De obicei putem reuşi singuri aceasta printr-o introspecția interioară. Alteori, cele care ne atrag atenția asupra slăbiciunilor vor fi persoanele din jur, iar in acest caz trebuie să avem grijă să nu reacționăm necontrolat ci să acceptăm sfatul primit ca pe un dar de la Dumnezeu.
Un ucenic al părintelui Paisie l-a întrebat dacă este posibil să vrem să ne cunoaștem sufletul cu adevărat și să nu reușim. Răspunsul acestuia a fost: Bineînţeles. Dacă încercarea noastră izvorăște din mândrie, nu vom reuși niciodată aceasta. Avem nevoie de un dram de smerenie pentru a izbuti să ne descoperim pe noi înșine și pentru a putea începe lupta spre urcușul spiritual. Pentru asta putem folosi o oglindă bună.
Părintele Paisie ne sfătuiește ca până reușim să smulgem defectele ce s-au înrădăcinat adânc în noi, ar trebui să ne oglindim în defectele altora. Acesta mărturisește că oamenii din jur sunt oglinda în care ne putem vedea propria reflexie.
Considerați că oamenii tind să vadă mai ușor defectele altora, iar când trebuie să le descopere pe ale lor întâmpină dificultăți? Atunci când părintele Paisie a fost întrebat despre aceasta a subliniat faptul că vedem adesea boala altora, dar nu o putem vedea pe a noastră. Este unul din cele mai întâlnite cazuri.
Dacă ne-am cunoaște propria boală, n-am mai vedea-o pe cea a altora. Nu spun că nu ar trebui să ne intereseze durerea sau suferința lor, ci că nu ar trebui să ne preocupe greșelile aproapelui. Când o persoană nu se îngrijește de sine, diavolul cel viclean o va face să se îngrijească de greșelile altora. Dacă ne concentrăm asupra sinelui, vom ajunge să ne cunoaștem pe noi, iar așa îi vom cunoaște și pe ceilalți. Altfel, ajungem să îi judecăm pe alții din prisma presupunerilor greșite pe care le facem despre noi.
În spusele sale există două puncte cheie. Primul este acela că ne putem vedea greșelile prin faptele altora dacă nu suntem orbiți de mândrie. Efortul pe care îl facem atunci când ne concentrăm pe defectele altora ne împiedică să le vedem pe ale noastre din cauza mândriei. Cel de-al doilea este că odată ce ne vedem greșelile în cele ale aproapelui nu îl vom mai judeca pentru că le-am cunoscut și noi. Le-am conștientizat în noi, și astfel ne vom concentra pe cele proprii fără să îi mai judecăm pe ceilalți.
Data viitoare când vă găsiți judecând sau criticând comportamentul celor din jur opriți-vă și gândiți-vă ce anume din personalitatea dumneavoastră se reflectă în faptele lor, oare nu fac și eu același lucru fără să-mi dau seama? În cazul în care găsiți acel defect și la dumneavoastră, observați dacă nu cumva se schimbă perspectiva din care îl priviți acum pe cel care mai înainte îl condamnați. Cel mai probabil veți descoperi că nu mai aveți timp să faceți asemenea critici întrucât sunteți ocupat să vă desăvârșiți pe sine.
Potrivit părintelui Paisie, atunci când ne descoperim punctele slabe, nu avem nevoie decât de voința de a le schimba. Procesul este la fel ca în cazul unei boli. Trebuie să acceptăm tratamentul pentru ca mai apoi să ne facem bine și să îl aplicăm în continuare.
Părintele Paisie spunea:
De aceea, punctul de început nu este acela de a ne rușina ci de a ne conștientiza de bună voie boala şi propriile greșeli. După aceea trebuie să acceptăm tratamentul necesar, medicamentele potrivite și să fim recunoscători față de medicul nostru, duhovnicul sau părintele, și să nu ne opunem lor.
Când vedem că îi judecăm pe alții, să încercăm să ne oprim și să vedem mai întâi dacă nu cumva găsim acea slăbiciune şi la noi. Să ne prefacem că ne privim într-o oglindă. Folosindu-i pe alții ca oglindă putem pătrunde mai adânc în sufletul nostru. Cu ajutorul duhovnicului vom găsi vindecare pentru ele și vom vedea că odată cu noi se schimbă şi relația cu aproapele și cu Dumnezeu.

[cristiboss56]

Ucenicii s-au mirat foarte tare că s-a uscat smochinul, deşi Hristos făcuse până atunci minuni şi mai mari. O astfel de minune era o noutate pentru ei; acum, pentru prima oară Şi-a arătat Hristos puterea Lui pedepsitoare.
„Şi văzând un smochin lingă cale, a venit la el şi n-a găsit nimic în el decât numai frunze”(Matei 21, 19). Un alt evanghelist spune: „Că încă nu era vremea smochinelor”. Dacă nu era vremea smochinelor, pentru ce evanghelistul acesta mai spune că „a mers să vadă de va găsi ceva în el”? De aici se vede că aceasta era numai o bănuială a ucenicilor; că ucenicii nu erau încă desăvârșiți. De altfel evangheliştii scriu totdeauna în Evangheliile lor şi ce bănuiau ucenicii. După cum bănuiala lor era că Hristos S-a dus la smochin ca să vadă de va găsi ceva în el, tot aşa, tot o bănuială a lor era că l-a blestemat, pentru că smochinul n-a avut rod.
- Dar atunci pentru ce l-a blestemat?
- Pentru ucenici; ca să le dea curaj, să-i întărească. Până atunci Hristos făcuse numai bine; nu pedepsise pe nimeni; trebuia, dar să dea dovada că are şi puterea de a pedepsi, ca să afle şi ucenicii şi iudeii că poate usca pe răstignitorii Lui, dar de buna Sa voie îi iartă şi nu-i usucă. N-a vrut să-Şi arate puterea Sa pedepsitoare asupra oamenilor, ci a dat dovadă de această putere, blestemând un pom. Când se întâmplă una ca aceasta cu un pom, cu un animal necuvântător sau cu un loc, nu iscodi, nu spune: „Era drept să se usuce smochinul, dacă nu era vremea smochinelor?” A grăi aşa este cea mai mare ocară; ci uită-te la minune; minunează-te şi slăveşte pe Cel Ce a făcut minunea.
- Dar atunci pentru ce a dat o astfel de înfăţişare acestui fapt şi pentru ce acest temei pentru blestem?
Uscarea smochinului nu are această însemnare, ci, după cum am spus, arată puterea pedepsitoare a lui Hristos. De altfel cuvintele: „Că nu era vremea smochinelor” ne arată că nu S-a dus la smochin pentru că-i era foame, ci pentru ucenicii Săi. Ucenicii s-au mirat foarte tare că s-a uscat smochinul, deşi Hristos făcuse până atunci minuni şi mai mari. Dar, după cum am spus, o astfel de minune era o noutate pentru ei; acum, pentru prima oară Şi-a arătat Hristos puterea Lui pedepsitoare. De aceea nici n-a făcut minunea aceasta cu un alt pom, ci cu un smochin, cel mai umed dintre toţi pomii, ca şi prin aceasta să se arate şi mai mare minunea. Şi ca să afli că minunea aceasta a făcut-o Hristos pentru ei, ca să-i îndemne să fie curajoşi, ascultă ce le spune mai departe!
- Ce le spune?
„Şi voi veți face lucruri mai mari dacă veți avea credință şi nu vă veți îndoi” (Matei 21, 21). Vedeţi, dar, că totul s-a făcut pentru ei, ca să nu se teamă şi să nu se înfricoşeze de uneltiri şi de necazuri. De aceea, pentru a-i lipi de rugăciune şi de credinţă, le mai spune încă o dată: „Dacă veţi avea încredere în credinţă şi în rugăciune, nu veţi face numai această minune, ci veţi muta şi munţii si veţi face şi alte minuni mai mari”.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, traducere de Pr. D. Fecioru, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 23, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, pp. 770-772).