Articolul de azi - Ce este prea mult strica

[sophia]

@Nastya - foarte interesant articolul despre scrisoarea aceea.
Pacat ca ea nu mai exista integrala, ca asa spicuita si comentata este mai greu de urmarit.
Pe site-ul citat de tine macar se face diferenta intre citat si comentarii prin culoare.
Tu nu spui insa parerea ta cu privire la acest subiect si de asta raspunsul este cam greu de priceput. Eu deduc ca tu lasi la alegere desimea impartasaniei.

N-am inteles de ce te-a intristat articolul lui Adrian Cocosila. Faptul ca ii critica pe preoti?
Nu e vorba ca ii critic, el mai degraba a vrut sa evidentieze cele doua opinii generale d eprin biserici.

Si eu cred ca opiniile acestea contradictorii vin de la o lipsa de informatii si intelegere.
Uite in scridsoarea cealalta sunt date niste elemente care nu stiu cat de cunoscut sunt: faptul ca pe atunci (acum 2000 ani) nu se postea, sau postul avea alta semnificatie, nu ca cea din ziua de azi. Ca nu scrie nicaieri de postul care exista azi (40 zile sau in ce fel, cand, la ce ore, cu ce alimente).
Se spune acolo ca Sfintii Apostoli posteau, dar asta pentru ca ei in general mancau foarte modest. Doar mancau laolalta cu Invataorul lor (Iisus) si erau mereu pe drum si in saracie. Cam viata monahilor de azi.

Eu sunt de acord cu ce scrie acolo, daca am inteles bine (repet este pacat ca nu este textul scrisorii integral).

Concluzia este ca trebuie gasit un drum, o cale de mijloc, prin care sa putem sa ne apropiem mai mult, dar cu respect de Sangele si Trupul Domnului. Nu extreme.

"3. Pozitia echilibrata a Patriarhului Filotei poate sa aduca o lumina în mult disputata discutie ce se continua înca pâna în zilele noastre, între teologi si duhovnici, în jurul desei sau rarei împartasiri. Împartasirea euharistica este o necesitate pentru toti credinciosii, monahi si laici, necesitate care decurge din însasi fiinta si rostul tainei Cuminecaturii, dar ea nu se poate impune si da oricui, fara nici o conditie, lucru care se uita de obicei de cei ce insista exclusiv pe împartasirea fizica.

Sfaturile date în final de Patriarhul Filotei manifesta o deschidere generoasa. Teoretic ele sunt corecte si practic realizabile mai mult în mânastiri, unde sunt mai putini vietuitori si unde duhovnicii îi pot pregati pe toti prin Taina Marturisirii, decât în parohiile mari, unde datorita numarului mare de credinciosi, practic este aproape imposibila pregatirea acestora prin Taina Marturisirii în vederea împartasirii lor duminica de duminica. Dar si aici se poate începe – si e de dorit – cu grupuri mai mici de credinciosi care sa fie pregatiti pe rând pentru împartasire în fiecare duminica. Problema este foarte importanta si vom mai reveni asupra ei."

Cu litere italice sunt spusele patriarhului, bolduite sunt comentariile.

Epistola aceasta a fost trimisa parintilor sinaiti, care se împartisera în doua tabere. Una socotea nu numai ca e permisa deasa Împartasanie, dar ca e obligatorie. Si aducea marturie canoanele 18 si 19 apostolice si ca mai înainte, Sfânta Împartasanie nu impunea postul, fiindca crestinii din primele veacuri nu posteau, dar nici canoanele Sfintilor Apostoli si ale Sfintelor Sinoade Ecumenice nu se refera la post înainte de Sfânta Împartasanie. Cealalta tabara socotea ca, pentru a se împartasi cineva, trebuie sa treaca cel putin 40 de zile de la ziua în care s-a împartasit pentru a se putea împartasi iarasi, deoarece nu e vrednic, si ca înainte de Sfânta Împartasanie crestinul trebuie sa posteasca trei zile. Aduc si ei marturie obiceiul Bisericii care, vazând ca multi dintre crestini se apropie de Taina Sfintei Împartasanii fara nici o pregatire si curatire prealabila, fara o metanoia si marturisire sincera si curata, fara teama, credinta si dragoste de Dumnezeu, recomanda crestinilor sa se înfrâneze câteva zile, pentru a se putea sa se reculeaga, sa-si dea seama si sa cugete la pacatele lor, sa le paraseasca prin baia pocaintei si a marturisirii, ca si prin postul dupa putere, pentru ca postul curat, care se face în cunostinta si discernamânt, cere de la om teama, smerenie, strapungerea inimii si plânsul aducator de bucurie, lacrimi care purifica si curata sufletul omului de orice pângarire.

Iata ce mai spune despre deasa impartasanie:

"Spuneti adevarul ca împartasania deasa este impusa de canoane si ca crestinii din timpurile apostolice se împartaseau la fiecare Liturghie, dar trebuie sa spuneti si ceea ce Sfântul Apostol Pavel, gura lui Hristos, zice: “Sa se cerceteze omul pe sine însusi si asa sa manânce din pâine si sa bea din pahar. Caci cel ce manânca si bea cu nevrednicie, manânca si bea siesi osânda, ca unul care nesocoteste Trupul Domnului” (I Co 11, 28-29). Daca vreti sa va împartasiti des, ca Sfintii Apostoli si primii crestini, trebuie sa se cerceteze fiecare pe sine si sa va gânditi bine daca sunteti si voi ca Sfintii Apostoli, daca sunteti la masura virtutilor Sfintilor Apostoli si a primilor crestini."

Mai cititi si voi din link si vedeti cum se facea inainte...

http://www.calauzaortodoxa.ro/credin...-impartasanie/

[cezar_ioan]

Confruntarea între cele două atitudini privind Sfânta Împărtăşanie este cunoscută şi în cercul de credincioşi apropiaţi mie. Iar poziţiile cunoscuţilor variază în zonele de înţelesuri circumscrise de cele două articole (P. Roman şi P. Calciu).

În icoana pe care o am lângă mine Mântuitorul se află la Masa Cinei înconjurat de Apostoli.
Ioan Îi şade la piept, Iuda se află în lateral, pitit oarecum după un alt Apostol, ţinîndu-şi strâns la piept punga cu arginţii trădării. Are capul plecat, faţa tristă şi mâhnită, iar chipul exprimă sugestiv refuzul: "Nu!", spune Iuda, şi e simultan prins de negativism şi amărăciune. Nu ştiu dacă amărăciunea e a unei furii reprimate sau exprimă neputinţa de a da curs gestului pe care îl face Mântuitorul precum şi conştientizarea acestei neputinţe. La care, însă, Iuda ţine, ca la un bun de mare preţ, precum dealtfel toţi oamenii ţin la neputinţele lor dragi...

Acesta este contextul: în centru Domnul, în jurul Lui sunt Apostolii, Ioan şade la piept, ceilalţi Îl înconjoară cu expresie de uimită seriozitate, iar Iuda se ţine deoparte, cu tristeţă mare şi cu punga bine strânsă în mână, mica şi unica lui avere...

Ce face, însă, Domnul în acest context?
Şade drept, priveşte înainte, adică spre noi, şi face un gest ferm şi solemn: arată cu mâna dreaptă, mai exact cu degetul arătător, spre potirul pe care îl ţine cu stânga. Alături de potir se află o pâine, în centrul mesei.
Privind de multe ori această icoană, care se află în spaţiul unde îmi petrec majoritatea timpului de acasă, am conştientizat un amănunt care mi-a scăpat multă vreme: Domnul nu roagă, nu invită, nici măcar nu recomandă, ci, pur şi simplu, reiese din atmosfera întregii scene şi din expresia trupului, chipului şi ochilor Mântuitorului: Domnul porunceşte. Gestul este ferm şi nu lasă loc de interpretări, bâjbâieli sau amânare: Fă asta!, spune Domnul.

"Luaţi, mâncaţi..." şi "Beţi..." nu sunt, cred eu, invitaţii de complezenţă, nici gesturi amicale, nicidecum scene de taifas şi banchet. Ci porunci ale Domnului, chemări ferme ale Împăratului către slugile Sale, strunire de Păstor. Cine nu vine, se va pierde.

De aceea, Împărtăşirea nu este gest opţional al creştinului, după cum îi spune dorinţa, înclinaţia minţii sau a inimii, dispoziţia de moment sau de durată. Nu atârnă de judecata, alegerea şi cheful omului, ci numai de Hotărârea Celui Care a formulat-o. De cunoaşterea, dispoziţia şi Voia Stăpânului.

Dar aceasta nu înseamnă deloc că toată lumea trebuie să se repeadă la Taină, fără nici o oprelişte sau făr discernământ. Dumnezeu cheamă pe toţi, dar nu pe oricine şi oricum. Ne cheamă de câte ori vine, adică la fiecare Sfântă Liturghie, mai întâi, dar nu independent de faptele şi starea noastră ci, dimpotrivă, tocmai ţinînd cont de starea vieţuirii noastre. Mulţi chemaţi, puţini aleşi...

Aşadar, chemaţi fiind cu toţii la Dumnezeire, să ne învrednicim de a intra la Împăratul, comportîndu-ne potrivit cu această chemare şi cu Persoana Celui Care ne cheamă, fiind aşadar demni de Chemarea Lui. Că nu i se cuvine slugii să intre fluierînd şi ţopăind, distrat şi cu ţinuta în dezordine, atunci când e chemat să se înfăţişeze Stăpânului. Care nu e altul decât Dumnezeu, Făcătorul Cerului şi al Pământului şi Judecătorul tuturor.
Aşa înţeleg că stau lucrurile cu dilema aceasta, ca răspuns schematic la bogăţia de necuprins a Tainei.
Să fiu iertat că am îndrăznit...

Eu îți mulțumesc pentru că ai îndrăznit.

[cezar_ioan]

"Via mea este la mine acasă; mia de sicli să fie a ta, Solomoane, şi două sute numai pentru cei ce păzesc roadele ei!
O, tu, ce în grădini sălăşluieşti, prietenii vor să-ţi asculte glasul; fă-mă să-l aud şi eu cu ei!"

Oricât îmi storc mintea, trebuie să mărturisesc că am nevoie de tâlcuire la cele de mai sus.

[cezar_ioan]

Găsesc o legătură mare între Cântarea Cântărilor, din care am extras cele două versete (antipenultimul şi penultimul din Cântarea)
o legătură mare, aşadar, cu problema apropierii noastre, ca mădulare ale Bisericii, de Sfânta Împărtăşanie.

Atitudinea miresei faţă de mire o văd ca pe un îndreptar privind apropierea noastră de Împărtăşanie. O culme poetică, aşa e acolo... Un îndreptar sublim, mult mai aproape de înţelegerea mea decât predicile savante.

[cezar_ioan]

Via mea este la mine acasă. E a mea, eu o lucrez, eu sunt posesorul şi responsabilul şi sunt liber s-o dau cui vreau şi s-o lucrez cum vreau. (sufletul meu e acum în mâna mea)
Dar Ţie Ţi-o lucrez, Ţi-o dăruiesc, vreau ca Tu să te bucuri de ea... Eu sunt mireasa Ta (spune sufletul celui îndrăgostit de Domnul), iar nu a altcuiva. Iată credincioşia, dăruirea mea iubitoare...

Dar cum voi face? Înfricoşată sunt, zice iubita, ca nu cumva să nu-Ţi fiu pe plac.
Învaţă-mă Tu, aşadar...
spune Biserica. Şi Domnul o învaţă, precum pe fiecare dintre noi, prin toate ale Bisericii.

"fă-mă să-l aud", zice mireasa, declinîndu-şi nepriceperea...

Cerem harul Dumnezeirii ca să devenim vrednici de Împărtăşirea cu El.

Acum înțeleg. Cântarea Cântărilor a fost interpretată metaforic (nu-mi amintesc de către cine) ca unirea/iubirea dintre Hristos și Biserică. Versetele alese de tine, însă, nu le... pricepeam.

[sophia]

În prealabil postat de cezar_ioan

Confruntarea între cele două atitudini privind Sfânta Împărtăşanie este cunoscută şi în cercul de credincioşi apropiaţi mie. Iar poziţiile cunoscuţilor variază în zonele de înţelesuri circumscrise de cele două articole (P. Roman şi P. Calciu).

În icoana pe care o am lângă mine Mântuitorul se află la Masa Cinei înconjurat de Apostoli.
Ioan Îi şade la piept, Iuda se află în lateral, pitit oarecum după un alt Apostol, ţinîndu-şi strâns la piept punga cu arginţii trădării. Are capul plecat, faţa tristă şi mâhnită, iar chipul exprimă sugestiv refuzul: "Nu!", spune Iuda, şi e simultan prins de negativism şi amărăciune. Nu ştiu dacă amărăciunea e a unei furii reprimate sau exprimă neputinţa de a da curs gestului pe care îl face Mântuitorul precum şi conştientizarea acestei neputinţe. La care, însă, Iuda ţine, ca la un bun de mare preţ, precum dealtfel toţi oamenii ţin la neputinţele lor dragi...

Acesta este contextul: în centru Domnul, în jurul Lui sunt Apostolii, Ioan şade la piept, ceilalţi Îl înconjoară cu expresie de uimită seriozitate, iar Iuda se ţine deoparte, cu tristeţă mare şi cu punga bine strânsă în mână, mica şi unica lui avere...

Ce face, însă, Domnul în acest context?
Şade drept, priveşte înainte, adică spre noi, şi face un gest ferm şi solemn: arată cu mâna dreaptă, mai exact cu degetul arătător, spre potirul pe care îl ţine cu stânga. Alături de potir se află o pâine, în centrul mesei.
Privind de multe ori această icoană, care se află în spaţiul unde îmi petrec majoritatea timpului de acasă, am conştientizat un amănunt care mi-a scăpat multă vreme: Domnul nu roagă, nu invită, nici măcar nu recomandă, ci, pur şi simplu, reiese din atmosfera întregii scene şi din expresia trupului, chipului şi ochilor Mântuitorului: Domnul porunceşte. Gestul este ferm şi nu lasă loc de interpretări, bâjbâieli sau amânare: Fă asta!, spune Domnul.

"Luaţi, mâncaţi..." şi "Beţi..." nu sunt, cred eu, invitaţii de complezenţă, nici gesturi amicale, nicidecum scene de taifas şi banchet. Ci porunci ale Domnului, chemări ferme ale Împăratului către slugile Sale, strunire de Păstor. Cine nu vine, se va pierde.

De aceea, Împărtăşirea nu este gest opţional al creştinului, după cum îi spune dorinţa, înclinaţia minţii sau a inimii, dispoziţia de moment sau de durată. Nu atârnă de judecata, alegerea şi cheful omului, ci numai de Hotărârea Celui Care a formulat-o. De cunoaşterea, dispoziţia şi Voia Stăpânului.

Dar aceasta nu înseamnă deloc că toată lumea trebuie să se repeadă la Taină, fără nici o oprelişte sau făr discernământ. Dumnezeu cheamă pe toţi, dar nu pe oricine şi oricum. Ne cheamă de câte ori vine, adică la fiecare Sfântă Liturghie, mai întâi, dar nu independent de faptele şi starea noastră ci, dimpotrivă, tocmai ţinînd cont de starea vieţuirii noastre. Mulţi chemaţi, puţini aleşi...

Aşadar, chemaţi fiind cu toţii la Dumnezeire, să ne învrednicim de a intra la Împăratul, comportîndu-ne potrivit cu această chemare şi cu Persoana Celui Care ne cheamă, fiind aşadar demni de Chemarea Lui. Că nu i se cuvine slugii să intre fluierînd şi ţopăind, distrat şi cu ţinuta în dezordine, atunci când e chemat să se înfăţişeze Stăpânului. Care nu e altul decât Dumnezeu, Făcătorul Cerului şi al Pământului şi Judecătorul tuturor.
Aşa înţeleg că stau lucrurile cu dilema aceasta, ca răspuns schematic la bogăţia de necuprins a Tainei.
Să fiu iertat că am îndrăznit...

Ce icoana ai tu cu cina cea de taina? M-am uitat acum pe net si nu am gasit nici una care este cum descrii tu. Majoritatea nici nu au cupa cu vin si painea. Au alte celea pe masa. Si Domnul nu porunceste! Niciodata. EL este atat de smerit si bland.

[MihaiG]

În prealabil postat de sophia

Ce icoana ai tu cu cina cea de taina? M-am uitat acum pe net si nu am gasit nici una care este cum descrii tu.

Iata, al patrulea rezultat la o cautare e google images: