Primatul papal

[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Nimeni nu poate forta un Papa sa se retraga. El nu are de dat socoteala nimanui de pe pamant. Puterea sa o excede pe aceea a celorlalti episcopi, chiar luati impreuna.

Este o erezie, o interpretare eretică a Sfintelor Scripturi a spune că papa nu ar avea de dat socoteală nimănui de pe pământ, că autoritatea sa ar excede-o în mod necesar şi întotdeauna pe cea a celorlalţi episcopi, chiar şi luaţi împreună.

În primul rând avem evenimentele relatate în Cartea Faptelor cap. 10 şi 11, unde cu ocazia relatării celor legate de Corneliu, ne este relatată în cap 11 şi darea de socoteală a lui Petru în faţa celorlalţi apostoli. Este bine deci să fie citite cap 10 şi 11 ale Cărţii Faptelor pentru a vedea erezia papalistă. Când Petru s-a întors la Ierusalim îi vedem pe ceilalţi cerând socoteală acestuia.

Apostolii şi fraţii, care erau prin Iudeea, au auzit că şi păgânii au primit cuvântul lui Dumnezeu. Şi când Petru s-a suit în Ierusalim, credincioşii tăiaţi împrejur se împotriveau, zicându-i: Ai intrat la oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei. (Fapte 11, 1-3)

După care la versetele urmatoare Fapte 11, 4-17 urmează o justificare a apostolului Petru în faţa unora dintre credincioşii din Ierusalim. Se poate vedea deasemenea comportamentul lui Petru care nu este nici pe departe unul al unui stăpân, monarh absolut care nu ar avea chipurile de dat socoteală în faţa nimănui pentru faptele şi poziţiile sale; însuşi faptul că Petru se justifică, însuşi felul în care o face, neavând nici măcar o singură urmă de mentalitate monarhică absolutistă, ci apelând la descoperirea pe care o avuse de la Dumnezeu, pe care ceilalţi au crezut-o, dar nu au acceptat-o pentru că ar fi fost vreun dictat ex cathedra al lui Petru, şi nici pentru că acesta ar fi avut vreun închipuit primat de drept divin asupra întregii Biserici în materie de credinţă, ci pe baza relaţiilor de bună-credinţă ce existau între creştini atunci şi pe baza încrederii pe care ei o aveau că Petru nu minţea. Nici din partea lui Petru nu se vede vreo atitudine monarhică, ba dimpotrivă, nici din partea credincioşilor nu se vede vreo atitudine de obedienţă totală ca în faţa unui monarh, ba dimpotrivă i-au cerut pe loc socoteală pentru că intrase la păgâni şi cinase cu ei. Bineînţeles că la un moment dat, în cazul unui conflict, Petru îşi putea impune poziţia în faţa celor care îl credeau de bună-credinţă, dar asta nu pentru că ar fi avut vreun primat de drept divin, ci pentru că ceilalţi i-ar fi acceptat mărturia despre descoperirea lui Dumnezeu, dar nu în mod necesar pentru că ar fi avut vreun primat de drept divin. Putem să credem că dacă Dumnezeu dorea putea să facă acea descoperire şi altui apostol, şi credem că în acest caz Petru ar fi făcut ascultare de Dumnezeu cu tot "primatul lui de drept divin" şi ar fi acceptat autoritatea acelei descoperiri şi dacă ar fi venit prin gura altuia dintre apostoli; Petru s-ar fi supus autorităţii dumnezeieşti fără nici o cârteală, chiar dacă Dumnezeu ar fi ales să vorbească printr-o altă gură decât a lui, şi putem să credem că lui Dumnezeu aceasta îi este posibil, că doar Hristos a făgăduit că îi va conduce pe toţi aleşii la Adevăr, iar nu doar pe unul dintre ei, că tuturor aleşilor le va descoperi cele viitoare prin Duhul adevărului (Ioan 16, 13-15), iar nu doar unuia dintre ei, toţi apostolii fiind pietre de temelie ale Bisericii lui Hristos (Apocalipsa 21, 14), şi nu doar unul dintre ei, Petru.

Trecând peste ceea ce se întâmplă la Sinodul de la Ierusalim, unde se vede din nou că Petru nu avea o putere monarhică supremă asupra Bisericii, avem evenimentul de la Antiohia când apostolul Pavel nu doar că îi cere socoteală lui Petru, dar îl înfruntă pe faţă: "Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare." (Galateni 2, 11)

Chiar şi numai aceste exemple de le luăm, şi se poate vedea că Petru nu era chiar de capul lui în Biserică, că a fost luat la socoteală şi chiar de mai multe ori, ajungem în mod evident la concluzia că nici aşa zisul succesor al lui Petru nu poate pretinde că nu are de dat în nici o situaţie şi în nici un fel socoteală nimănui de pe pământ. Însăşi istoria consemnată a apostolului Petru arată foarte clar că a pretinde pentru papa ceea ce apostolul Petru nu a avut constituie interpretare tendenţioasă şi eretică a Sfintelor Scripturi şi adică erezie, dacă presupunem prin absurd că papa de la Vatican ar fi în mod real şi autentic succesorul lui Petru şi dacă presupunem tot prin absurd că Petru trebuia neapărat să aibă un "succesor".

[Decebal]

<< Stabilita la Conciliile I si II Vatican din 1870 si 1960, dogma infailibilitatii episcopului Romei postuleaza ca Papa, atunci cand vorbeste ex cathedra se afla in imposibilitatea de a gresi. Ceea ce inseamna, sau ca Papa isi aroga un atribut propriu numai lui Dumnezeu infailibilitatea, sau ca isi aroga dreptul de a primi singur si in exclusivitate deasupra sinodului descoperirea, (..) distruge sinodalitatea Bisericii, caracterul ei sobornicesc. Dogma infailibilitatii papale e contrazisa de revelatia dumnezeiasca din Sf. Scriptura, care aducand marturia asistentei Sfantului Duh la Sinodul Apostolic de la Ierusalim, spune clar: „Parutu-S-a Duhului Sfant si noua” (Fapte 15, 28). Aceasta marturie intrata in formula de inceput a hotararilor Sinoadelor ecumenice e contrazisa de dogma infailibilitatii papale, care confisca in beneficiul Papei exclusivitatea descoperirii dumnezeiesti, distrugand in acelasi timp intreaga teologie mistica. De la Conciliile I si II Vatican, episcopul Romei va fi spunand: „Parutu-S-a Duhului Sfant si mie.” Pretinzand exclusivitatea asistentei Sfantului Duh, Episcopul Romei dezangajeaza mistic pe toti ceilalti episcopi, ajungand sa fie parintele si ocrotitorul spiritual al ideologiilor care proclama dogma suficientei de sine a omului european, in baza rastalmacirii afirmatiei ca Duhul sufla unde vrea. Loctiitorul lui Hristos - Vicarius Christi - il inlocuieste pe deplin pe Fiul lui Dumnezeu, pentru Care nu mai afla loc pe pamant: episcopul Romei L-a trimis in concediu.

Pentru catolici capul vazut al Bisericii este Papa. Pentru noi ortodocsii Capul Bisericii este numai Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, Care este prezent tot timpul cu noi, si continua sa fie vazut de sfinti. (...)

Pretentia de a recunoaste dogma infailibilitatii papale, - recunoastere care ne va aduce slava imparatiei desarte a lumii occidentale si absolvirea de orice pacat de care fusesem invinuiti - e pentru noi similara ispitei din pustia Carantaniei: „Acestea toate ti le voi da Tie, daca vei cadea inaintea mea si Te vei inchina mie.” (Matei 4, 9) Daca acceptam pe episcopul Romei drept cap al Bisericii Neamului, atunci Biserica Ortodoxa Romana nu mai e "complice cu statul" si nici "tradatoare" sau avand o ierarhie "pangarita" ci toate "pacatele" noastre schismatice sunt stinse prin simpla cuminecare cu Papa. Se va putea spune atunci despre noi: „Au indragit slava oamenilor mai mult decat slava lui Dumnezeu.” >>

Sursa: "Constiinta ortodoxa din Ardeal in cumpana vremii", în Revista Gandirea, nr 1/1993
https://groups.google.com/forum/?fromgroups#!topic/ortodoxia/I7SdEP39lgs

[Decebal]

<< XIV. Prin urmare, nesocotind aceste diferenţe serioase şi substanţiale dintre cele două biserici cu privire la credinţă, diferenţe care, aşa cum s-a spus mai înainte, au fost create în Apus, în enciclica sa, papa prezintă chestiunea primatului pontifului roman ca fiind principala şi, ca să spunem aşa, singura pricină a neînţelegerii şi ne trimite la izvoare, ca noi să căutăm cu sârguinţă ce au crezut înaintaşii noştri şi ce ne-a lăsat moştenire prima vârstă a creştinismului. Însă, scăpând la Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice ale Bisericii primelor nouă secole, noi suntem pe deplin convinşi că episcopul Romei nu a fost niciodată socotit autoritatea supremă şi capul infailibil al Bisericii şi că fiecare episcop este capul şi preşedintele Bisericii sale particulare, supus doar decretelor şi hotărârilor sinodale ale Bisericii Universale ca fiind singura infailibilă, episcopul Romei nefiind în nici un fel exceptat de la această regulă, după cum arată istoria Bisericii.

<< Domnul nostru Iisus Hristos singur este Împăratul veşnic şi Capul nepieritor al Bisericii, fiindcă El este capul trupului Bisericii (Coloseni 1, 18), care a spus de asemenea dumnezeieştilor Săi ucenici şi apostoli la Înălţarea Sa la ceruri: Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului; amin (Matei 28, 20). În Sfânta Scriptură, Apostolul Petru, pe care catolicii, încrezându-se în scrieri apocrife din secolul al II-lea, pseudo-clementine, îl socotesc cu scop a fi întemeietorul Bisericii Romane şi primul lor episcop, discută problemele ca un egal între egali în sinodul apostolic din Ierusalim, şi într-alt loc este mustrat cu asprime de Sfântul Apostol Pavel, după cum se vede cu claritate în Epistola către Galateni (Galateni 2, 11).

<< Mai mult, catolicii înşişi ştiu bine că, în primele secole creştine, pasajul din Evanghelie la care se referă pontiful: Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica Mea (Matei 16, 18) este tâlcuit cu totul diferit, într-un duh ortodox, atât prin tradiţie, cât şi de toţi Sfinţii Părinţi fără excepţie; piatra fundamentală şi de neclintit pe care Domnul a zidit Biserica Sa şi pe care porţile iadului nu o vor birui este înţeleasă metaforic ca fiind mărturisirea adevărată a lui Petru cu privire la Domnul, că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Matei 16, 16). Pe această mărturisire şi credinţă se sprijină cu fermitate propovăduirea mântuitoare a Evangheliei de către toţi apostolii şi urmasii lor. De unde Sfântul Apostol Pavel, care a fost ridicat la cer, tâlcuind limpede acest fragment, face cunoscută insuflarea dumnezeiască, spunând: După harul lui Dumnezeu care este dat mie, ca un înţelept meşter, mai mare temelie am pus, iar altul zideşte. Că altă temelie nimeni nu poate să pună afară de ceea ce este pusă, care este Iisus Hristos (I Corinteni 3, 10, 11).

[Decebal]

<< Însă, în alt sens, Pavel îi numeşte pe toţi apostolii şi proorocii laolaltă temelia zidirii întru Hristos a credincioşilor; cu alte cuvinte, mădularele trupului lui Hristos, care este Biserica (Coloseni 1, 24); când scrie efesenilor: Dar de acum nu mai sunteţi străini şi nemernici, ci împreună cetăţeni cu sfinţii, şi deaproape ai lui Dumnezeu. Zidiţi fiind pre temelia apostolilor şi a proorocilor, fiind piatra cea din capul unghiului Însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2, 19-20; I Petru 2, 4; Apocalipsa 21, 14).

<< Astfel, aceasta fiind învăţătura insuflată dumnezeieşte a apostolilor despre temelia şi Împăratul Bisericii lui Dumnezeu, fireşte că Sfinţii Părinţi, care au ţinut cu tărie tradiţiile apostoleşti, nu puteau avea, nici concepe vreo idee a unui primat absolut al Apostolului Petru şi episcopilor Romei; nici nu puteau da orice altă tâlcuire acelui fragment din Evanghelie, cu totul necunoscută Bisericii, decât cea care era adevărată şi dreaptă; nici nu puteau născoci cu samavolnicie şi de la ei înşişi o nouă dogmă despre privilegiile exagerate ale episcopului Romei ca urmaş, dacă aşa este, al lui Petru; mai ales că Biserica Romei a fost întemeiată nu de Petru, a cărui activitate apostolească la Roma este în întregime necunoscută în istorie, ci de Pavel, apostolul neamurilor, cel ridicat la cer, prin ucenicii săi, a căror slujire apostolească la Roma este binecunoscută tuturor.

[Decebal]

<< XVI. Fiecare Biserică particulară auto-guvernată, atât din Răsărit cât şi din Apus, era cu totul independentă şi auto-guvernată din vremea celor şapte Sinoade Ecumenice. Şi exact aşa cum episcopii Bisericilor auto-guvernate din Răsărit, tot aşa cei din Africa, Spania, Galia, Germania şi Britania ocârmuiau treburile propriilor Biserici, fiecare prin sinoadele lor locale, episcopul Romei neavând nici un drept să se amestece, şi el însuşi era în egală măsură supus şi ascultător faţă de hotărârile sinoadelor. Dar în chestiunile importante care necesitau consimţământul Bisericii Universale se făcea apel la un sinod ecumenic, care singur era şi este tribunalul suprem în Biserica Universală. Aceasta era constituţia din vechime a Bisericii; dar episcopii erau independenţi unul de altul şi fiecare era liber cu desăvârşire în propriile hotare, supunându-se doar hotărârilor sinodale, iar în sinoade ei şedeau ca egali unii faţă de alţii.

(...)

<< XVII. În decursul celor nouă secole ale Sinoadelor Ecumenice, Biserica Ortodoxă de Răsărit nu a recunoscut niciodată pretenţiile exagerate, de primat ale episcopilor Romei, prin urmare nici nu s-a supus vreodată lor, aşa cum aduce mărturie clară istoria Bisericii. Tot aşa, independenţa Răsăritului faţă de Apus este arătată în mod vădit şi limpede în acele puţine şi extrem de semnificative cuvinte ale Sfântului Vasilie cel Mare, pe care le scrie într-o epistolă către Sfântul Evsevie, episcopul Samosatei: ,,Căci atunci când caracterele trufaşe sunt curtate, este în firea lor să devină încă mai dispreţuitoare. Căci dacă Domnul este milostiv cu noi, de ce alt ajutor avem nevoie ? Dar dacă mânia lui Dumnezeu zăboveşte asupra noastră, ce ajutor avem de la aroganţa Apusului ? Oameni care nici nu cunosc adevărul, nici nu pot suferi să-l afle, ci fiind păgubiţi de suspiciuni false, se comportă acum aşa cum au făcut mai înainte în cazul lui Marcel”.

sursa: http://www.catacombeleortodoxiei.ro/...stei/1433.html

Este vorba despre o scrisoare patriarhală a patriarhului ecumenic, al Constantinopolului, la 1895, ca răspuns unei enciclice a papei Leon XIII despre unirea bisericească. Vedem deci că până la sfârşitul secolului al XIX-lea poziţia Patriarhiei de Constantinopol era destul de clară şi de fermă, iar pentru cei care vor citi toată Scrisoarea patriarhală vor vedea că Biserica Ortodoxă a Răsăritului este denumită Una, Sfântă, Soborncă şi Apostolică, Stâlpul şi temelia adevărului, Biserica cea adevărată a lui Hristos, singura credinţă mântuitoare. "Nu se ştie cum", aşa, peste noapte, odată cu începutul secolului XX şi de-a lungul acestui secol, ba chiar până în ziua de azi, Patriarhia de Constantinopol a trecut la poziţii care contrazic din ce în ce mai flagrant poziţiile atât ale Bisericii Pravoslavnice în general, precum şi ale Patriarhiei Constantinopolitane în special, cu privire la apuseni etc.

[Decebal]

În prealabil postat de laurastifter

BC crede că orice Papă, în calitate de urmaş al lui Petru. Aşa cum noi mărturisim că, în baza succesiunii apostolice, credinţa şi harul dat ucenicilor lui Hristos se transmit tuturor episcopilor prin Taina Hirotoniei, astfel încât orice episcop e un urmaş/ succesor al Sfinţlor Apostoli, la fel BC susţine că orice episcop al Romei este urmaş al lui Petru, primul Papă. Rămâne, însă, întrebarea: Sfântul Apostol Petru a primit, într-adevăr, o vocaţie şi o harismă specială din partea lui Hristos? Acea expresie "pe această piatră voi zidi Biserica Mea" se referă la persoana lui Petru, sau la credinţa acestuia, deci la Persoana lui Hristos, Cel pe Care Petru L-a mărturisit? A avut Petru, din partea Mântuitorului, dreptul de a-şi exercita o autoritate universală, a fost desemnat de către Dumnezeu drept infailibil în materie de credinţă şi morală, în sensul actual al acestei dogme catolice?

Asta "întreb" şi eu, anume ce vocaţie şi harismă specială a primit sfântul Petru, dar de fapt nu el ca persoană, ci aşa zisul oficiu petrin, mai apoi papal, când toţi apostolii au fost şi sunt pietre de temelie ale Bisericii (Apocalipsa 21,14), când tuturor le-a fost făgăduită călăuzirea de către Duhul adevărului la tot adevărul (Evanghelia după Ioan), când tuturor Hristos le-a făgăduit "cheile" Împărăţiei cerurilor, când tuturor le-a dat Duh Sfânt pentru a ierta sau ţine păcate, când toţi au fost făcuţi pescari de oameni?

Şi ca să vedem contradicţia şi mai acută a felului în care aşa zişii "catolici" abordează primatul şi infailibilitatea la nivel dogmatic putem vedea un text de la Conciliul II Vatican, în care "catolicii" acceptă infailibilitatea pentru toţi apostolii Domnului, însă dintre episcopi, paradoxal, doar celui de la Roma.

"Cuvântul colegiu nu trebuie înţeles în sensul strict juridic al unui grup de persoane egale între ele, căci papa, care face parte din el, nu este membru ordinar al lui. El trebuie numit corp sau ceată; paralelismul dintre Petru şi apostoli pe de o parte, şi dintre papa şi episcopi pe de altă parte, nu înseamnă că fiecare episcop posedă infailibilitate personală, cum o posedă fiecare apostol, ci numai papa; episcopul devine membru al colegiului în virtutea hirotoniei şi a comuniunii cu papa, înţeleasă în mod juridic, adică nu există exerciţiu real al sarcinilor episcopale fără consimţământul papei; papa, ca păstor suprem, poate acţiona de câte ori consideră necesar pentru binele Bisericii, în timp ce colegiul nu poate exercita o acţiune strict colegială decât numai cu consimţământul capului său."

sursa: Nota explicativă preliminară citită înainte de votarea finală a capitolului III al Constituţiei despre Biserică la Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. IV, Editura Trinitas, 2005, p. 261-262

În prealabil postat de laurastifter

Dacă Hristos S-a referit nu la persoana lui Petru, ci la credinţa acestuia (concluzie la care ne conduce însăşi explicarea lingvistică a textului biblic original), atunci textul din Matei16 este în perfectă concordanţă cu alte versete nou-testamentare, în care se arată, fără putinţă de tăgadă, faptul că unica Temelie a credinţei şi a Bisericii este Însuşi Iisus Hristos, "Fiul lui Dumnezeu Cel viu".

Spre deosebire de confraţii catolici, Biserica noastră îi recunoaşte episcopului Romei doar un primat onorific, o "preşedinţie în iubire" (aşa cum frumos se exprima Paul Evdokimov), nu unul jurisdicţional.

Am auzit că ar exista în vremurile din urmă şi unii istorici şi teologi ortodocşi care ar accepta chiar mai mult decât cele de mai sus, mi se pare că despre Meyenedorff este vorba. Totuşi, din punct de vedere dogmatic nu se poate afirma ceea ce ai spus că ar reprezenta poziţia Bisericii Ortodoxe, lucrul acela era valabil din punct de vedere canonic, dar nu mai este valabil odată cu separarea papismului de Biserica Ortodoxă Universală şi cu scoaterea scaunului Romei din pentarhia patriarhală ortodoxă. Însă din punct de vedere evanghelic primatul sau întâietatea (în iubire) nu ţine la modul explicit de un scaun episcopal sau patriarhal sau altul, ci ţine de vrednicia şi harul unuia dintre episcopi, precum şi de harul şi capacitatea celorlalţi de a îi recunoaşte "alesului" întâietatea, dar nici în acest caz nu ar fi vorba despre vreun primat în materie de emitere de dogme de credinţă sau de stabilire unilaterală a adevărului acceptat şi crezut de Biserică; se poate accepta să spunem scaunul Romei pentru infrastructură, să zicem, dar nu pentru vreun argument dogmatic, pentru că, după cum spune Evanghelia după Ioan, închinarea adevărată a lui Dumnezeu I se aduce în Duh şi adevăr, nu într-un loc geografic sau altul. Şi, după cum am mai spus, pentarhia ortodoxă nu este o chestiune dogmatică, ci doar una conjuncturală (nu însă fără temeiuri) şi canonică, ţinând de rânduiala bisericească, iar nu de revelaţia dumnezeiască.