Viata = un sir lung de pacate

În prealabil postat de calatorul

De ce tot ce facem, gandim e considerat mai intotdeauna pacat. Avem libertate si in acelasi timp nu o avem. In toate cultele religioase suntem indemnati sa ne incadram intr-un tipar al omului ce se vrea a fi "perfect", curat sufleteste, fizic, atotstapan asupra gandurilor si faptelor noastre. De ce omul imperfect este indemnat sa devina perfect in special din punct de vedere moral? Nu e ciudat faptul ca Dumnezeu asteapta ca noi sa reusim sa ne depasim conditia de om imperfect, robit de pacate prin noi insine?

Păcat înseamnă despărțire de Dumnezeu. Iar legătura cu El se numește har. Or, cea mai mare parte a vieții noastre noi nu o trăim în har, ci în despărțire de Dumnezeu, deci în păcat. Asta se întâmplă de la cădere încoace. Ne-am obișnuit să considerăm că asta este normalitatea. Ne-am obișnuit cu starea asta de înstrăinare de Dumnezeu (sau alienare). Suntem liberi să rămânem în ea, așa cum fiul risipitor a fost liber să plece și să trăiască în țări străine. „Toate îmi sunt îngăduite, însă nu toate îmi sunt de folos” spunea Apostolul Pavel. Trebuie să le căutăm pe cele care ne sunt cu adevărat de folos, care ne dau Viața adevărată și netrecătoare, harul.

Dacă ne mulțumim cu cele ale lumii vom pieri împreună cu lumea, căci este trecătoare. Dacă dorim viața veșnică, trebuie să ne desprindem cu sufletul de cele trecătoare. Căci cu ce se unește sufletul, de aceea va avea parte. Iar unirea înseamnă iubire, atașare, dependență. Deci dacă Îl vom iubi pe Dumnezeu, vom avea parte de viața Lui. Iar dacă nu, ne vom alipi cu sufletul de cele ale lumii, pieritoare.

Iar depășirea condiției noastre de oameni păcătoși, cum au spus și ceilalți, nu prin noi înșine se face. Ea vine din supunerea și atașarea față de Domnul. Iradiază din El. Nu ni se cere să ne autodepășim, ci să-L căutăm pe El. Cunoscându-L și lipindu-ne de El, vom începe să ne asemănăm Lui, împlinindu-ne astfel menirea (dată la crearea omului) de a deveni „după asemănare”.

Cand murim suntem judecati pentru felul cum am trait viata noastra. Daca viata noastra e un dar, de ce suntem judecati pentru ea? Inseamna ca nu e a nostra. Nu cred ca voi reusi niciodata sa fiu pe placul lui Dumnezeu, nu pot, in fiecare zi pacatuim cu gandul, cu vorba, cu faptele, constient sau inconstient. Chiar daca suntem in general oameni intelegatori, iubitori de semeni, totul e in zadar cand totul se prabuseste in fata unui singur pacat. Oricum, raiul il pot dobandi doar cei cu inima complet curata. Cred ca multi vom ajunge in Iad, pentru ca nu exista o cale de mijloc.

Este un dar pentru totdeauna, existența nu ni se va lua niciodată înapoi. Dar un dar așa de mare implică și o responsabilitate mare din partea noastră. Din cauză că suntem dăruiți și cu libertatea de alegere. Și avem mereu posibilitatea de a alege binele. Dumnezeu nu este un tiran care să ne analizeze la sânge și să ne judece pentru imperfecțiuni. Însă putem spune că urăște păcatul, în sensul că păcatul este moarte iar El este Viață, și nu poate exista nicio legătură între moarte și viață. Însă este un Tată iubitor, care dorește să I se răspundă cu dragoste, care dorește să ne întoarcem în casa Lui. Noi suntem cei care am plecat (nici nu mai știm când), ne-am înstrăinat și am ajuns să vorbim despre El acum din amintirile străbunilor. Rari sunt cei care Îl cunosc, iar noi folosim scrieriel/zicerile lor ca argumente ale existenței Sale. Însă toți suntem chemați să-L cunoaștem direct, în casa Lui (Biserica), din cuvântul Lui, din vorbirea cu El.

Și nu se prăbușește totul în fața unui singur păcat, căci orice păcat este iertat dacă-l mărturisim, mereu și mereu.
Că zidim și dărâmăm, și iarăși zidim, și iarăși dărâmăm... asta ne poate duce pe noi la dezănădejde, în iadul deznădejdii pe care singuri ni-l facem, căci niciodată nu trebuie să deznădăjduim.

Cât viețuim aici, în lumea asta, mereu, până la moarte trebuie să fim ca niște ostași mereu vigilenți, luptători clipă de clipă cu noi înșine, ridicându-ne după fiecare lovitură, știind că nu suntem singuri și că nu putem decât să biruim dacă rămânem în oastea lui Hristos.