Sfintii Zilei

[cristiboss56]

[cristiboss56]

Biserica Ortodoxă cinsteşte astăzi, 12 aprilie, pe Sfântul Sava de la Buzău. Sfântul Sava s-a născut în jurul anului 334, într-un sat din ţinuturile buzoiene, nu departe de râul Museos, numit astăzi Buzău. El a avut marea fericire să se nască dintr-o familie de părinţi creştini care, deodată cu hrana trupească, i-au dat-o şi pe cea sufletească, îndestulându-l cu cuvântul lui Dumnezeu, care a rodit însutit în inima lui, aprinsă din copilărie de dorul lui Hristos. Precum doreşte cerbul apa izvoarelor, aşa dorea de mult Sava să se împărtăşească cu cele sfinte în Biserică; De mic copil a avut această înclinaţie spre viaţa religioasă, trăind asemenea unui monah în sfinţenie şi ascultare de Biserică.

Duhovnicul lui era preotul Sansala - părintele satului. Dumnezeu l-a înzestrat pe Sava din pruncie cu darul cântărilor religioase, fapt pentru care preotul Sansala l-a apropiat foarte mult de biserică, folosindu-1 ca dascăl, desfătând auzul creştinilor ce luau parte la oficierea slujbelor religioase. Atunci când, din diferite motive, nu se săvârşea Sfânta Liturghie în satul său, Sava pleca într-o cetate din apropiere - probabil oraşul Buzău de astăzi, unde slujea preotul Gutticas.

Goţii păgâni conduşi de Atanaric au declanşat represalii puternice şi împotriva creştinilor din ţinuturile stăpânite de ei. Păgânii le impuneau creştinilor să mănânce din cărnurile jertfite idolilor. Acei creştini care refuzau acest lucru erau foarte crunt persecutaţi şi chiar omorâţi.

În anul 372, nefiind slujbă religioasă de Sfintele Paşti în această zi, deoarece preotul Sansala şi mulţi creştini se refugiaseră din pricina persecuţiilor în sudul Dobrogei, Sava a plecat într-un oraş din apropiere să prăznuiască învierea lui Hristos, împreună cu preotul Guttica. Pe când mergea pe drum, i s-a arătat un bărbat foarte înalt şi strălucitor la faţă care i-a zis să se întoarcă în satul lui, la preotul Sansala. Dar Sava i-a răspuns că preotul Sansala nu este în sat, fiind plecat în Sciţia Minor şi a mers mai departe spre preotul Guttica. Deşi afară era foarte frumos, dintr-o dată se porni o zăpadă mare, care-i astupă drumul să nu mai poată merge mai departe. Atunci Sava a înţeles că voia lui Dumnezeu este de a se întoarce cât mai degrabă în satul lui, unde sosise între timp preotul Sansala pentru a săvârşi slujba Sfintelor Paşti creştinilor care mai rămăseseră. Când s-au revăzut Sava cu duhovnicul Sansala s-au bucurat foarte mult, că i-a ajutat Bunul Dumnezeu ca să mai slujească încă o dată împreună de Sfintele Paşti.

În preajma sfintelor sărbători s-a pornit un nou val de persecuţii împotriva creştinilor. Păgânii umblau din sat în sat, căutând pe cei care mărturiseau credinţa în Hristos, pentru a-i face să se lepede de Taina Botezului. În noaptea a III-a după Paşti, Atharid prigonitorul a năvălit în sat cu o ceată de tâlhari şi l-au aflat pe preotul Sansala acasă cu dascălul Sava, ce se odihneau după o noapte de priveghere şi de cântare lui Dumnezeu. în semn de dispreţ, acei păgâni i-au dezbrăcat şi lovit cu nuiele şi bice, arătând multă cruzime, lăsându-i aproape fără răsuflare. A fost torturat în continuare până ce, în cele din urmă, Atharid a poruncit ca Sava să fie înecat în râul Buzău (Museos). Deşi unii din prigonitori voiau să-l scape în ascuns, el le-a cerut să împlinească cele ce li s-au poruncit, zicea el, „iată, în faţă stau în slavă cei ce au venit să mă primească”, adică îngerii. „Atunci - spune Scrisoarea - l-au coborât în apă, în timp ce el mulţumea şi preamărea pe Dumnezeu...şi aruncându-l şi punându-i un lemn de gât, l-au împins în adânc”. Şi astfel, s-a petrecut trecerea lui din această viaţă „prin lemn şi apă”, la 12 aprilie 372, a cincea zi după Paşti, fiind el în vârstă de 38 de ani.

Pătimirea sa este descrisă în aşa numita „Scrisoare a Bisericii lui Dumnezeu din Goţia către Biserica lui Dumnezeu din Capadocia şi către comunităţile de pretutindeni ale Bisericii universale”, care era, de fapt, actul său martiric, după cum aflăm din volumul Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, intitulat Sfinţi Daco-Romani şi Români. Iată cum era înfăţişat chipul său moral: „Era drept în credinţă, cucernic, gata către toată ascultarea cea cu dreptate; blând, neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoştinţă; apărător al adevărului faţă de toţi, în mod paşnic, făcând să tacă pe idolatri, dar nu cu mândrie, ci purtându-se după cum se cuvine celor smeriţi; liniştit şi cumpănit la vorbă, foarte silitor spre orice lucru bun. Cânta psalmi în biserică, îngrijindu-se foarte mult de aceasta; nu se îngrijea de bani, nici de avere, decât numai de ceea ce avea trebuinţă; era cumpătat, înfrânat în toate, trăind în feciorie, retras, postea cu asprime, stăruia cu grijă în rugăciuni şi cucerea pe toţi printr-o purtare frumoasă; îşi împlinea datoriile şi nu se îngrijea de cele nefolositoare; avea o credinţă cu totul curată, lucrătoare prin iubire, încât nu pregeta niciodată să vorbească cu îndrăzneală în Domnul...”.

Vestea despre sfinţenia şi curajul credinţei Sfântului Sava s-a răspândit foarte repede până în Asia Mică, în cetatea Capadociei unde slujea Sfântul Vasile cel Mare, care a făcut îndată o scrisoare lui Iunius Soranus să mijlocească pe lângă episcopul Betranion pentru a primi moaştele Sfântului şi a le aşeza în cetatea sa. Moaştele Sfântului Sava au fost însoţite de o scrisoare a Bisericii din Goţia către Biserica din Capadocia.
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...u-b1-p1959.htm

[tabitha]

[cristiboss56]

*informaţii preluate din volumul Triodul Explicat – Mistagogia Timpului Liturgic, semnat de ierom. Makarios Simonopetritul

Biserica Ortodoxă se va afla la 14 aprilie 2013 în Duminica a IV-a din Postul Sfintelor Paşti, numită şi a Sfântului Ioan Scărarul. Cuviosul a trăit în ultima parte a secolului al VI-lea şi prima parte a veacului al VII-lea, intrând de tânăr în viaţa monahală.

Prăznuirea Sfântului Ioan Scărarul în această Duminică nu începe să fie atestată în manuscrise decât în secolul XIII, pentru a se regăsi aproape în toate documentele secolului XV. Anterior, Duminica a IV-a era rezervată comemorării parabolei samarineanului celui bun, al cărei canon s-a păstrat la Utrenia duminicii până în zilele noastre. Instituirea târzie şi extrem de rapidă a acestei prăznuiri a rezultat probabil din dorinţa de a completa în mod armonios structura Triodului. Dacă primele două duminici se distingeau ca o perioadă „dogmatică”, transferarea praznicelor Sfinţilor Ioan Scărarul şi Maria Egipteanca a permis definirea unei a doua perioade, „ascetice", în ciclul duminicilor din Postul Mare.

Sfantul Ioan Scărarul este prăznuit în mod normal pe 30 martie, iar Sfânta Maria Egipteanca pe 1 aprilie. Faptul că aceste două praznice cădeau întotdeauna în timpul Triodului făcea ca ele să nu fie solemnizate, în ciuda importanţei acestor sfinţi în evlavia bizantină: trei stihiri la Vecernie şi un canon la Utrenie, nimic mai mult. Prin urmare, transferul lor în ciclul liturgic mobil a permis o mai mare strălucire acordată acestor doi sfinţi şi o afirmare mai explicită a legăturii lor cu Postul Mare. Spre deosebire de alte praznice fixe transferate, acestea au trecut aproape neschimbate din ciclul Mineielor în cel a Triodului. Cele trei stihiri de la „Doamne, strigat-am" de la Vecerniile Duminicilor a IV-a şi a V-a, precum şi sedealna de la oda a 3-a a canonului sunt identice cu cele din 30 martie şi 1 aprilie. Numai canoanele sunt diferite atât pentru Sfântul Ioan Scărarul, cât şi pentru Sfânta Maria Egipteanca.

Sfântul Ioan Scărarul

Cuviosul Ioan Scărarul (născut în anul 523 în Palestina) a intrat în monahism după ce a scăpat din naufragiul corăbiei cu care se ducea la studii în Fenicia. Sfântul Ioan s-a retras apoi în Muntele Sinai la bătrânul pustnic Macarie, în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“, unde a devenit monah după patru ani de noviciat. La 19 ani de la venirea sa în mănăstire, când Macarie a plecat la Domnul, Ioan s-a retras într-o chilie săpată în munte, trăind în rugăciune şi contemplaţie şi devenind un duhovnic cunoscut. După 40 ani de viaţă în singurătate, la vârsta de 75 de ani, este ales stareţul mănăstirii. În acea vreme, simţindu-se nevoia unui „tratat de îndrumare a vieţii duhovniceşti“, la rugămintea stareţului Mănăstirii Raithu, Sfântul Ioan scrie celebra lui carte, „Scara“. Astfel, pentru dobândirea sfinţeniei, Ioan a imaginat progresul duhovnicesc ca pe o scară cu 30 de trepte, iar fiecare treaptă fiind o virtute. După patru ani de stăreţie, pleacă în singurătate la chilia sa, unde trece la Domnul la 30 martie 605.

Sfântul Ioan Scărarul este un dascăl al întregii creştinătăţi

Referitor la Sfântul Ioan Scărarul, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a arătat în cuvântul său la Duminica a IV-a din Postul Mare din anul 2012, că Sfântul Ioan Scărarul a fost un dascăl al rugăciunii, al ostenelilor, al nevoinţei şi al pocăinţei: „În cartea sa numită Scara virtuţilor sau Scara Paradisului ne arată cum trebuie să ne eliberăm de patimi şi să dobândim virtuţile, iar smerenia şi iubirea sunt virtuţile cele mai mari pe care el le descrie în cartea sa. Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuţilor dobândite prin credinţă puternică, prin post şi rugăciune, este un dascăl al întregii creştinătăţi. Cartea lui, Scara, a fost citită ca un manual de viaţă duhovnicească secole de-a rândul, în mediul monahal. Şi astăzi, în unele mănăstiri, este citită mai cu seamă în perioada postului. În cuvinte simple, dar cu un conţinut foarte adânc, Sfântul Ioan Scărarul ne arată lupta duhovnicească din suflet, din minte şi din inimă a celui care se străduieşte să urce spre Dumnezeu prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti, prin curăţirea de patimi. Sfântul Ioan Scărarul este numit în cântările acestei duminici el însuşi „scară a virtuţilor“, „lauda monahilor“, „luminător şi călăuzitor pe drumul mântuirii“.

Scara Sfântului Ioan Scărarul

Opera Sfântului Ioan, egumenul Mănăstirii Sinai, intitulată "Scara", este practic un manual duhovnicesc care are drept scop călăuzirea omului spre viaţa veşnică. Chiar dacă au fost redactate pentru a îndrepta monahii spre o îngerească vieţuire, învăţăturile sfântului pot îndruma viaţa oricărui creştin spre Împărăţia cerurilor.

Lectura Scării Sfântului Ioan este cea mai importantă dintre lecturile patristice din timpul Postului Mare şi călăuza discernământului ce trebuie să însoţească făptuirea tuturor virtuţilor. Acest tratat plin de ştiinţă şi fineţe nu putea fi redactat decât de cineva care făcuse el însuşi experienţa a ceea ce scria. Astfel, prin această prăznuire s-a socotit şi s-a evidenţiat faptul că Sfântul Ioan Scărarul realizează el însuşi parcursul acestei scări, fiind, prin urmare, el însuşi Scara şi modelul viu al ştiinţei duhovniceşti:

„întărind ca nişte trepte virtuţile, spre cer te-ai suit, cu adevărat luminând prin dreapta-credinţă din adâncul cel nemăsurat al privirii la cele de sus, biruind toate pândirile demonilor, şi păzeşti pe oameni, Ioane, scara virtuţilor; şi acum te rogi să se mântuiască robii tăi” (Duminica a IV-a, Slujba Utreniei, Oda 3, tr. 2)

Scara vesteşte urcuşul la Dumnezeu al autorului ei, numit în cultul bisericii, în acelaşi timp drept „raiul virtuţilor", „legiuitorul ascezei" şi „făptuitorul" prin excelenţă. Sfântul Ioan Scărarul reprezintă într-adevăr icoana înfrânării şi a ascezei, de aceea lauda sa e prilejul rememorării temeiurilor ascetice. Sfântul Ioan şi-a luat crucea sa pentru a urma Evangheliei în toată rigoarea, retrăgându-se din lume pentru a-şi stăpâni plăcerile trupului şi a zbura spre Dumnezeu prin rugăciune:

„Depărtatu-te-ai de desfătarea lumească, cuvioase, ca de ceva vătămător şi, veştejindu-ţi trupul cu mâncarea, ai înnoit tăria sufletească şi ai câştigat mărire cerească, vrednicule de laudă. Pentru aceasta nu înceta rugându-te pentru noi, Ioane"(Duminica a IV, Utrenia, Luminânda).

După cum se arată în cultul liturgic al Bisericii, luptând „după legile" ascezei, el şi-a mistuit plăcerile şi patimile dobândind curăţia şi odihna fără de sfârşit a nepătimirii. Prin puterea Duhului Sfânt s-a făcut stăpân peste trupul său şi a înecat pe demoni în lacrimile sale, ajungând pe aripile rugăciunii, până la lumina duhovnicească a contemplaţiei, ca apoi „să lumineze lumea" prin învăţătura sa şi să-şi „hrănească" ucenicii cu „roadele înfrânării". Experienţa sa duhovnicească 1-a făcut în stare nu numai să-i îndrume pe ceilalţi pe calea ascezei, dar şi să îndepărteze orice erezie cu „toiagul dogmelor". Reunind, aşadar, toate virtuţile în viaţa sa exemplară ce se poate deduce din lectura Scării sale, Sfântul Ioan Scărarul apare drept modelul monahului şi al ştiinţei duhovniceşti în care suntem iniţiaţi în timpul Postului Mare de cateheza imnologică, de regulile postului şi typikon-ul slujbelor. Cinstindu-l, contemplăm monahul desăvârşit, aşa cum ar trebui să devină fiecare, dacă ar realiza aşa cum se cuvine învăţămintele Triodului. Chiar şi numai evocarea virtuţilor sale e un prilej de prăznuire şi de bucurie pentru toţi credincioşii deveniţi monahi în timpul Postului Mare:

„Astăzi este zi de sărbătoare, care cheamă toate adunările isihaştilor la dănţuire duhovnicească, la masă şi mâncare de viaţă nestricăcioasă" (Duminica a IV-a, Slujba Utreniei, Oda 9, ca 2, tr 3)

În această perioadă a Postului Mare, cuvintele Sfântului Ioan Scărarul pot fi un îndreptar spiritual, pot aduce limpezimea minţii şi deşteptarea sufletului, iar îndemnul următor poate fi purtat în cuget pentru toată perioada postului pentru o bună raportare faţă de Mântuitorul Hristos: "Şezând la masa cu bucate, adu-ţi aminte de moarte şi de judecată. De abia aşa vei împiedeca puţin patima. Bând băutura nu înceta să-ţi aduci aminte de oţetul şi de fierea Stăpânului. Şi, negreşit, sau te vei înfrâna, sau, suspinând, îţi vei face cugetul mai smerit. Nu te amăgi: Nu te vei izbăvi de faraon şi nu vei vedea Paştile de sus, de nu vei mânca neîncetat ierburile amare şi azima, sila şi greaua pătimire a postului".

informaţii preluate din volumul Triodul Explicat – Mistagogia Timpului Liturgic, semnat de ierom. Makarios Simonopetritul

[Ekaterina]

Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu a propovăduit Evanghelia lui Hristos în tot Egiptul şi în Libia. A scris Evanghelia sa după predica Sfântului Apostol Petru. Sfântul Marcu a suferit pentru Hristos, fiind închis de către păgâni, care de două ori i-au târât trupul pe străzile oraşului Alexandria. Astfel şi-a dat sufletul în mâinele Domnului, în anul 68. (Ziarul Lumina)

[Ekaterina]

Astăzi mai este pomenit şi Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, care a întemeiat mai multe schituri şi sihăstrii în munţii Buzăului şi Vrancei, dintre care cea mai cunoscută este lavra de la Poiana Mărului. În secolele 18-19, mulţimi de călugări au trăit după învăţăturile sale, având în centrul preocupărilor rugăciunea inimii şi luminarea harului. Sfântul Vasile a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Cuvios Paisie de la Neamţ, pe care l-a tuns în monahism în anul 1750, la Muntele Athos. Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a trecut la cele veşnice pe 25 aprilie 1767. (Ziarul Lumina)

[cristiboss56]

Sfantul si Dreptul Iov, 6 mai Un teolog, Un rege dreptcredincios si Un avva, despre iubire si smerenie
Rabdarea lui Iov este cunoscuta cel putin prin povestirea vechi-testamentara, a Cartii lui Iov. Iov cel bogat, cu familie numeroasa, devine dintr-o data gol. Golit de toate cele ale lumii, bolnav, parasit, criticat si judecat. Fara sa Innebuneasca si fara sa cada In capcana frecventa a razvratirii, Iov rosteste celebrele cuvinte: „Gol am iesit din pantecele maicii mele si gol ma voi Intoarce In pamant. Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvantat!” (Iov 1, 21)
Despre viata si patimirea Sfantului si Dreptului Iov vom da cuvantul In continuare teologului Jean-Claude Larchet, Psalmistului David si Cuviosului Batran Porfirie din Evvia (1906-1991), care, fiecare In felul sau, ne vor atrage spre patrunderea smereniei lui Iov: cel care stia ca este drept, fara sa fie mandru si cartitor Inaintea lui Dumnezeu la necaz. Dincolo de aceasta smerenie, devine transparenta prezenta lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
- Teologul Jean-Claude Larchet: Una din Invataturile esentiale ale Cartii lui Iov este aceea ca relele care se abat asupra lui – si Indeobste asupra oricarui om – nu sunt pedepse pentru pacat. Prietenii lui Iov, dimpotriva, cauta sa-l Incredinteze ca pe sfanta dreptate, pentru pacatele sale, Il pedepseste Dumnezeu. Crezand ca pentru pacatele sale Indura Iov atatea rele, ei Il Indeamna sa se caiasca si sa-si ispaseasca vina, socotind ca asa va putea scapa de ele: „Daca Intinzi mainile catre El si departezi de la mana ta faradelegea ei si nu rabzi sa locuiasca nedreptatea In corturile tale, atunci (…) vei uita necazul tau de azi.” (Iov 11, 13-16)

In felul acesta ei se arata cugetand stramb despre Dumnezeu, despre bunatatea si dreptatea Sa. Ei socotesc In chip gresit ca suferinta si relele care se abat peste om sunt pedepse ale pacatelor lui trecute sau prezente, osanda a vinovatiei sale, oricum legate negresit de pacat.

- Psalmistul David: Fericit barbatul care n-a umblat In sfatul necredinciosilor
si cu pacatosii In cale nu a stat
si pe scaunul ucigasilor n-a sezut;
ci In legea Domnului Ii este voia,
In legea Lui va cugeta ziua si noaptea. (Psalmul 1, 1-2)

– Cuviosul Batran Porfirie din Evvia: Eu, sarmanul, ce sa va spun… sunt foarte neputincios. N-am izbutit sa-L iubesc atat de mult pe Hristos, sa-L doreasca fierbinte sufletul meu. Simt ca sunt mult In urma. Asa simt. Nu am ajuns acolo unde vreau, nu traiesc aceasta iubire. Dar nu deznadajduiesc. Ma Incredintez iubirii lui Dumnezeu. Ii zic lui Hristos: „?tiu, nu sunt vrednic. Trimite-ma unde voieste iubirea Ta. Asta vreau, asta doresc. ?i-am slujit toata viata mea.”

– Teologul Jean-Claude Larchet: Diavolul se ia, asadar, de Iov, din rautate si pizma, voind mai cu seama sa-l duca la cadere. Aceasta vadeste o data mai mult ca omul nu sufera pentru ca e pacatos, si arata drept falsa parerea ca suferinta ar fi cuvenita pedeapsa pentru pacatele savarsite sau rodul lor firesc. Dimpotriva, se poate spune ca Iov sufera pentru ca era drept, si nu pacatos; curatia sa isca pizma diavolului si-i atata rautatea.
Suferinta si toate relele pe care le Indura Iov sunt In chip vadit ispite ale diavolului, care vrea astfel sa-l Impinga silnic la pacat, nadajduind ca Iov Il va Invinui pe Dumnezeu, tagaduindu-I bunatatea, ridicandu-se Impotriva Lui si lepadandu-se, pana la urma, de El.

- Psalmistul David: Si va fi ca pomul rasadit langa izvoarele apelor, cel ce roada si-o va da la vreme, a carui frunza nu, nu va cadea si ale carui fapte, toate, vor spori. (Psalmul 1, 3)
- Cuviosul Batran Porfirie din Evvia: Desi ma simt atat de neputincios si n-am izbandit ceea ce-mi doresc, totusi nu deznadajduiesc. Ceea ce ma mangaie este ca nu contenesc a ma stradui. Insa nu fac ceea ce voiesc. Sa faceti rugaciune pentru mine. Problema este ca nu-L pot iubi deplin pe Hristos fara harul Lui. Hristos nu-i lasa vadita iubirea, daca sufletul meu nu are ceva care sa-L atraga. ?i s-ar putea ca tocmai acest „ceva” sa-mi lipseasca, de aceea ma rog lui Dumnezeu si zic: „Sunt foarte slab, Hristoase al meu. Numai Tu vei izbandi, prin harul Tau, sa ma Invrednicesti asa, ca pe Apostolul Pavel care se bucura si se mandrea, sa pot zice si eu Impreuna cu el: Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste In mine. (Galateni 2, 20)”
- Teologul Jean-Claude Larchet: Ispitelor lui satana, Iov li se Impotriveste prin trei mari virtuti: rabdare neclintita, credinta nestirbita si nadejde neabatuta In Dumnezeu. Pentru aceasta, el nu doar ca nu-L huleste si nu-L Invinuieste pe Dumnezeu pentru suferintele sale, dar nici macar nu-I pune nicio clipa la Indoiala dreptatea, cu toate ca nu-si afla nicio vina. Taria lui Iov In fata ispitelor si biruirea lor nu se datoreaza puterilor sale, ci ajutorului dumnezeiesc, ca raspuns la rugaciunea lui.

- Psalmistul David: Nu asa-s necredinciosii, nu asa, nu!
ci-s ca praful ce-l spulbera vantul de pe fata pamantului…
de aceea nu se vor scula necredinciosii In judecata,
nici pacatosii In sfatul celor drepti. (Psalmul 1, 4-5)

– Cuviosul Batran Porfirie din Evvia: Cu acestea ma Indeletnicesc. Ma straduiesc sa aflu chipuri de a-L iubi pe Hristos. Aceasta iubire nu se satura vreodata. Cu cat Il iubesti pe Hristos, cu atat ti se pare ca nu-L iubesti si tanjesti In Intregime, tot mai mult, sa-L iubesti. Insa, fara sa-ti dai seama, urci tot mai sus, tot mai sus!
- Teologul Jean-Claude Larchet: Iov e chip al dreptului ce Indura suferinta fara nicio vina, mai Inainte de aratarea chipului desavarsit al patimirii Celui cu totul lipsit de rautate si In Care nu se afla nici urma de nedreptate, Cel neranit de pacatul stramosului si Insusi curat de orice pacat.
Iov prevesteste noul talc al suferintei, pe care-l va lumina deplin Hristos; ca s-o priceapa, omul nu mai priveste de-acum spre trecut, vazand In suferinta osanda a pacatului, ci spre cele ce-i stau Inainte, facand din ea unealta a mantuirii sale.

- Psalmistul David: Ca Domnul cunoaste calea dreptilor,
Iar calea necredinciosilor va pieri. (Psalmul 1, 6)

– Cuviosul Batran Porfirie din Evvia: (citandu-l pe Fericitul Augustin) Te iubesc, Doamne Dumnezeul meu, si doresc sa Te iubesc pururi si tot mai mult…
M-ai Inalbit
Inca si cu lumina fetei Tale,
Pe care ai pus-o ca pecete
La poarta inimii mele…

(Dialog peste timp, pentru care am folosit drept surse de inspiratie: Biblia sau Sfanta Scriptura, EIBMBOR, 2001; „Ne vorbeste parintele Porfirie”, Galati si „Dumnezeu nu vrea suferinta omului” – Jean-Claude Larchet, Ed. Sofia, 2008)