Pacatul

[dobrin7m]

Despre pacat

Păcatul se înfăptuiește trecând prin anume trepte ale înfiripării sale lăuntrice.

Cea dintâi treaptă este apropierea din afară a unei oarecari înrâuriri duhovnicești, care la început poate să nu fie deloc limpede și închegată. Prima treaptă a închegării – ivirea vreunui chip în câmpul vederii lăuntrice a omului – neatârnând de voia lui, nici nu i se socotește păcat. În unele cazuri chipurile acestea poartă un caracter cu precădere văzut, în altele, cu precădere gândit, dar cel mai adesea al amândurora. Dar fiindcă și cele văzute atrag după sine un anume tip de gând, nevoitorii numesc toate chipurile «gânduri».

La omul nepătimaș mintea «stăpânitoare», fiind puterea cunoscătoare a ființei, poate să se plece asupra gândului ce vine, rămânând totuși slobodă de stăpânirea lui. Dacă însă în om se află «loc», teren potrivit, cum ar fi o înclinare către duhul ce se cuprinde în gând, atunci energia lui încearcă să pună stăpânire pe lumea sufletească, adică pe mintea omului; aceasta o dobândește trezind în sufletul mai nainte înclinat către patimă un oarecare simțământ de desfătare propriu unei anume pătimi. Tocmai în această desfătare constă «ispita». Însă nici clipita desfătării, deși vădește mărturia nedesăvârșirii omului, nu i se socotește încă drept păcat: este doar «îmbierea» păcatului.

Mai departe, desfășurarea gândului păcătos se poate înfățișa în linii generale precum urmează: desfătarea la care îmbie patima atrage către sine atenția minții, clipită de o deosebită însemnătate și plină de răspundere, căci împreunarea minții cu gândul alcătuiește o condiție prielnică dezvoltării lui, dacă mintea nu se rupe de la îmbiere printr-un act de voire lăuntrică, ci petrece mai departe cu atenția în ea; atunci începe înclinarea către dânsa, un dialog plăcut cu ea, apoi «legătura», care poate trece la un deplin «consimțământ» activ. Mai departe, tot crescând desfătarea pătimașă, ea poate stăpâni mintea și voința omului, ceea ce se numește «robie». După aceasta toate puterile celui robit de patimă se pot îndreptă către o mai mult sau mai puțin hotărâtă înfăptuire a păcatului, de nu vor fi piedici din afară în calea înfăptuirii lui.

O asemenea robie poate rămâne singură, fără a se mai reînoi vreodată, dacă ea nu a fost decât urmarea lipsei de experiență a omului ce petrece în nevoință și în luptă. Dar dacă robirea se tot repetă, ea poate deveni «deprindere» a patimii și atunci toate puterile firești ale omului încep a-i sluji.

De la cea mai timpurie ivire a lucrarii îndulcitoare a patimii, numită mai sus «îmbiere», trebuie să înceapă lupta care se poate prelungi pe toate treptele desfășurării gândului păcătos; și la fiecare treaptă gândul poate fi biruit, și astfel a nu se săvârși în faptă; dar totuși, încă din clipă clătinării voii este de față un element al păcatului, și va fi nevoie de pocăință spre a nu pierde harul.

Omul necercat duhovnicește, de obicei întâmpină gândul păcătos de-abia după ce el a trecut neobservat de primele trepte ale desfășurării sale, adică atunci când a căpătat de acum o oarecare putere, sau chiar mai mult: când se apropie de primejdia de a săvârși faptic păcatul.

Pentru a nu ajunge aci, neapărat trebuie ca mintea să se așeze cu rugăciune în inimă. Aceasta este o nevoie esențială pentru fiece nevoitor ce dorește, printr-o pocăință adevărată, a se întări în viața duhovnicească, deoarece, precum am spus mai sus, într-o astfel de stare păcatul se tăie din însăși zămislirea sa. Aci s-ar cuveni a pomeni cuvântul Prorocului: <<Fiică Vavilonului ticăloasă… fericit carele va cuprinde și va repezi pruncii tăi de piatra>> numelui Iisus Hristos (vezi Ps. 136: 8-9).

Această lucrare minunată, de neajuns delăsătoarei majorități, se dobândește printr-o mare osteneală, și de către foarte puțini. Ea nu este deloc simplă, deloc ușoară; și, în căutarea unei scurte dar limpezi expresii, mă voi află nevoit, iară și iară, neputincios a mă întoarce asupra ei din felurite unghiuri, fără să nădăjduiesc totuși a o deșerta sau a o putea înfățișa cât de cât mulțumitor.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Cum Îl "afectează" păcatele noastre pe Dumnezeu?
Mă gândesc că, în lupta cu păcatul, ne-ar fi de folos să conştientizăm răul pe care îl facem.
De exemplu, dacă suntem mândri, ironici, mânioşi - îi putem răni cu uşurinţă pe cei din jur, şi asta se vede. Din dorinţa de a nu-i produce suferinţă aproapelui, ne putem abţine de la rău.
Dar Dumnezeu suferă?
Am citit despre Cuv. Siluan Athonitul că, înainte de a se călugări, pe când era încă tânarul Simeon şi trăia în anumite păcate, a visat într-o noapte un şarpe în gură şi a simţit dezgust. Apoi a visat-o pe Maica Domnului spunându-i că acelaşi dezgust i-l produc şi ei păcatele lui. Sper că nu am greşit povestirea.
Este deci posibil ca păcatele noastre să producă dezgust, suferinţă "fizice" Domnului, Maicii Domnului, sfinţilor?

Deși Iubire în sine, Dumnezeu nu iubește omenește, ci, evident, dumnezeiește. Nu poate fi afectat de răul nostru așa cum suntem noi de lipsa de răspuns a cuiva pe care-l iubim. Noi avem lipsă de iubirea celuilalt, căci nu iubim dumnezeiește, adică să ne fie suficientă dăruirea.
El este izvor al iubirii, n-are lipsă de nimic. Sfânta Treime Își ajunge Sieși.
Față de făptură este numai dăruire.

Pe de altă parte, când spunem că-L mâhnim pe Dumnezeu sau pe sfinți cu păcatele noastre este din pricina modului nostru omenesc de a înțelege. Când păcătuim simțim o răcire a dragostei Domnului din cauză că ne-am depărtat de căldura și lumina harului. Și atunci ni se pare că Dumnezeu S-a mâhnit și
S-a depărtat sau ne-a întors spatele. Însă noi suntem cei care am făcut asta.

[Dumitru73]

avem un cerc.
credincioşii sunt punctele ce alcatuiesc acest cerc.
iar Dumnezeu este centrul cercului.
când punctele incearca să se apropie de centru se apropie între ele.
dacă unul din puncte vrea să se apropie de toate celelalte puncte, inevitabil se apropie de centru.
finalul acestei apropieri este contopirea tuturor punctelor şi a centrului într-un singur punct.

cred că am fost off-tipic, dar mi-am adus aminte de această explicaţie, mai plastică, şi am vrut să o scriu undeva.

Nu este tocmai off-topic, pentru că păcatul este tocmai depărtarea asta de centrul cercului și între noi în același timp. Ca să completez metafora ta aș înlocui centrul cercului cu Soarele, noi fiind în jurul lui, pe câte o rază, cu cât mai apropiați de el cu atât mai încălziți și mai luminați și, totodată, mai apropiați unii de alții.
Nu-mi amintesc acum, însă cred că explicația asta e a unui Sfânt Părinte.

[Dumitru73]

În prealabil postat de N.Priceputu

Nu este tocmai off-topic, pentru că păcatul este tocmai depărtarea asta de centrul cercului și între noi în același timp. Ca să completez metafora ta aș înlocui centrul cercului cu Soarele, noi fiind în jurul lui, pe câte o rază, cu cât mai apropiați de el cu atât mai încălziți și mai luminați și, totodată, mai apropiați unii de alții.
Nu-mi amintesc acum, însă cred că explicația asta e a unui Sfânt Părinte.

nu ştiu de unde este. mie mi-a dat-o un preot acum mulţi ani.

[cristiboss56]

Păcatul se înfăptuiește trecând prin anume trepte ale înfiripării sale lăuntrice. Cea dintâi treaptă este apropierea din afară a unei oarecari înrâuriri duhovnicești, care la început poate să nu fie deloc limpede și închegată. Prima treaptă a închegării – ivirea vreunui chip în câmpul vederii lăuntrice a omului – neatârnând de voia lui, nici nu i se socotește păcat. În unele cazuri chipurile acestea poartă un caracter cu precădere văzut, în altele, cu precădere gândit, dar cel mai adesea al amândurora. Dar fiindcă și cele văzute atrag după sine un anume tip de gând, nevoitorii numesc toate chipurile «gânduri».
La omul nepătimaș mintea «stăpânitoare», fiind puterea cunoscătoare a ființei, poate să se plece asupra gândului ce vine, rămânând totuși slobodă de stăpânirea lui. Dacă însă în om se află «loc», teren potrivit, cum ar fi o înclinare către duhul ce se cuprinde în gând, atunci energia lui încearcă să pună stăpânire pe lumea sufletească, adică pe mintea omului; aceasta o dobândește trezind în sufletul mai nainte înclinat către patimă un oarecare simțământ de desfătare propriu unei anume pătimi. Tocmai în această desfătare constă «ispita». Însă nici clipita desfătării, deși vădește mărturia nedesăvârșirii omului, nu i se socotește încă drept păcat: este doar «îmbierea» păcatului.
Mai departe, desfășurarea gândului păcătos se poate înfățișa în linii generale precum urmează: desfătarea la care îmbie patima atrage către sine atenția minții, clipită de o deosebită însemnătate și plină de răspundere, căci împreunarea minții cu gândul alcătuiește o condiție prielnică dezvoltării lui, dacă mintea nu se rupe de la îmbiere printr-un act de voire lăuntrică, ci petrece mai departe cu atenția în ea; atunci începe înclinarea către dânsa, un dialog plăcut cu ea, apoi «legătura», care poate trece la un deplin «consimțământ» activ. Mai departe, tot crescând desfătarea pătimașă, ea poate stăpâni mintea și voința omului, ceea ce se numește «robie». După aceasta toate puterile celui robit de patimă se pot îndreptă către o mai mult sau mai puțin hotărâtă înfăptuire a păcatului, de nu vor fi piedici din afară în calea înfăptuirii lui.
O asemenea robie poate rămâne singură, fără a se mai reînoi vreodată, dacă ea nu a fost decât urmarea lipsei de experiență a omului ce petrece în nevoință și în luptă. Dar dacă robirea se tot repetă, ea poate deveni «deprindere» a patimii și atunci toate puterile firești ale omului încep a-i sluji.
De la cea mai timpurie ivire a lucrarii îndulcitoare a patimii, numită mai sus «îmbiere», trebuie să înceapă lupta care se poate prelungi pe toate treptele desfășurării gândului păcătos; și la fiecare treaptă gândul poate fi biruit, și astfel a nu se săvârși în faptă; dar totuși, încă din clipă clătinării voii este de față un element al păcatului, și va fi nevoie de pocăință spre a nu pierde harul.
Omul necercat duhovnicește, de obicei întâmpină gândul păcătos de-abia după ce el a trecut neobservat de primele trepte ale desfășurării sale, adică atunci când a căpătat de acum o oarecare putere, sau chiar mai mult: când se apropie de primejdia de a săvârși faptic păcatul.
Pentru a nu ajunge aci, neapărat trebuie ca mintea să se așeze cu rugăciune în inimă. Aceasta este o nevoie esențială pentru fiece nevoitor ce dorește, printr-o pocăință adevărată, a se întări în viața duhovnicească, deoarece, precum am spus mai sus, într-o astfel de stare păcatul se tăie din însăși zămislirea sa. Aci s-ar cuveni a pomeni cuvântul Prorocului: <<Fiică Vavilonului ticăloasă… fericit carele va cuprinde și va repezi pruncii tăi de piatra>> numelui Iisus Hristos (vezi Ps. 136: 8-9).
Această lucrare minunată, de neajuns delăsătoarei majorități, se dobândește printr-o mare osteneală, și de către foarte puțini. Ea nu este deloc simplă, deloc ușoară; și, în căutarea unei scurte dar limpezi expresii, mă voi află nevoit, iară și iară, neputincios a mă întoarce asupra ei din felurite unghiuri, fără să nădăjduiesc totuși a o deșerta sau a o putea înfățișa cât de cât mulțumitor.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

În prealabil postat de N.Priceputu

Deși Iubire în sine, Dumnezeu nu iubește omenește, ci, evident, dumnezeiește. Nu poate fi afectat de răul nostru așa cum suntem noi de lipsa de răspuns a cuiva pe care-l iubim. Noi avem lipsă de iubirea celuilalt, căci nu iubim dumnezeiește, adică să ne fie suficientă dăruirea.
El este izvor al iubirii, n-are lipsă de nimic. Sfânta Treime Își ajunge Sieși.
Față de făptură este numai dăruire.

Pe de altă parte, când spunem că-L mâhnim pe Dumnezeu sau pe sfinți cu păcatele noastre este din pricina modului nostru omenesc de a înțelege. Când păcătuim simțim o răcire a dragostei Domnului din cauză că ne-am depărtat de căldura și lumina harului. Și atunci ni se pare că Dumnezeu S-a mâhnit și S-a depărtat sau ne-a întors spatele. Însă noi suntem cei care am făcut asta.

De unde ştii acestea? Este oare o auto-pedepsire, vocea conştiinţei noastre, care ne mustră? Dar ce ne facem când nu simţim dragostea lui Dumnezeu chiar dacă nu păcătuim.... ca atunci când suntem pradă akediei, plictiselii, însingurării? Cum ne putem bucura de lucrurile mărunte pe care le avem la dispoziţie, astfel încât să nu fim atraşi şi învinşi de ispite?

Poate că e perioada vacanţelor şi sunt obosită... Dar aş vrea să nu-mi pierd timpul în zadar şi nu ştiu cum să fac lucrul ăsta...

[adam000]

În prealabil postat de Annyta

De unde ştii acestea? Este oare o auto-pedepsire, vocea conştiinţei noastre, care ne mustră? Dar ce ne facem când nu simţim dragostea lui Dumnezeu chiar dacă nu păcătuim.... ca atunci când suntem pradă akediei, plictiselii, însingurării? Cum ne putem bucura de lucrurile mărunte pe care le avem la dispoziţie, astfel încât să nu fim atraşi şi învinşi de ispite?

Poate că e perioada vacanţelor şi sunt obosită... Dar aş vrea să nu-mi pierd timpul în zadar şi nu ştiu cum să fac lucrul ăsta...

Cred ca Dumnezeu e atat de milostiv ca nu ne-ar lasa sa nu ne mangaie cu dragostea Lui daca nu am pacatui in vreun fel. Adu-ti aminte de zbaterea Sfantului Siluan - si era sfant! (nu ca noi...). Cand nu mai simtea Harul si totusi se nevoia din rasputeri sa il gaseasca pe Dumnezeu (sa nu pacatuiasca), Insusi Dumnezeu i-a explicat unde pacatuia si l-a invatat si cuvantul de folos de care avea trebuinta! Deci cata grija are chiar Dumnezeu de om!
Asa ca solutia este, cred, sa ne rugam si noi Lui Dumnezeu sa ne descopere unde pacatuim, atunci cand nu ne dam seama si simtim ca sintem departati de El (cand nu simtim dragostea Lui Dumnezeu) - sa il intrebam direct in rugaciunea noastra pe El, sa ne varsam Lui supararea noastra, chinul acesta al nostru, asa cum a facut si Sf Siluan.
Akedia, plictiseala, insingurarea (ca lipsa a dragostei) sint pacate - arata ca omul e departat de Dumnezeu in acea stare.

Lucrurile marunte din lumea aceasta de care ne bucuram, pot fi distractie (distragerea atentiei de la rugaciune) - caz in care pot fi ispite, sau din contra, pot fi motiv de intoarcere spre Dumnezeu daca odata cu mangaierea odihnei lumesti primite prin ele, ne putem gandi la creatorul Lor si la grija ce ne-o poarta, si astfel sa dam Slava si Multumire Lui Dumnezeu si pt ele! Depinde de pozitionarea noastra fata de lume si fata de Dumnezeu, nu?

Adam, mulţumesc pentru răspuns. La teorie sunt mai bună decât la partea practică. De altfel, sper să-mi treacă repede starea asta mai tristă.