crestinismul "schizofrenogen"?

[dobrin7m]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

"Cand vom reusi!..."
Ce sa faca bietul om, macar sa se apropie de acest sentiment? Ce usor este sa vorbim despre cum ar trebui sa fim, dar cat de mult ne trebuie sa reusim sa ajungem sa si traim vorbele noastre!... (Vorbesc la general, nicidecum sa blamez pe cineva). Chiar si aici, facem diferente fara sa vrem, instinctiv. De ce? Poate in esenta, un mesaj contine vorbe de duh care ar putea nimici uraciunea din noi... Si totusi, faptul ca acel mesaj este scris de cineva care ne sta ca o piarta in pantof, aproape ca nu-l citim, sau trecem cu totul superficial peste el, cautand parca acel "ceva" care sa dea satisfactie vanitatii noastre cum ca autorul mesajului nu e ce pare a fi, ci se preface, e un ratacit, un fatarnic si oricum noi suntem mai ostenitori si mai induhovniciti... Cati ani de rugaciune curata si de smerenie ne trebuie ca sa ajungem sa ne unim cu Dumnezeu si sa-i vedem pe toti cel putin la fel, daca nu mai buni, indiferent de aparente? Si daca totusi, Dumnezeu ne ingaduie sa ajungem pe aproape, cat de constienti suntem ca de fapt am ajuns o tinta majora in fata ispititorului care ne ia in serios si de-acum chiar va trebui sa facem fata multor incercari? Greu e sa te ridici, dar si mai greu este sa te mentii. Doar o clipa sa crezi ca poti face asta de unul singur si te rostogolesti in hau, de unde cine mai stie daca nu vei cadea intr-o deznadejde cumplita, sau mai rau, sa-ti impitresti inima ca si cum Dumnezeu nu stie sa te aprecieze la... justa ta valoare!...
In general, cam toti suntem predispusi sa judecam omul dupa slabiciuni sau pur si simplu ca asa vrem noi fara nici o explicatie. Printre altele, acest lucru este un mare handicap care sta impotriva mantuirii noastre. Pentru ca NU vom putea trece "dincolo" daca avem tendinta, nu neaparat "sa ridicam piatra", ci fie si numai de a nu-l iubi pe pacatos, urandu-i doar pacatul... Tare greu se ajunge la iubirea de semeni... Tare greu... Si e atat de bine cand ni se intampla ca noi, pacatosi asa cum suntem, sa ajungem in fata unui batran monah a carui har "curge" din tot ce-l inconjoara, si care, in loc sa te priveasca asa cum esti fata de el, un NIMIC, te invaluie cu atata dragoste ca parca ar vrea sa te imbratiseze si sa te sarute pe tine, cel plin de mizerii sufletesti... Si te primeste in chilia lui unde se roaga cu lacrimi zi si noapte, si parca simti cum si pamantul pe care calci este sfintit prin rugaciunile lui. Si-ti spune vorbe cu talc pe care le intelegi "din mers", realizand ca lui nu-i poti ascunde nimic, fiindca STIE TOT... Si... iti spune tie, "frate", si-ti vine pe de o parte sa intri in pamant de rusine fiindca stii ca nu meriti sa-ti spuna astfel, iar pe de alta, sa multumesti lui Dumnezeu ca e asa de bun cu tine!... Cum ai putea, dupa ce pleci de la un astfel de om sa mai poti judeca pe cineva? Cum poti sa mai crezi despre tine ca ai ceva in plus fata de absolut oricine din jurul tau? Ce inseamna "in plus"? Celalalt nu tot "in plus" are fata de tine? Nu ceea ce ai tu, ci ceea ce nu ai deloc... Nimeni pe lumea asta, nu face umbra pamantului degeaba. Cand se intampla lucrul acesta, vine "securea" nerodirii...
Astazi la biserica, printre altele, Parintele, (desi este destul de tanar, am ajuns sa cred de la o vreme ca Dumnezeu l-a inzestrat cu un har pe care multi preori ar trebui sa-l aiba) a tinut minunata lui predica si ca de obicei a venit in completare cu "ceva mai mult", din viata lui personala. Cu ceva ani in urma, pe cand slujea la o biserica din provincie, era in postul Sfintelor Pasti, intr-o joi, si luat cu responsabilitatile ajunsese pana spre seara sa nu puna nimic in gura si tare se mai bucura ca reusise nici macar sa nu se gandeasca la mancare. Ba parca si incoltea in el mandria ca a facut mare isprava, fiindca abia spre seara a ciugulit ceva... Dar in ziua urmatoare, care era vineri, a venit la spovedit un om la 92 de ani. Era trecut de amiaza, iar batranul voia sa se si impartaseasca, iar Parintele l-a intrebat daca a tinut post si daca si in acea zi nu gustase nimic, nici macar apa. Raspunsul batranului l-a facut sa se rusineze profund in sufletul lui, pentru ceea ce credea el ca realizase in ziua precedenta. "Parinte, eu am mancat miercuri dimineata, o bucata de paine si-am baut o cana de apa. De atunci n-am mai pus gura pe nimic!" Sfatul lui a fost: "Niciodata sa nu credem ca suntem mai buni si mai ostenitori decat altii! Intotdeuna undeva in preajma noastra, cineva e si mai vrednic de lauda, in fata lui Dumnezeu!"
Asa ca, fratilor, buna-pace va urez si un post cu totul binecuvantat!

De ieri cam acelasi cuget si gand pe care l-ati expus aici ma framanta. Intru-cat suntem cum suntem, ma gandesc ca singura solutie este sa lasam deoparte orice parere de sine si orice catalogare a aproapelui. Si aceasta este un lucru foarte greu atata timp cat tindem sa ne minimalizam propriile noastre pacate si sa umflam cat se poate de mult pacatele celorlalti. Greseala vine si din comparatie: totul comparam, noi fata de altii si altii fata de noi. Bine ar fi daca am reusi sa ne comparam doar cu sfintii si niciodata cu semenii de langa noi adica cum suntem noi fata de cum au fost sfintii si niciodata cum suntem noi fata de cum sunt cei de langa noi.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de dobrin7m

Bine ar fi daca am reusi sa ne comparam doar cu sfintii si niciodata cu semenii de langa noi adica cum suntem noi fata de cum au fost sfintii si niciodata cum suntem noi fata de cum sunt cei de langa noi.

A compara, inseamna "a sti". Pentru sfinti n-avem nevoie de alte dovezi ca sa intelegem unde ne situam fata de ei. Problema se pune cand facem greseala de a ne compara cu cei de langa noi, ca si cum... am sti cum ii vede Dumnezeu pe ei. Eu cred ca aici este capcana in care cadem cu totii. Aceasta comparatie partinitoare fata de cel de langa noi. De ce? Intram intr-un magazin sau intr-o institutie publica, iar imaginea noastra lasa de dorit in comparatie cu a altora; poate din cauza hainelor mai modeste, poate fiindca "look"-ul nu e chiar unul "cool". Si in timp ce unul primeste totala bunavointa, celalalt este privit cu ostilitate si servit ca pe o mare pacoste... Dar oare Dumnezeu ne trateaza preferential? Daca s-ar scarbi de noi, asa cum ar trebui, si dupa propriile noastre metode pe care le aplicam cu cei din jur pe care nu-i cunoastem, ce s-ar alege de noi? Cata rabdare ii trebuie lui Dumnezeu si cate lectii ne trimite sa ne indrepte, in timp ce noi suntem orbi si surzi fiindca ne facem ca nu vedem si ca nu auzim mesajele Lui? De fiecare data zicem ca e vorba de altii si ca noi suntem OK, sau pe-aproape, dar atat timp cat facem diferente, nu e deloc OK si ca mai avem mult de lucrat cu sufletul si cu mandria noastra!

[dobrin7m]

În prealabil postat de Mosh-Neagu

A compara, inseamna "a sti". Pentru sfinti n-avem nevoie de alte dovezi ca sa intelegem unde ne situam fata de ei. Problema se pune cand facem greseala de a ne compara cu cei de langa noi, ca si cum... am sti cum ii vede Dumnezeu pe ei. Eu cred ca aici este capcana in care cadem cu totii. Aceasta comparatie partinitoare fata de cel de langa noi. De ce? Intram intr-un magazin sau intr-o institutie publica, iar imaginea noastra lasa de dorit in comparatie cu a altora; poate din cauza hainelor mai modeste, poate fiindca "look"-ul nu e chiar unul "cool". Si in timp ce unul primeste totala bunavointa, celalalt este privit cu ostilitate si servit ca pe o mare pacoste... Dar oare Dumnezeu ne trateaza preferential? Daca s-ar scarbi de noi, asa cum ar trebui, si dupa propriile noastre metode pe care le aplicam cu cei din jur pe care nu-i cunoastem, ce s-ar alege de noi? Cata rabdare ii trebuie lui Dumnezeu si cate lectii ne trimite sa ne indrepte, in timp ce noi suntem orbi si surzi fiindca ne facem ca nu vedem si ca nu auzim mesajele Lui? De fiecare data zicem ca e vorba de altii si ca noi suntem OK, sau pe-aproape, dar atat timp cat facem diferente, nu e deloc OK si ca mai avem mult de lucrat cu sufletul si cu mandria noastra!

Asa este. Mai mereu credem ca Dumnezeu ii vede pe ceilalti asa cum ii vedem noi.


http://www.youtube.com/watch?v=o61BwWM5V3U

Tudor Gheorghe

[dobrin7m]

http://www.youtube.com/watch?v=3e9sK1tQBd4

Bucurati-va de viata, bucurati-va de lume
Bucurati-va de viata, bucuratu-va de pace
Bucurati-va de viata, bucurati-va de toate.

Tudor Gheorghe

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de dobrin7m

Asa este. Mai mereu credem ca Dumnezeu ii vede pe ceilalti asa cum ii vedem noi.


http://www.youtube.com/watch?v=o61BwWM5V3U

Tudor Gheorghe

Ne amageste lenea unui vis
Pe care-l anulam cu-o sovaire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Multumim pentru link. Profund si sugestiv. Cu cine ne razboim? Cine sunt invingatorii? Cine sunt invinsii? Incotro ne indreptam?

[fallen]

Adevarul e ca pana la urma nu stiu de ce am cazut in aceasta ispita de la bun inceput.
Ar trebui sa ne fie foarte clar la toti ca tot ce e schizoid, generator de scindare, nu poate fi decat "opera" celui rau, a diavolului, atat la nivel de individ cat si de mase, tot el fiind cel care a dorit probabil si a reusit in final sa scindeze si biserica lui Hristos, si inca se pare ca nu s-a oprit.
La fel cum oricine ar trebui sa stie ca Dumnezeu nu vrea sa controleze pe nimeni ca pe un zombi,iar atunci cand un nebun sustine ca "asa i-a cerut Dumnezeu", sa faca vreo nefacuta, e foarte probabil sa fi fost inselat tot de diavol.
Iar in mintea omului... probabil de-abia asteapta sa gaseasca o oportunitate "genetica" si sa profite de toate celelalte imprejurarile din viata, familia, anturajul omului respectiv pentru a-l corupe si /sau distruge.
Iar oamenii sanatosi, dar nu tocmai cu suficienta intelepciune, mai pot si ei percepe si transmite mai departe celor apropiati mesaje eronate, generatoare de scindare, de indoieli, de confuzie, chiar daca intentiile lor sunt cele mai bune. Cum ar fi de exemplu sa-i spui copilului ca Dumnezeu e bun, ne iubeste, ne iarta, etc, dar totodata sa-i dai sa inteleaga in mod eronat ca pentru unele greseli, necuviinte pe care le-ar putea comite, Dumnezeu se va scarbi de el si-l va 'lepada", facandu-l astfel pe copil sa se indeparteze, sa se ascunda, sa fuga si sa se fereasca si chiar sa ajunga sa-si reprime, sa nu mai recunoasca propriile greseli. Credeti-ma ca sunt foarte multi oameni, mai ales tineri, care sunt inca nelamuriti pe deplin si li se pare absurd si inexplicabil de ce, de exemplu, Dumnezeu le-ar "interzice" sa aiba relatii sexuale cand si cu cine vor; ca sa nu mai spun ca foarte multi chiar si batrani nu inteleg care e rostul postului, care sunt sfintele taine si ce semnificatie au, de ce trebuie sa facem parastase samd (de ex "sfestania tb facuta in luna martie ca atunci se fac farmece"). Sunt multi carora nimeni nu le-a explicat niciodata toate astea, cel mult li s-a spus "ca asa trebuie", sau "ca asa spune biserica/biblia/Dumnezeu, etc". Multe din aceste aspecte dogmatice neintelese de oameni ii fac pe multi sa migreze, sa fie atrasi in alte biserici sau secte, mai "permisive", care nu impun atatea "canoane" si reglementari.
Iar pe un copil sau adolescent cu mintea ratacita, dintr-o familie dezorganizata, abuzat de parinti, profesori, colegi, etc, cine mai poate sti ce impact ar putea asupra lui si teama, amenintarea "pedepsei divine", in cazul comiterii unui pacat "omenesc". Ca sa nu mai vb de influenta unui parinte sau tutore, fie psihopat, fie doar pervers si manipulativ, care sa obisnuiasca sa ameninte chiar el copiii cu razbunarea divina in caz de neascultare fata de el. Poate de asta se si spune ca "blestemul parintesc" e aproape incurabil; atata timp cat un parinmte le spune el insusi propriilor copii ca sunt condamnati la osinda vesnica, aproape ca nu le mai da nici o speranta la mantuire. Iarasi poate fi adevarat ca acest blestem se mosteneste din generatie in generatie, alminteri de ce ar face un parinte una ca asta, daca n-ar fi si el la randul lui victima unui astfel de blestem?
Dar ce s-o mai lungim atat, certitudinea e ca vrajmasul ne pandeste in permanenta, e cu ochii pe noi, si nu inteleg de ce, ce vrea de la noi de nu ne lasa in pace nici cand vede ca incercam sa ne apropiem de Dumnezeu, parca nu ar mai avea frica nici de El, sa speram insa ca nu o sa ne lase si o sa ne dea putere sa luptam si sa nu cadem in ispita.
Doamne ajuta!

PS. nu va speriati ca as fi ajuns sa-i simt prezenta cu simturile omenesti, Doamne fereste, dar s-ar putea sa incep sa-i intuiesc urmarile actiunilor "binevoitoare"...

[fallen]

Bine v-am regasit!
Am descoperit intre timp o noua cauza de sminteala: "Dumnezeul" din capul nostru, al fiecaruia. Orice om, chiar si ateu, crede ca are un "Dumnezeu" al lui, un protector, care il (sau ar trebui sa il ) ajute in tot ceea ce-si doreste, chiar si atunci cand face ceva rau si ii nedreptateste pe ceilalti. Ba chiar ar putea intra in conflict de interese cu "dumnezeii"nostri, ai celorlalti. Unii chiar au ajuns sa creada ca ceea ce cred ei e adevarat, iar tot ce spune biserica e o minciuna menita sa serveasca unor interese. Ori poate ce spune biserica i-a speriat atat de rau, incat refuza sa mai creada ca e pacat sa minti, sa furi, sa inseli, sa comiti adulter, sa faci avorturi, etc, si ca te pedepseste Dumnezeu pt asta. Pur si simplu au ajuns la negare, refuza sa creada ca Dumnezeu in marea lui iubire de oamnei nu va intelege si nu va trece peste astfel de lucruri inerente sau chiar necesare supravietuirii. Un pusti chiar scria pe un forum ca prietena lui a ramas insarcinata accidental, si "Doamne ajuta", spera sa se rezolve usor...O lume intreaga crede ca e pacat safaci copii in conditiile in care nu ai ce sa le oferi, si ca ceea ce sustinem noi, credinciosii, si biserica/-cile e de fapt sminteala, ca e pacat sa faci avort si ca toti copii care se zamislesc, fie ei si din parinti neispraviti sau handicapati, tb sa li se dea o sansa la viata.
Ceea ce am mai observat e ca pentru multi, " iubirea de aproape" e considerata o piedica in calea propriei bunastari si chiar o amenintare a propriei existente. Acestia ar putea coinsidera ca iubirea de aproape e o "porunca" data de mai marii lumii pentru a se proteja in primul rand pe ei insisi de eventuale atacuri ale celorlati, de tentative de a le prelua puterea.
Ce putem face noi, crestinii, cei care inca credem si nu vrem sa ne lepadam de Hristos si de invataturile Lui, cand fratii nostrii, aproapele nostru, este in pericol de a se rataci in halul acesta, incat sustine si crede asemenea aberatii? Eu inteleg ca asta le convine sa creada, la un moment dat, dar ma tem ca nu va fi pt mult timp, minciuna nu va rezista toata viata, efectle ei se vor vedea si adevarul va incepe sa-i chinuie, moment in care tot Dumnezeu va fi probabil de vina...

Astept cu interes parererile dvs...

[Mihnea Dragomir]

Vai de cel care numeste raul bine si binele rau !

În prealabil postat de fallen

Ce putem face noi, crestinii, cei care inca credem si nu vrem sa ne lepadam de Hristos si de invataturile Lui, cand fratii nostrii, aproapele nostru, este in pericol de a se rataci in halul acesta, incat sustine si crede asemenea aberatii? Eu inteleg ca asta le convine sa creada, la un moment dat, dar ma tem ca nu va fi pt mult timp, minciuna nu va rezista toata viata, efectle ei se vor vedea si adevarul va incepe sa-i chinuie, moment in care tot Dumnezeu va fi probabil de vina...

Astept cu interes parererile dvs...

Spunea Sf Francisc: "Predicati peste tot! Cand este absolut necesar, folositi si cuvintele". Aceasta este cea mai buna predica si cea mai placuta Domnului: exemplul nostru personal. Dar stralucim noi, oare, in asemenea arta de a ne picta viata luandu-l pe Isus ca model ?

Cand e absolut necesar, folosim si cuvintele. Iar apologetica ne ofera atat o tactica generala, cat si raspunsuri la obiectii frecvente, precum cele de mai sus. Un asemenea frate al nostru nu putem spune ca este tocmai necredincios, ci ca are o para-credinta: el nu crede intr-un Cristos real, ci intr-o secretie a imaginatiei lui. Daca il intrebi de crede ori nu, el va spune ca este credincios. Deci, de aici trebuie pornit in acest caz. Ce este aceea "a crede". Si, asa cum spunea regretatul episcop Ioan Ploscaru (teolog modest, dar stralucit apologet), a crede in cineva inseamna a lua drept adevarat ceea ce spune acel cineva. Daca dv spuneti "eu cred in Mihnea" asta nu inseamna "sunt de parere ca Mihnea exista", ci inseamna "iau drept adevarat ceea ce Mihnea spune sau promite". Tot asa, a crede in Cristos inseamna a lua drept adevarat ceea ce Cristos a spus si a promis. Or, Cristos, adevaratul Cristos si nu secretia mentala a ereticilor iubiristi, mai mult despre iad a vorbit decat despre rai. El a spus de repetate ori ce inseamna exact sa Il iubim: sa respectam poruncile Lui. Este foarte simplu: respecti Legea ? Il iubesti pe Dumnezeu. Nu respecti Legea ? Atunci nu il iubesti pe Dumnezeu. Tot El ne-a spus si ce ii asteapta pe pacatosi, descriind iadul in diverse feluri, destul de variabile, dar mereu folosind cele mai teribile cuvinte, precum: "focul Gheenei", "Gheena", "intunericul cel mai din afara", "scrasnirea dintilor" etc. A nu crede in asemenea realitati inseamna a nu crede in Cristos, fiindca Cristos asta a spus.

Pe urma, eventual intr-o alta etapa, ii vom arata bezmeticului ca nu poate fi mantuitoare credinta care e alta decat a Bisericii. Ca si Cristos, ca si Sf Fecioara, si Sf Biserica a fost profetita din cele mai vechi timpuri ale Vechiului Testament. Nu toti oamenii s-au salvat la Potop, ci doar cativa: mai exact 8, adica aceia care au urcat in Arca lui Noe. Pe toti ceilalti i-a inghitit urgia lui Dumnezeu. Nu toti evreii au format Poporul Ales. Ci aceia care au plecat sa strabata desertul spre Tara Fagaduita, ascultand de Moise. Pe drumul istoriei Bisericii, au aparut schisme, precum cea a lui Core si fiilor lui, care erau democrati avant la lettre si nelamuriti ca de ce ar trebui ei sa asculte de Moise. I-a inghitit pamantul. A te rupe de Moise inseamna a te rupe de Poporul Ales si a sari din Arca lui Noe. Pe toti cei care au facut asta i-a inghitit pamantul si valurile marii. Doua alternative a pus Dumnezeu in fata noastra: aceea de a face parte din Poporul Ales, urmandu-l pe Moise in mars prin desertul acestei lumi, sau a ne razvrati, zicand ca de ce ar trebui sa-l ascultam pe Moise, ori zicand ca stim noi o alta cale de salvare de urgia lui Dumnezeu decat Arca lui Noe.

[AlinB]

În prealabil postat de fallen

Credeti-ma ca sunt foarte multi oameni, mai ales tineri, care sunt inca nelamuriti pe deplin si li se pare absurd si inexplicabil de ce, de exemplu, Dumnezeu le-ar "interzice" sa aiba relatii sexuale cand si cu cine vor; ca sa nu mai spun ca foarte multi chiar si batrani nu inteleg care e rostul postului, care sunt sfintele taine si ce semnificatie au, de ce trebuie sa facem parastase samd (de ex "sfestania tb facuta in luna martie ca atunci se fac farmece"). Sunt multi carora nimeni nu le-a explicat niciodata toate astea, cel mult li s-a spus "ca asa trebuie", sau "ca asa spune biserica/biblia/Dumnezeu, etc". Multe din aceste aspecte dogmatice neintelese de oameni ii fac pe multi sa migreze, sa fie atrasi in alte biserici sau secte, mai "permisive", care nu impun atatea "canoane" si reglementari.

Este o vorba: "Cine vrea de se mantuieste, cu intrebarea calatoreste" (na, ca sa rimeze).
Oamenii astia nu ca n-au intels toate detaliile de mai sus, n-au inteles altcea, mult mai simplu, elementar: ca traiesc in pacat si ca viata lor ii conduce spr Iad si ca au nevoie de mantuire si mai ales de Mantuitor.
O data ce inteleg acest lucru simplu (dar atat de complicat si ascuns pentru unii) restul vine de la sine (frumos si corect).

Insa oamenii au subrefugiile lor prin care incearca sa scape de acest adevar, de la clasicul "eu pacatos? dar n-am omorat pe nimeni" pana la "am nevoie de mantuire si Mantuitor dar mi le cladesc asa cum imi plac mie" ("crestinismul" schizofren neiprotestant).