Sfintii Zilei

[Ekaterina]

"Dumnezeu i-a daruit Sfantului Teofan harul facerii de minuni, prin care vindeca toate bolile, si mai cu seama toate formele de nebunie."
http://www.crestinortodox.ro/calenda...ul-108101.html

- s-a nascut la praznicul Botezului Domnului
- parintii sai, Isaac si Teodotia, erau buni crestini
- tatal sau (ruda cu imparatul Leon Isaurul) a murit pe cand Teofan avea trei ani
- dupa moartea imparatului si a socrului sau intra in monahism impreuna cu sotia sa
- ridica o manastire in insula Calonim
- a participa la al VII lea sinod ecumenic; lupta impotriva celor care respingeau cinstirea sfintelor icoane
- a fost adus la Constantinopol si aruncat in temnita (aici a petrecut doi ani)
- a prorocit temnicerilor lui ca va fi surghiunit in insula Samotrace, lucru care s-a intamplat, in acest loc a mai trait douazeci si trei de zile

[Ekaterina]

- s-a nascut in Galatia si a crescut in Constantinopol
- s-a numarat printre curtenii Imparatilor Vasile si Constantin Porfirogenetul
- s-a lepadat de toate pentru Hristos si s-a retras intr-o manastire
- s-a nevoit sub ascultarea Batranului Simeon
- a ajuns staret al Manastirii Sfantului Mamas
- spre sfarsitul vietii a trait ca un zavorat
- considerat cel mai mare graitor de Dumnezeu de dupa Sfantul Grigorie Teologul
- cuvintele sale sunt adevarate descoperiri duhovnicesti si dumnezeiesti
- a murit in anul 1032
- moastele sale sunt facatoare de minuni

[Ekaterina]

- fiul senatorului Gordian
- a fost senator si prefect al Romei
- dupa moartea tatalui, si-a dedicat viata lui Dumnezeu
- din averea sa a zidit sapte biserici, sase in Sicilia si una in Roma (in cinstea Sfantului Andrei)
- mama sa, Silvia, a intrat intr-o manastire de maici
- a fost ales Papa in locul Papei Pelaghie al Doilea
- nu a vrut sa primeasca aceasta cinste, ascunzandu-se in munti si in pesteri, dar a fost descoperit din pronie divina astfel: un foc se inalta de la pamant la cer in locul unde se ascundea
- era nespus de milostiv
- si-a folosit intreaga avere pentru a infiinta adaposturi si bolnite pentru cei sarmani
- ii invita la masa pe saraci, servindu-i chiar el
- numele de Dialogul i-a fost dat de la o carte pe care a scris-o -Dialoguri - in care preaslaveste vietile sfintilor italieni
- a alcatuit Liturghia Darurilor mai inainte sfintite
- in timp ce scria, arhidiaconul sau Petru vedea o porumbita zburand peste capul lui

[cristiboss56]

Cu câte o piatră legată de gât, cei doi au fost aruncați în apele râului Sava. Trupurile martirilor au fost luate în ascuns de creștinii acelor locuri și păstrate ca niște odoare de mare preț.


Urmând poruncii Mântuitorului Hristos, „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.” (Matei 28, 19-20), Sfinții Apostoli și ucenicii acestora au propovăduit învățătura creștină până la cele mai îndepărtate margini ale lumii. În Peninsula Balcanică învățătura creștină a fost propovăduită de Apostolul neamurilor care, în Epistola către Romani, scrisă în anul 58, arăta că „de la Ierusalim şi din ţinuturile de primprejur până la Iliria, am împlinit propovăduirea Evangheliei lui Hristos” (Romani 15,19). În anii ce au urmat apostolul Pavel și ucenicii săi au continuat evanghelizarea teritoriilor Peninsulei Balcanice (Tit 3, 12; II Tim. 4, 10; Col 3, 11). Începând cu secolul II î. Hr., romanii au început să cucerească aceste ținuturi, organizându-le în provincii. Învățătura creștină s-a răspândit treptat în rândul populației traco ilirică puternic romanizată. Spre sfârșitul secolului al III-lea d. Hr., creștinii din imperiul roman au fost supuși celei mai crunte persecuții, mulți dintre ei alegând să pătimească mai degrabă chinuri groaznice decât să se lepede de Hristos. Împăratul Dioclețian (284-305) a dat între anii 303-304 patru edicte împotriva creștinilor, care prevedeau dărâmarea lăcașurilor de cult, interzicerea adunărilor și arderea cărților sfinte, uciderea preoților, pedeapsă extinsă apoi la toți creștinii care nu sacrificau zeilor.
Edictele s-au aplicat cu strictețe în provinciile răsăritene și în cele dunărene ale Imperiului roman, acolo unde domneau Dioclețian (reședința la Nicomidia în provincia Bitinia) și ginerele său Galeriu (reședința la Sirmium – Mitrovița de azi în provincia Panonia Inferior). În acest context au pătimit moarte martirică mulți creștini de origine daco-romană aparținători diferitelor categorii sociale și profesiuni, tineri sau în vârstă. Între cei care au pătimit pentru Hristos se află și preotul Montanus din Singidunum (Belgradul de azi) care a fost martirizat împreună cu soția sa Maxima în cetatea Sirmium (Mitrovița), la 26 martie 304. Actul lor martiric, care la bază procesul verbal de judecată întocmit la grefa tribunalului din Singidunum, astăzi din păcate pierdut, a fost refăcut după documentele timpului de părintele Niculae M. Popescu, și inclus astfel în diferitele sinaxare sau colecții care cuprind actele martirice ale sfinților dacoromani și români.
Retras din fața persecuțiilor care fuseseră pornite împotriva creștinilor din orașul Singidunum, acolo unde păstorea, preotul Montanus a plecat împreună cu soția sa, Maxima, în cetatea Sirmium. A fost însă prins și dus în fața guvernatorului provinciei Pannonia Inferior, Probus. După ce acesta a încercat zadarnic să-l convingă pe Montanus să se lepede de Hristos și să jertfească idolilor, văzând că nu cedează nici chinurilor la care a fost supus, conducătorul păgân a poruncit ca să fie adusă de față și Maxima, socotind că ea va fi mai ușor de înduplecat. Însă cei doi soți, întăriți de puterea lui Hristos în Care-și puseseră nădejdea au răbdat cu bărbăție toate încercările, încât Montanus i-a răspuns lui Probus care-l amenința cu noi chinuri: „Fă ce vrei; ai să vezi câtă răbdare îmi dă mie Domnul Iisus Hristos împotriva curselor întinse de tine”. Văzând că nu poate izbândi sub nici un chip, guvernatorul Probus a poruncit ca preotul Montanus și soția sa Maxima să fie înnecați în râul Sava din apropierea cetății Sirmium.
Ajunși la locul unde urmau să-și încredințeze viața lui Hristos, preotul Maximus, ridicându-și mâinile spre cer, a rostit următoarea rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Care ai pătimit pentru mântuirea lumii, primește sufletele robilor Tăi, Montanus și Maxima, care pătimesc pentru numele Tău. Crește, Doamne, și apără turma cea credincioasă a Bisericii Tale din Singidunum și de prin toate văile Dunării. Cu ochii minții văd, Doamne, cum în această latură de pământ se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba romană”.
Cu câte o piatră legată de gât, cei doi au fost aruncați în apele râului Sava. Trupurile martirilor au fost luate în ascuns de creștinii acelor locuri și păstrate ca niște odoare de mare preț.
Evlavia credincioșilor față de Sfinții Montanus și Maxima a trecut peste veacuri și s-a răspândit și la nord de Dunăre, nu doar în teritoriile unde au pătimit aceștia. În Dobrogea, Mănăstirea Halmyris din județul Tulcea îi are ca ocrotitori, sărbătoarea lor fiind al doilea hram al așezământului monahal. Pe Valea Moravei, în satul Isacova din Serbia se află o biserică cu hramul „Sf. Montanus și Maxima” care ține de Protopopiatul Ortodox Român al Daciei Ripensis.

[cristiboss56]

Cuviosul Ioan Scărarul (născut în anul 523 în Palestina) a intrat în monahism cu voia lui Dumnezeu, după ce a scăpat din naufragiul corăbiei cu care se ducea la studii în Fenicia. Sfântul Ioan s-a retras apoi în Muntele Sinai la bătrânul pustnic Macarie, în Mănăstirea „Sfânta Ecaterina“, unde a intrat în monahism după patru ani de noviciat. La 19 ani de la venirea sa în mănăstire, când Macarie a plecat la Domnul, Ioan s-a retras într-o chilie săpată în munte, trăind în rugăciune şi contemplaţie şi devenind un duhovnic cunoscut. După 40 ani de viaţă în singurătate, la vârsta de 75 de ani, este ales stareţul mănăstirii. În acea vreme, simţindu-se nevoia unui „tratat de îndrumare a vieţii duhovniceşti“, la rugămintea stareţului Mănăstirii Raithu, Sfântul Ioan scrie celebra lui carte, „Scara“. Astfel, pentru dobândirea sfinţeniei, Ioan a imaginat progresul duhovnicesc ca pe o scară cu 30 de trepte, iar fiecare treaptă fiind o virtute. După patru ani de stăreţie, pleacă în singurătate la chilia sa, unde trece la Domnul la 30 martie 605.

[cristiboss56]

Colecţia Omiliilor Sfântului Grigorie Palama, în forma pe care o avem astăzi, cuprinde doar cuvântările care s-au păstrat, fie pentru că au fost consemnate de ucenicii predicatorului, fie că au fost scrise de însuşi Sfântul Grigorie. În orice caz, sursele istorice indică în unanimitate că primele Omilii au fost rostite de Sfântul Grigorie Palama în Athos, la Marea Lavră, în jurul anului 1334.

Părintele Dumitru Stăniloae ne oferă unele informaţii în acest sens: "În al cincilea an (1330-1331) de vieţuire pe muntele de lângă Veria, silit de desele incursiuni ale sârbilor, s-a dus iarăşi la Athos, aşezându-se aproape de Marea Lavră, în schitul Sfântul Sava şi venind numai rar la Lavră, la Sfânta Liturghie. A început să ţină predici, apoi să scrie. Mai întâi a compus un cuvânt despre cuviosul Petru, apoi unul despre intrarea Născătoarei de Dumnezeu în templu şi petrecerea ei acolo. Omilia aceasta se găseşte în Codex Coislinus 97, ca a 49-a".

Precizări importante ale părintelui Jean Meyendorff

Aceleaşi informaţii, însă cu câteva precizări importante, ne sunt oferite de părintele Jean Meyendorff. El accentuează faptul că Sfântul Grigorie Palama căpătase deja la Athos o anumită notorietate şi că probabil cuvântările sale erau deja cunoscute în mediul athonit: "Palama a rămas 5 ani la Veria, dar a trebuit să o părăsească în 1331, pentru că incursiunile sârbilor făceau zona mai puţin sigură. S-a întors la Athos şi s-a aşezat în isihastirionul de la "Sfântul Sava", în apropierea Marii Lavre, pentru a continua acelaşi mod de vieţuire ca la Veria: izolare totală cinci zile pe săptămână, Liturghie şi convorbiri duhovniceşti cu fraţii în fiecare sâmbătă şi duminică. Fiind ieromonah, Grigorie săvârşea, când îi venea rândul, slujbele de la Marea Lavră, şi era prezent în mănăstire de-a lungul momentelor celor mai importante ale anului liturgic (aşa se explică faptul că la slujba de seară din Joia mare a fost indignat de vorbăria unor călugări din timpul cântărilor, şi a preferat să se adune în sine şi să se dăruiască rugăciunii curate). Altă dată, câţiva ani mai târziu, la Tesalonic, a avut o vedenie în care Sfântul Antonie îi interzicea să renunţe la rugăciunile care se făceau în mănăstire sub pretextul că rugăciunea minţii ar fi superioară. Aceste incidente, relatate de Filotei, reflectă atitudinea isihaştilor din secolul al XIV-lea faţă de monahismul comunitar contemporan lor: ei constată adesea o anumită decadenţă care se manifesta în cadrul monahismului comunitar, dar teologia sacramentală şi liturgică ai căror promotori erau nu le permitea să opună spiritualitatea individuală, bazată pe rugăciunea lui Iisus, evlaviei eclesiale şi comunitare. În acest fel, Palama, urmând exemplul lui Teolipt al Filadelfiei, a susţinut la Tesalonic o adevărată renaştere liturgică, iar ucenicul si biograful său, Filotei, a fost de asemenea un codificator al Liturghiei, insistând în toate Vieţile sfinţilor isihaşti pe care le-a scris, pe fidelitatea acestora faţă de viaţa comunitară a mănăstirilor unde trăiau. La Sfântul Sava, Palama a dobândit o oarecare notorietate în lumea athonită şi, în vârstă de 38 de ani, a început să scrie. Prima sa lucrare a fost Viaţa lui Petru Athonitul, şi a doua lungul tratat despre Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (compusă pentru respingerea celor care negau caracterul istoric al evenimentului comemorat de această sărbătoare; printre ei se găsea probabil şi Nichifor Gregora). Astfel, de la începutul activităţii sale literare, Palama a făcut dovada unui extrem ataşament faţă de Maica Domnului: Filotei a remarcat acest lucru şi vom găsi acest ataşament în toată opera doctorului isihast. Nu ştim care sunt celelalte opere pe care Palama le-a redactat în acea epocă şi despre care tot Filotei aminteşte: probabil Capitolele despre rugăciune şi curăţia inimii, Răspunsul către Pavel Asan, despre schima mare. Omilia a 40-a, despre Sfântul Ioan Botezătorul, a fost rostită tot la Athos, dar probabil într-un sejur ulterior al lui Palama la Athos. Putem afirma cu certitudine că Palama a redactat, în jurul anului 1336 - deci la Sfântul Sava - Tratatele apodictice despre purcederea Duhului Sfânt, cu ocazia noilor discuţii despre unirea Bisericilor, pentru care legaţii papali au venit să negocieze la Constantinopol, cu guvernul lui Andronic III, în 1333-1334".

Cateheze imprimate de experienţa personală a vieţii liturgice

Acest fragment mai amplu, redat aici pentru prima dată în limba română, cadrează foarte bine începutul activităţii omiletice a Sfântului Grigorie. Omiletul era deja preot, fiind hirotonit la Tesalonic, în jurul anului 1326. Faptul acesta confirmă ipoteza că deja la 1334, de când datează primele Omilii păstrate, probabil existau multe alte cuvântări, care însă nu sunt menţionate de nici un document istoric. Suntem însă îndreptăţiţi să credem că deşi Sfântul Grigorie a dus, după hirotonie, o viaţă pustnicească, nu şi-a ignorat misiunea învăţătorească. Faptul este confirmat şi de editorul colecţiei în limba greacă, care ne oferă şi el unele informaţii în acest sens: "În totul, Omiliile lui, pe care le-a început când a primit în vedenie harisma cuvântului, în Marea Lavră, către 1334 şi pe care le-a continuat, la "timpul cuvenit", până puţin înainte de moartea lui, trebuie să fi fost în număr mare. Este evident că nu au fost scrise toate omiliile care au fost rostite "la timpul potrivit", atâta timp cât împrejurările stabilite nu îngăduiau aceasta. Dar totuşi, cele scrise trebuie să fi fost mai numeroase decât cele care s-au păstrat şi care sunt cuprinse în colecţia Omiliilor lui. Vom înţelege motivul acestui fenomen dacă vom ţine cont de faptul că toate omiliile au fost scrise de însuşi Sfântul Grigorie, fie înainte de a fi rostite, fie după, în acelaşi manuscris. Aventurile proprii, dar şi cele din Tesalonic şi din apropierea centrului oraşului, unde locuia omiletul, au contribuit ca numeroase omilii din acest manuscris să se piardă. Pornind de la manuscrisele găsite, probabil s-au alcătuit la început mici părţi de colecţie de către ucenicii săi. Se pare, chiar de către Filotei Kokinos, care în mod repetat în Encomionul său face referire la Omiliile sfântului. La fel şi Dorotei al Tesalonicului a alcătuit o culegere. Este evident că, dacă existau dubluri sau mai multe omilii pe aceeaşi temă, a fost aleasă cele mai reprezentative, conform raţiunii colecţiei. Omiliile duble s-au păstrat doar pentru Înălţare, Schimbarea la Faţă şi Intrarea în Biserică". Activitatea omiletică prolifică a Sfântului Grigorie Palama, din care s-a păstrat doar o parte, reflectă conştiinţa acestuia despre importanţa predicării şi a catehizării imprimate de experienţa personală a vieţii liturgice şi sacramentale a Bisericii.

"În al cincilea an (1330-1331) de vieţuire pe muntele de lângă Veria, silit de desele incursiuni ale sârbilor, s-a dus iarăşi la Athos, aşezându-se aproape de Marea Lavră, în schitul Sfântul Sava şi venind numai rar la Lavră, la Sfânta Liturghie. A început să ţină predici, apoi să scrie." - Pr. Dumitru Stăniloae.

[cristiboss56]

Era originar din Cezareea Capadociei şi a trăit în timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363).

În anul 362 împăratul a dorit să desfiinţeze creştinismul din imperiu. Acesta era mânios pentru că aflase că aproape toată cetatea era creştină, dar şi pentru faptul că unii locuitori creştini dărâmaseră un templu păgân chiar cu prilejul nunţii lui Eupsihie. Şi cum dărâmarea unui templu era considerată ca o necinstire adusă împăratului, ocrotitorul păgânismului, Eupsihie s-a pregătit pentru ce avea să vină asupra lui. Astfel, şi-a împărţit averea la săraci şi a început a se pregăti pentru pătimire, în post şi rugăciuni. La scurt timp a fost prins şi supus la torturi, sfârşind muceniceşte. Sfântul a fost îngropat cu cinstea cuvenită, iar pe mormântul lui au construit o biserică.