Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

După ce s-a născut viu şi perfect sănătos, „doctorul moarte” i-a smuls şira spinării şi l-a aruncat într-o cutie unde acesta s-a zvârcolit câteva minute înainte de a-şi da sufletul. Martorii din sala de judecată au leşinat după ce au văzut fotografiile, însă multe dintre femeile de acolo au făcut acelaşi lucru cu copiii lor.
Mişcarea Pro-alegeredin Statele Unite, susţinută de Preşedintele Obama, este de fapt mişcarea pro-moarte, care încurajează lipsa de responsabilitate, desfrânarea, ororile perverse şi firesc, crimele îngrozitoare care urmează unei asemenea sub-umanităţi.
Faptul că specia umană este cea mai crudă specie a planetei nu mai e un secret pentru nimeni. Însă oroarea avortului, adică tăierea în bucăţi a pruncilor nenăscuţi, este mai cumplită decât orice imaginaţie şi arată căderea umanităţii nu în animalitate, care nu cunoaşte o astfel de crimă, ci în diabolizare şi iad. În spatele zâmbetului benevolent şi al afirmaţiilor despre libertatea corpului femeii, stă un ocean de sânge de copil care întinează pământul şi strigă a răzbunare către Dumnezeu.
Procesul recent din Philadelphia (18 martie 2013) al lui Kermit Gosnell a tulburat încă o dată apele în Statele Unite. Este vorba despre un medic care a fost condamnat la moarte pentru uciderea a 7 copii nou-născuţi şi a unui fost client. Conform mărturiilor, metoda lui Gosnell de a comite avorturi este de a scoate copiii vii din pântece, iar apoi de a le smulge şira spinării. Staff-ul lui nu avea educaţie medicală, el nu îşi curăţa măcar echipamentul medical ruginit şi colecta picioare dezmembrate de bebeluşi în nişte cutii.
Rapoartele au şocat întreaga lume, metodele infernale şi criminale ale lui Gosnell înfricoşând milioane de oameni. Însă cam acelaşi lucru se întâmplă în cabinetul oricărui medic aborţionist, chiar dacă realităţile sunt cosmetizate.
Gosnell ucidea copilaşi născuţi şi a fost condamnat la moarte, pe când este perfect legal să-i tai în bucăţi câteva minute mai devreme. Acelaşi act îngrozitor de ucidere este numit „igienă reproductivă” dacă este folosit material medical steril.Aberaţia absolută vine din următoarele: crima „doctorului moarte” nu este că a omorât copii, ci că nu i-a omorât într-un mod corect. Omoară copilul acum şi este medicină reproductivă, omoară-l peste câteva minute şi este crimă. Acesta este non-sensul oricăror legi avortive.
Un copil numit generic „Baby A” spre exemplu avea 30 de săptămâni (luna a 7-a). După ce s-a născut viu şi perfect sănătos, „doctorul moarte” i-a smuls şira spinării şi l-a aruncat într-o cutie unde acesta s-a zvârcolit câteva minute înainte de a-şi da sufletul. Martorii din sala de judecată au leşinat după ce au văzut fotografiile, însă multe dintre femeile de acolo au făcut acelaşi lucru cu copiii lor.
Înainte sau după naştere, copilul este acelaşi. Faptul că medicii au dreptul ucigaş de a tăia în bucăţi un bebeluş şi primesc bani pentru asta, iar dacă copiii s-au născut este considerată crimă, arată non-sensul aberant al susţinătorilor morţii.
Cotidianele americane s-au grăbit să facă diferenţa între uciderea în uter (avort) şi uciderea afară (crimă odioasă), ceea ce stârneşte perplexitatea. Este ca şi cum un om dacă ar fi omorât în casă, ar fi un act de umanitate, însă dacă ar fi hăcuit în aer liber, trebuie condamnat la moarte.
Tehnologia medicală a transformat lumea în iad, un miliard de bebeluşi fiind omorâţi la fiecare câţiva ani, mai mult decât au făcut ciuma, războiaele mondiale, maladiile groaznice, dictaturile, SIDA şi cancerul la un loc. Tăcerea noastră este un act profetic de auto-condamnare. Şi ne mai întrebăm de ce planeta asta se duce de râpă în infern, după ce toţi sfinţii nenăscuţi au fost măcelăriţi şi au rămas doar criminalii – care direct sau indirect – încurajează cea mai odioasă crimă a istoriei.

[cristiboss56]

Din când în când, Dumnezeu ne mai dă câte o lecţie. Nu ca să ne arate cât de mare este El, nici ca să ne lase să suferim, ci ca să ne dăm seama cât de puternici suntem noi. Într-o lume a vitezei şi a instabilităţii, omul modern rareori reuşeşte să-şi asume conştient libertatea care îi este dată.

Povestea Anei începe în urmă cu 10 ani şi este un exemplu viu al iubirii părinţilor pentru Dumnezeu şi a dragostei Lui faţă de oameni. În vara anului 2002, părintele Ştefan era în concediu împreună cu soţia Lidia şi cei trei copii ai lor. „Ştiam că soţia, preoteasa Lidia, are probleme de sănătate prin expunerea la soare, de aceea a evitat aceasta pe cât posibil. Cu toate acestea, a început să se simtă rau şi tot mai rău din zi în zi, încât a trebuit să întrerupem concediul şi să ne întoarcem acasă mai devreme decât programasem“, ne-a povestit părintele. La revenirea în Iaşi, au urmat investigaţiile medicale fireşti, la Spitalul Clinic de Urgenţe, iar rezultatele au fost foarte clare: hepatita C, o boală infecţioasă care afectează ficatul. Au urmat alte serii de analize, radiografii şi tratamente medicamentoase şi nici vorbă de ameliorarea stării de sănătate.
Încurcate sunt căile Domnului…
După vizite la numeroşi medici şi la diferite spitale, au ajuns la Maternitatea Cuza Vodă, unde medicul de la secţia de ginecologie i-a dat vestea mamei că este însărcinată. Trecuseră 14 ani de la ultima naştere. „Am arătat ginecologului analizele precum şi tratamentul făcut anterior, la care doctorul ne spune că din cauza virusului hepatic C, a razelor X la care a fost expusă mama, precum şi a medicamentelor luate, contraindicate sarcinii, nu este recomandat ca sarcina să fie dusă până la capăt, în caz contrar se va naşte un copil cu handicap, cu probleme grave de sănătate şi ne vom chinui toată viaţa noastră“, ne-a mărturisit părintele Ştefan.
Avortul terapeutic este indicat de medici atunci când fătul are malformaţii severe sau există risc de retard mintal. Din punct de vedere legal, avortul terapeutic este permis pe parcursul primelor 24 de săptămâni de sarcină. Medicii recomandă avortul, în general, în astfel de cazuri, pentru a-i feri pe copil şi pe părinţi de chinul prin care vor trece o viaţă întreagă.
Potrivit învăţăturii creştine, omul este om din momentul concepţiei. Însă, în libertatea lor, „adulţii“ aleg ce se întâmplă cu fiinţa nenăscută, dacă merită sau nu să trăiască. Ştiinţa şi militanţii pro avort promovează ideea falsă că embrionul este „ghem de celule“, probabil pentru a mai salva din conştiinţa celor care fac avort, deopotrivă medici şi mame. La opt săptămâni fătul deja se mişcă, dar nu poate fi simţit de mamă pentru că este prea mic. La 12 săptămâni apar reflexele, membrele fiind deja formate. La 24 de săptămâni copilul poate sughite şi îşi poate suge degetul. La opt săptămâni, cele mai multe mămici care nu-şi doresc sarcina merg la controlul ginecologic. La 12 săptămâni, mama încă mai poate solicita un avort fără a avea vreun motiv întemeiat. La 24 de săptămâni, copilul care are anomalii sau malformaţii de orice fel poate fi omorât. Atât de simplu stau lucrurile.
„Am avut foarte mari emoţii la naştere“
Desigur că prima reacţie a părinţilor a fost refuzul avortului, cu atât mai mult cu cât erau slujitori ai Bisericii. A urmat o perioadă plină de tensiune, stres şi îngrijorare. Din momentul în care medicii au recomandat avortul, nu au mai mers la medici, la nici un spital, punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu, prin post şi rugăciune. „Am alergat pentru sfat la duhovnic, la Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi, la părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, precum şi la colegi preoţi. Peste tot am primit acelaşi hotărât răspuns: nu avortului! Am decis să ne luăm ca ocrotitori pe Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, precum şi pe Sfântul Stelian, ocrotitorul copiilor, şi am citit împreună, pe toată durata sarcinii, în zilele cu soţ, acatistul Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, iar în zilele fără soţ acatistul Sfântului Stelian, făgăduind că dacă pruncul va fi de parte bărbătească să se numească Stelian, iar de va fi de parte femeiască să se numească Ana“, ne-a explicat părintele.
Au urmat luni nesfârşite de rugăciune şi speranţă că Dumnezeu va avea grijă de copilul din pântece. A venit şi momentul sorocului, pe 24 martie 2003, în ajunul marii sărbători de Buna Vestire, când s-a născut Ana. „Nu vă ascundem faptul că am avut foarte mari emoţii la naştere. Prima grijă a mamei a fost să întrebe doctorii dacă e sănătoasă, dacă are toate membrele: mâini, picioare, nas, gură, urechi“, ne-a mărturisit preotul. Însă s-a născut un copil perfect sănătos, cu excepţia unui hematom la buza inferioară, puţin sesizabil, „aceasta ca să ne aducem aminte de minunea ce s-a făcut în familia noastră“, după cum spune părintele, care adaugă: „Cuvintele sunt neputincioase pentru a exprima bucuriile ce au venit în casa noastră prin Ana“.
Dincolo de şansele extrem de reduse ca Ana să fie un copil normal, riscul pe care şi l-a asumat mama ducând sarcina până la capăt fără a mai face nici un tratament pentru virusul hepatic C a fost enorm. Povestindu-ne despre minunea Anei, părintele Ştefan, probabil din dorinţa de a nu atrage atenţia de la firul poveştii, a „omis“ aspectul acesta. Potrivit statisticilor medicale, virusul hepatic C provoacă infecţie cronică în 50-80% dintre cazuri. Cel mai optimist prognostic dă un procent de 40% dintre pacienţi vindecaţi după tratament, iar cazurile în care virusul dispare fără nici un tratament sunt extrem de rare. Peste 350 de mii de persoane mor în fiecare an din cauza unor afecţiuni induse de hepatita C. După naşterea Anei, mama a reluat investigaţiile, dar nici urmă de vreun virus hepatic.
Povestea Anei nu se va sfârşi niciodată
Acum, Ana are 10 ani, este în clasa a III-a şi, după cum spune tatăl, „este prinţesa casei, toţi o iubesc, este un copil cuminte, chiar prea cuminte după cum spune doamna învăţătoare, este isteaţă şi inteligentă, întotdeauna pe podium. Ana merge în fiecare duminică la Sfânta Biserică, cântă la Sfânta Liturghie, posteşte toate zilele de post, poate prea mult pentru vârsta ei, îi plac rugăciunea şi mai ales acatistele, îi place să citească din cărţile sfinte, pildele şi istorioarele biblice, suntem mândri de ea, ca de toţi copiii noştri“.
Mulţumită părinţilor iubitori şi cu credinţă în Dumnezeu, povestea Anei nu se va sfârşi niciodată. În urmă cu 10 ani, părintele Ştefan şi preoteasa Lidia au fost puşi la o încercare pentru care majoritatea părinţilor ar fi găsit imediat soluţia: avortul. Cu sănătatea mamei pusă în pericol, cu şansele înclinând spre un copil cu dizabilităţi, îndrăznim să spunem că avem de-a face cu nişte părinţi eroi, care au avut curajul să-şi pună viaţa în bunătatea fără limite a lui Dumnezeu.
Câţi părinţi, vrând să scape de o viaţă de chin, nu-şi omoară copilul din pântece? Dar, fără să ştie, dau cu piciorul la o mare binecuvântare. Aşa cum ne-a povestit părintele Ştefan, nu ştii niciodată ce-ţi rezervă Cel de Sus: „A fost eroare medicală sau minune dumnezeiască? Concluziile lăsăm să le tragă fiecare, citind cele de mai sus, iar noi, privind la Ana, vedem minunea făcută de Dumnezeu în viaţa noastră prin Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana şi Sfântul Stelian“.
D.B.

[Diana C]

Multumim, cristiboss56, superbe si impresionante povesti de viata.

[cristiboss56]

Pricesne şi lacrimi
“O Măicuţă Sfântă, te rugăm fierbinte,/Să ne-asculţi de-a pururi,/Marea rugăminte:/Nu lăsa Măicuţă să pierim pe cale,/Căci noi suntem fii/Lacrimilor tale”. Aceste stihuri s-au făcut auzite în poiana însorită unde, în loc binecuvântat, la poalele munţilor Codru Moma, se înalţă spre Cer micuţa dar frumoasa biserică a Schitului Huta, pe 29 august, cu ocazia sărbătorii ortodoxe a Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul; sărbătoare care, este de două ori motiv de bucurie pentru credincioşii şi preoţii Schitului, întrucât reprezintă şi hramul acestei aşezări monahale. Preoţii călugări de la Huta, părintele Eftimie şi părintele Visarion, alături de alţi slujitori ai Domnului şi cca. 300 de credincioşi au ridicat glasurile lor la Cer, invocând dragostea Măicuţei Sfinte asupra întregii creştinătăţi. Și, Măicuţa Sfântă a auzit, ca în atâtea alte dăţi când a fost chemată cu credinţă şi smerenie să sară intr-ajutor cu grija-i părintească. De această dată însă, creştinii ce veniseră cu evlavie să ia parte la praznic, aveau să se învrednicească a vedea o minune. Una dintre icoanele scoase afară şi aşezate la intrarea în micul altar exterior improvizat în curtea Schitului, a început a lăcrima.
O tânără a văzut prima lacrimile Maicii Domnului şi le-a atras atenţia si preoţilor ce slujeau în altar. Iniţial aceştia au fost neîncrezători crezând fie că cineva se ţine de farse, fie că vreo picătură de apă sau ulei ar fi ajuns din întâmplare pe chipul icoanei. Părintele Eftimie povesteşte că a şters icoana cu mâna sa şi au continuat cu toţii a cânta pricesne. O lacrimă a apărut însă din nou în ochii Maicii Domnului. Atunci preoţii au şters din nou icoana şi s-au aşezat în faţa ei pentru a vedea dacă au într-adevăr de-a face cu o minune. O nouă lacrima s-a prelins din colţul ochiului drept al Maicii Domnului, alunecând încet pe obraji, spre buze. Alte lacrimi au urmat. Icoana Maicii Domnului a continuat să verse lacrimi, vrând parcă să confirme că nu a fost vorba de o întâmplare, spre bucuria, mirarea si evlavia credincioşilor care au căzut în genunchi. Măicuţa Domnului plângea la Huta! Se petrecuse o minune!
De ce plânge Maica Domnului?
Bucuria duhovnicească a credincioşilor a fost fără margini când au văzut lacrimile pe care Măicuţa Sfântă le-a vărsat în faţa lor. Mai precauţi însă, slujitorii Schitului se tem că aceste lacrimi să nu fie vreun semn care să anunţe vremuri de prigoană. “Ne aşteaptă vremuri grele. De cele mai multe ori când vine o prigoană sau o perioadă grea se întâmplă astfel de minuni, cum a fost şi în cazul icoanei de la Nicula şi altele.” – spune părintele Eftimie Mitra. “Acum e bine să ne bucurăm de tot ce poate fi duhovnicesc că nu se ştie cât vom mai putea face acest lucru. Aceasta poate fi o întărire si o încurajare din partea Maicii Domnului pentru vremurile ce vor urma. Dacă va fi aşa sau altfel, vom vedea în viitor.” – a mai adăugat părintele, vizibil marcat de cele întâmplate.
“Conform învăţăturilor Bisericii Ortodoxe, credincioşii se închină la ceea ce este reprezentat în icoană şi nu la materia din care e confecţionată icoana. Icoana originală era pictată, icoana de la Huta este o copie litografică după icoana Maicii Domnului Kazanskaia. Lacrimile Maicii Domnului sunt o traspunere în lumea noastră, prin intermediul icoanei, a suferinţei Sale. Cu atât mai mult cu cât în timp ce lacrimile curgeau Maica Domnului şi-a schimbat fizionomia, în icoană, întristându-se. Sperăm ca Maica Domnului să devină cât mai repede zâmbitoare cum a fost la început.” – ne spune şi egumenul Schitului Visarion Tuderici.
Încercând să aflăm de ce a vărsat Maica Domnului lacrimi la Huta am stat de vorbă cu apreciatul şi iubitul teolog ortodox Danion Vasile care, în urmă cu câţiva ani a efectuat o adevărată analiză duhovnicească asupra motivelor pentru care plânge Maica Domnului, concretizată printr-un articol extrem de accesibil creştinului de orice vârstă şi plin de dragoste duhovnicească şi intitulat sugestiv “De ce plânge Maica Domnului?”. Plin de bunăvoinţă Domnia Sa ne-a spus câteva cuvinte încărcate de înţelepciune din care dragostea de Dumnezeu izvorăşte cu dărnicie:
“Faptul că unele icoane plâng este o realitate. Propaganda comunistă a crezut că va spulbera mitul icoanelor care plâng dând explicaţii conform cărora totul era o şarlatanie. Nu e de mirare că oamenii necredincioşi nu cred că icoanele plâng, ci caută să găsească tot felul de argumente… În acelaşi timp însă, este greşit să considerăm faptul că icoanele – nu toate, ci doar unele, câteva – plâng este o dovadă de necontestat a existenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, nu vrea să îi convingă pe om că El există. Dumnezeu vrea să ne lase libertatea să credem în El. Minunile au rostul de a-i apropia pe oameni de Dumnezeu, nu a-i supune unei presiuni de ordin spiritual. Nu este deci de mirare faptul că unii contestă astfel de minuni. Au fost icoane care au plâns, icoane care au sângerat, icoane din care a izvorât mir. Credincioşii s-au folosit de aceste semne dumnezeieşti, cârtitorii s-au ridicat împotriva lor.
În ortodoxie există icoane făcătoare de minuni, dar nu există icoane nefăcătoare de minuni. În faţa celei mai simple icoane dacă s-ar ruga cineva cu credinţă, rugăciunea i-ar fi ascultată. Icoana devine făcătoare de minuni prin credinţa creştinilor care se roagă în faţa icoanei. Totuşi, nu înseamnă că nu există şi icoane speciale – e vorba de icoanele cunoscute pentru minunile care s-au întâmplat în urma rugăciunii făcute acolo.
Cât priveşte icoanele Maicii Domnului care plâng – acolo unde plâng, pentru că uneori e vorba de o simplă exaltare lumească – trebuie să înţelegem că plânsul acesta este o predică tăcută. Maica Domnului ne mustră pentru viaţa noastră dezordonată, pentru mândria şi răutăţile noastre, pentru puţinătatea credinţei noastre. Maica Domnului ne cere să ne schimbăm viaţa, punând început bun mântuirii. Minuni vrem cu toţi. Dar câţi vrem să trăim minunea învierii lăuntrice?….”
O profeţie dureroasă
Câţiva creştini ortodocşi din zona Beiuşului care l-au vizitat zilele acestea pe unul din marii duhovnici ai României, părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, i-au povestit părintelui despre Minunea petrecută la Schitul Huta şi l-au rugat a le spune, oare de ce a plâns Maicuţa Sfântă pe meleagurile lor. Cu atât mai mult cu cât, această icoană este considerată în Rusia ca fiind protectoare împotriva ereziilor şi apărătoare a credincioşilor în vremuri de prigoană. De altfel, icoana a însoţit armata rusească pe front în 1612, iar ruşii au câştigat războiul cu polonezii catolici.
Înţeleptul duhovnic şi reputat apărător al dreptei credinţe le-a răspuns: “Până acum a fost vremea mărturisirii, de acum nu mai e mult până ce va venii vremea muceniciei”. Părintele a mai spus că ceea ce s-a petrecut la Huta este “o mângâiere din partea Maicii Domnului pentru credincioşii din zonă”.
Dacă părintele Iustin a rostit nişte simple vorbe sau o adevărată profeţie se va vedea peste vreme. Totuşi, dacă ne gândim la semnificaţia pe care icoana o are pe melagurile sale natale, de apărătoare împotriva ereziilor, şi dacă ne gândim că pe meleagurile pe care tocmai a lăcrimat există tensiuni între ortodocşi şi catolici, tensiuni generate de campania de recuperare în masă a unor însemnate suprafeţe de teren şi chiar biserici din întreaga zonă a Ardealului şi cu precădere în zona Beiuşului – de către reprezentanţii Bisericii Greco Catolice, ne-am putema lesne gândi că nu sunt doar simple vorbe.
Chiar Schitul Huta a făcut ani la rând obiectul unui proces intentat de Episcopia Greco-Catolică Schitului Ortodox Huta şi instituţiilor în drept a-i rezolva doleanţele. Reprezentanţii greco-catolicilor, după ce au recuperat nici mai mult nici mai puţin de 5700 ha de pădure în zonă, au considerat că nu le este suficient şi au râvnit şi la cele câteva mii de metri pătraţi din jurul Schitului ortodox. Bineînţeles că nici intrarea în poesia Bisericii Schitului nu le-ar fi displăcut dacă clădirea Bisericii ar fi putut fi recuperată la pachet cu terenul.
Dar, din mila Lui Dumnezeu, Schitul Huta a rămas în continuare ortodox şi nădăjduim că aşa va rămâne.
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...EI-b1-p956.htm