Ce mai "debitează "presa ! - Copiii europarlamentari

[stefan florin]

În prealabil postat de cristiboss56

"În toate alegerile noastre de după `96 s-a ales răul cel mai mic, care nu însemna că nu e rau.Iar cu timpul s-a petrecut o uniformizare a clasei politice de natură să pună sub semnul întrebării însăşi utilitatea alegerilor. Ceea ce mi se pare mie esenţial în alegeri, nu doar în România, şi nu numai acum, este că trebuie să avem în permanenţă grija de a nu da nimănui o parte din putere atât de mare încât să apară tentaţia de o lua întreagă. Democraţia e un sistem în care diversele voci ale momentului trebuie să dialogheze şi să ajungă de fiecare dată la un compromis care să fie spre binele interesului public. Problema noastră este că interesul public nu mai există.Uneori mi se pare că nu mai există nici măcar interesul de partid. Există doar interesul personal, care se confundă adesea cu corupţia, şi dezvoltarea explozivă a mijloacelor de manipulare, reuşind să ducă în acest an (n.r.-2012) la înspăimântătoarea şi originala situaţie în care democraţia se opune cu violenţă statului de drept. Sentimentul dominant e ca trăim un tur de magie neagră", a spus Ana Blandiana, pentru adevarul.ro

nu ar fi mai bine sa aducem in atentia publica meritocratia?

[cristiboss56]

Acest articol este despre abilităţile speciale care apar la unele persoane după leziuni cerebrale severe. În continuare voi prezenta câteva dintre cazurile cunoscute, cum este cel al lui Alonzo Clemons, care a suferit în copilărie un accident grav cu afectarea importantă a emisferei stângi. Astfel el a devenit incapabil să mănânce singur, să îşi lege şireturile de la pantofi sau să vorbească clar.

Cu toate acestea, în urma accidentului, Alonzo a căpătat o abilitate extraordinară: poate reproduce în argilă, lut sau ceară orice animal, până în cele mai mici amănunte. Este capabil să reproducă tridimensional animale pe care nu le-a văzut niciodată, fiindu-i suficient să privească o fotografie a acestora doar câteva secunde. Sculpturile sale se vând cu zeci de mii de dolari şi sunt adevărate opere de artă. În decursul anilor, Alonzo Clemons a spus că „Dumnezeu ia, dar tot Dumnezeu oferă înapoi atât de mult“, iar îngrijitoarea sa socială descrie că „toate deficienţele îi dispar atunci când sculptează“.
Jon Sarkin a absolvit biologia, dar la vârsta de 36 de ani, după o operaţie complicată cu hemoragie cerebrală şi accident vascular, s-a impus eliminarea unor porţiuni din emisfera stângă a creierului. După operaţie, Jon s-a trezit cu obsesia de a desena şi a picta. Lucrările sale au început să fie cunoscute şi apreciate, iar astăzi este unul dintre cei mai prolifici artişti contemporani americani, lucrările sale fiind expuse în galerii din întreaga lume.
De la accident la talent
Tony Cicoria, un chirurg ortoped respectat, la vârsta de 42 de ani a fost lovit de un fulger care i-a determinat şi pierderi de memorie. La puţin timp de la accident, a descoperit că are o nevoie imperioasă de a asculta muzică de pian. Aşa că şi-a cumpărat un pian şi a început să înveţe singur să cânte, deşi până atunci nu fusese interesat de muzică. El descrie cum muzica îi venea nestăvilit în minte şi astfel a început să compună propriile partituri, şi astăzi susţine concerte.
După un accident cerebral hemoragic sever, cu o comă prelungită, Tommy McHugh s-a trezit cuprins de dorinţa de a crea, aşa că a început să scrie poezii, să picteze pereţii întregii case şi să transforme în sculpturi obiectele care i-au ieşit în cale, manifestând abilităţi artistice complet noi pentru el. Neputându-şi explica aceste porniri, a început să scrie doctorilor, în versuri, rugându-i să vină să îl consulte. Echipa de specialişti care l-a examinat a concluzionat că setea creativă a lui Tommy McHugh este probabil cauzată de distrugerile pe care hemoragia le-a determinat lobului frontal. Operele sale de artă au fost recunoscute şi expuse în galerii renumite din Marea Britanie.
Jason Padgett este un contabil care la vârsta de 31 de ani a suferit o comoţie cerebrală în urma unor lovituri la cap. La câteva zile de la incident, Jason a început să vadă tipare geometrice în urma fiecărui obiect aflat în mişcare. Şi cum imaginile nu se opreau, a început să le deseneze, mai târziu aflând că sunt fractali şi că este singurul om din lume capabil să deseneze aşa ceva. Cu toate că nu are nici un fel de specializare în domeniul matematicii superioare, el poate reprezenta grafic noţiuni foarte complexe.
O conştiinţă conectată la conştiinţa comună
Acum se ridică firesc întrebarea dacă aceste leziuni cerebrale sunt cauza abilităţilor dezvoltate de cei prezentaţi mai sus, nişte oameni obişnuiţi care s-au transformat peste noapte în genii? Aparent da, dar asta duce la şi mai multe întrebări. Cu atât mai mult cu cât nu la toţi oamenii leziuni cerebrale similare determină manifestări identice. Poate asistăm la o confirmare în plus a rolului de receptor, decodor al conştiinţei pe care îl are creierul uman şi la faptul că în noi sunt toate abilităţile la nivel de geniu, dar că ele sunt inhibate. De cine? Tot de noi, rezultat la adaptarea pe care o trăim şi care privită aşa confirmă „căderea“ primordială. O altă ipoteză ia în calcul faptul că leziunile descrise mai sus interesează predominant partea stângă a creierului, care gândeşte liniar şi metodic, cea care se axează pe trecut şi pe viitor, şi gândeşte în detalii despre detalii. Apoi le aşază pe categorii, le organizează, le asociază cu tot ceea ce am învăţat în trecut şi proiectează în viitor toate posibilităţile.
Emisfera noastră stângă gândeşte în termeni lingvistici. Ea e sediul acelui taifas neîntrerupt care mă conectează pe mine şi lumea mea interioară cu cea exterioară. Dar dacă ea tace, atunci „vorbeşte“ doar emisfera dreaptă care este dedicată momentului prezent. Totul este „aici şi acum“. Gândeşte în imagini şi are un mod de a învăţa prin mişcarea corpurilor noastre. Ea preia informaţia în formă de energie, informaţie care izvorăşte simultan prin toate sistemele noastre senzoriale şi apoi explodează în acest imens colaj despre cum arată momentul prezent, despre cum miroase prezentul şi ce gust are, cum îl simţim şi cum sună, după cum descrie din experienţă proprie neurologul Jill Bolte Taylor. Şi această emisferă se poate conecta la conştiinţa tuturor, care în fapt este una singură, o conştiinţă unde fiecare abilitate avută vreodată de cineva este ca o bază de date pe care o putem accesa instantaneu, ca fiind dintotdeauna a noastră. Privind aşa, nu simţiţi recunoştinţă pentru existenţa fiecărui om, inclusiv a voastră, ca fiind o contribuţie unică şi inimitabilă la o bogăţie comună, a tuturor?
Nota :
Semnatara articolului Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie.

[cristiboss56]

sursa: bbc.co.uk



"Ritmul vieții moderne este atât de rapid încât fură chiar și prețioșii ani ai copilăriei. Copii nu mai vor să fie tratați ca niște copii, chiar dacă noi, ca părinți știm că ei încă sunt copilașii noștri."

Potrivit utilizatorilor unui site pentru probleme parentale, pentru mulți copii, copilăria se încheie la vârsta de 12 ani, aceștia fiind supuși unor presiuni care îi determină să se maturizeze prematur.
Utilizatorii spun că fetele sunt provocate să își facă griji în legătură cu felul în care arată și că băieții de asemenea sunt „împinși” să se comporte ca niște „macho” de timpuriu. Siobhan Freegard, co-fondatorul site-ului crede că de vină este „o combinație toxică între marketing, media și presiunile anturajului.”
„Ritmul vieții moderne este atât de rapid încât fură chiar și prețioșii ani ai copilăriei. Copii nu mai vor să fie tratați ca niște copii, chiar dacă noi, ca părinți știm că ei încă sunt copilașii noștri. Este nevoie de o regândire radicală a societății, o reevaluare a copilăriei și o protejare a acesteia întrucât este un timp prețios - nu timpul în care să presăm copii să se maturizeze mult prea devreme,” a spus doamna Freegard.
Site-ul a cerut părerea utilizatorilor și a primit mai mult de o mie de răspunsuri. Părerea cea mai larg răspândită - împărtășită de mai mult de două treimi din acest grup - a fost că perioada copilăriei se încheie astăzi pe la vârsta de 12 ani.
„Sub presiune”
Aproape o treime din cei ce au răspuns la acest sondaj online sunt de părere că perioada copilăriei se încheie încă și mai devreme, la vârsta de 10 ani. Părinții și-au exprimat îngrijorarea cu privire la faptul că în societatea actuală, copii sunt supuși la presiuni care îi determină să se comporte ca și cum ar fi mai în vârstă decât sunt.
Fetele au fost provocate să-și facă griji în privința felului în care arată și a greutății corporale, băieții să se comporte mai dur, și atât fetele cât și băieții sunt presați să fie interesați de relațiile intime la o vârstă prea fragedă. „Copii au nevoie de timp pentru a crește și a se maturiza emoțional pentru a putea face față greutăților vieții,” a spus doamna Freegard.
Aceasta este cea mai nouă dintre grijile părinților privitoare la copiii lor, nevoiți să crească într-o cultură supra - sexualizată.
Claire Perry, Membru al Parlamentului Marii Britanii și consultant al primului ministru pe probleme legate de tineret, a făcut avertizări cu privire la copii care accesează materiale necorespunzătoare pe site-uri sau prin telefoanele lor mobile. Alt parlamentar, Diane Abbott a atacat ceea ce ea a numit „infuzia de materiale indecente” în cultura tinerilor, ei crescând într-un mediu în care sunt expuși în mod explicit presiunilor și imaginilor sexuale.

În prealabil postat de cristiboss56

Acest articol este despre abilităţile speciale care apar la unele persoane după leziuni cerebrale severe. În continuare voi prezenta câteva dintre cazurile cunoscute, cum este cel al lui Alonzo Clemons, care a suferit în copilărie un accident grav cu afectarea importantă a emisferei stângi. Astfel el a devenit incapabil să mănânce singur, să îşi lege şireturile de la pantofi sau să vorbească clar.

Cu toate acestea, în urma accidentului, Alonzo a căpătat o abilitate extraordinară: poate reproduce în argilă, lut sau ceară orice animal, până în cele mai mici amănunte. Este capabil să reproducă tridimensional animale pe care nu le-a văzut niciodată, fiindu-i suficient să privească o fotografie a acestora doar câteva secunde. Sculpturile sale se vând cu zeci de mii de dolari şi sunt adevărate opere de artă. În decursul anilor, Alonzo Clemons a spus că „Dumnezeu ia, dar tot Dumnezeu oferă înapoi atât de mult“, iar îngrijitoarea sa socială descrie că „toate deficienţele îi dispar atunci când sculptează“.
Jon Sarkin a absolvit biologia, dar la vârsta de 36 de ani, după o operaţie complicată cu hemoragie cerebrală şi accident vascular, s-a impus eliminarea unor porţiuni din emisfera stângă a creierului. După operaţie, Jon s-a trezit cu obsesia de a desena şi a picta. Lucrările sale au început să fie cunoscute şi apreciate, iar astăzi este unul dintre cei mai prolifici artişti contemporani americani, lucrările sale fiind expuse în galerii din întreaga lume.
De la accident la talent
Tony Cicoria, un chirurg ortoped respectat, la vârsta de 42 de ani a fost lovit de un fulger care i-a determinat şi pierderi de memorie. La puţin timp de la accident, a descoperit că are o nevoie imperioasă de a asculta muzică de pian. Aşa că şi-a cumpărat un pian şi a început să înveţe singur să cânte, deşi până atunci nu fusese interesat de muzică. El descrie cum muzica îi venea nestăvilit în minte şi astfel a început să compună propriile partituri, şi astăzi susţine concerte.
După un accident cerebral hemoragic sever, cu o comă prelungită, Tommy McHugh s-a trezit cuprins de dorinţa de a crea, aşa că a început să scrie poezii, să picteze pereţii întregii case şi să transforme în sculpturi obiectele care i-au ieşit în cale, manifestând abilităţi artistice complet noi pentru el. Neputându-şi explica aceste porniri, a început să scrie doctorilor, în versuri, rugându-i să vină să îl consulte. Echipa de specialişti care l-a examinat a concluzionat că setea creativă a lui Tommy McHugh este probabil cauzată de distrugerile pe care hemoragia le-a determinat lobului frontal. Operele sale de artă au fost recunoscute şi expuse în galerii renumite din Marea Britanie.
Jason Padgett este un contabil care la vârsta de 31 de ani a suferit o comoţie cerebrală în urma unor lovituri la cap. La câteva zile de la incident, Jason a început să vadă tipare geometrice în urma fiecărui obiect aflat în mişcare. Şi cum imaginile nu se opreau, a început să le deseneze, mai târziu aflând că sunt fractali şi că este singurul om din lume capabil să deseneze aşa ceva. Cu toate că nu are nici un fel de specializare în domeniul matematicii superioare, el poate reprezenta grafic noţiuni foarte complexe.
O conştiinţă conectată la conştiinţa comună
Acum se ridică firesc întrebarea dacă aceste leziuni cerebrale sunt cauza abilităţilor dezvoltate de cei prezentaţi mai sus, nişte oameni obişnuiţi care s-au transformat peste noapte în genii? Aparent da, dar asta duce la şi mai multe întrebări. Cu atât mai mult cu cât nu la toţi oamenii leziuni cerebrale similare determină manifestări identice. Poate asistăm la o confirmare în plus a rolului de receptor, decodor al conştiinţei pe care îl are creierul uman şi la faptul că în noi sunt toate abilităţile la nivel de geniu, dar că ele sunt inhibate. De cine? Tot de noi, rezultat la adaptarea pe care o trăim şi care privită aşa confirmă „căderea“ primordială. O altă ipoteză ia în calcul faptul că leziunile descrise mai sus interesează predominant partea stângă a creierului, care gândeşte liniar şi metodic, cea care se axează pe trecut şi pe viitor, şi gândeşte în detalii despre detalii. Apoi le aşază pe categorii, le organizează, le asociază cu tot ceea ce am învăţat în trecut şi proiectează în viitor toate posibilităţile.
Emisfera noastră stângă gândeşte în termeni lingvistici. Ea e sediul acelui taifas neîntrerupt care mă conectează pe mine şi lumea mea interioară cu cea exterioară. Dar dacă ea tace, atunci „vorbeşte“ doar emisfera dreaptă care este dedicată momentului prezent. Totul este „aici şi acum“. Gândeşte în imagini şi are un mod de a învăţa prin mişcarea corpurilor noastre. Ea preia informaţia în formă de energie, informaţie care izvorăşte simultan prin toate sistemele noastre senzoriale şi apoi explodează în acest imens colaj despre cum arată momentul prezent, despre cum miroase prezentul şi ce gust are, cum îl simţim şi cum sună, după cum descrie din experienţă proprie neurologul Jill Bolte Taylor. Şi această emisferă se poate conecta la conştiinţa tuturor, care în fapt este una singură, o conştiinţă unde fiecare abilitate avută vreodată de cineva este ca o bază de date pe care o putem accesa instantaneu, ca fiind dintotdeauna a noastră. Privind aşa, nu simţiţi recunoştinţă pentru existenţa fiecărui om, inclusiv a voastră, ca fiind o contribuţie unică şi inimitabilă la o bogăţie comună, a tuturor?
Nota :
Semnatara articolului Andreea Hefco este medic psihiatru, doctor în ştiinţe medicale, specialitatea neurologie.

Asadar, pentru controlul mintii umane, este suficienta afectarea centrilor nervosi doar din emisfera dreapta! Ce se mai poate intampla la scara larga, daca nu suntem vigilenti, daca presa tace:

http://translate.google.ro/translate...ed=0CEMQ7gEwAA

[cristiboss56]

sursa: orthodoxwayoflife.blogspot.ro



Care sunt căile prin care evităm de obicei să ne plătim taxele duhovnicești? Schimbăm subiectul atunci când vine vorba despre ele. Căutăm explicații raționale pentru comportamentul nostru, adesea dând vina pe împrejurări sau pe altcineva. Suntem destul de creativi atunci când vine vorba să găsim metode de a le evita.
Când părintele Paisie a fost întrebat dacă a avut de înfruntat multe atunci când a fost novice în cele ale monahismului a dat următorul răspuns: De fiecare dată mi se întâmpla ceva atunci când mă luptam cu mine însumi, iar când alții îmi atrăgeau atenţia asuprea unui lucru nu lăsam niciodată ca vorbele lor să treacă pe lângă mine, lăsând greșeala „netaxată”. Asta conduce inevitabil la următoarea întrebare: ce este taxa și cum taxăm greșelile și păcatele? În mod normal taxa reprezintă un cost adiţional adăugat la bunurile pe care le cumpărăm sau la serviciile pe care le utilizăm. Reprezintă o sumă în plus pe care trebuie să o achităm.
Dacă inversăm algoritmul, când ne referim la ceva netaxat, înseamnă că nu se adaugă un cost adițional. Părintele Paisie explică în acest mod ideea de taxare a păcatelor sale. Acesta spune că „netaxat” înseamnă atunci când păcatele sunt nesocotite, când nu ne simțim afectați de ele și când le ignorăm. Taxa reprezintă efortul pe care îl depunem atunci când încercăm să ne observăm propriul comportament. Astfel, dacă nu impunem o „taxă” pentru păcatele săvârșite vom descoperi singuri, sau ni se va spune de către alții, că nu facem decât să le ignorăm și să le trecem cu vederea. Iar ignoranța duce la indiferență. Astfel începem să le acceptăm ca fiind parte a comportamentului de zi cu zi, devenind obișnuințe iar apoi știm că obișnuința este o a doua natură. Inima ni se împovărează iar conștiința devine oarbă.
Referitor la această indiferență părintele spune că ea ne împietreşte inima, nimic din ne spun ceilalți nu ne mai afectează și orice s-ar întâmpla, nu conștientizăm vina, ca mai apoi să ne căim pentru ea și să câștigăm iertare. Odată deveniți indiferenți față de păcatele săvârșite, nu mai găsim șanse pentru a deveni mai buni. Or noi știm că Dumnezeu ne cere să avem o inimă curată. Singura modalitate de a o obține este prin conștientizarea căderii în păcat. Trebuie să învățăm să combatem indiferența ce ne-ar putea cuprinde, să ne căim și să facem un progres continuu în propriul stil de viață. Trebuie să învățăm să ne impunem singuri o taxă pentru păcatele noastre.
Care sunt căile prin care evităm de obicei să ne plătim taxele duhovnicești? Schimbăm subiectul atunci când vine vorba despre ele. Căutăm explicații raționale pentru comportamentul nostru, adesea dând vina pe împrejurări sau pe altcineva. Suntem destul de creativi atunci când vine vorba să găsim metode de a le evita. Nu este o taxă prea mare să ne facem timp să ne cercetăm singuri, să ne facem un proces al conștiinței și să căutăm să fim asemenea lui Hristos.
Părintele ne dă următorul exemplu: Dacă cineva mă numeşte făţarnic nu o să-i doresc acestuia numai rele. În loc să fac asta aş încerca să aflu ce l-a făcut să spună un asemenea lucru. M-aș gândi și aș spune: „Ceva nu e bine, problema nu e la el ci e la mine.” Trebuie să fie ceva în neregulă cu mine iar eu nu mi-am dat seama. Am lăsat probabil loc de interpretare greșită a comportamentului meu. Nu mi-ar fi zis asta fără motiv. Dacă aș fi fost mai atent și aș fi acționat cu prudență, lumea nu m-ar fi înțeles greșit. Am făcut rău altora și voi fi judecat pentru aceasta în fața lui Dumnezeu.
Să observăm cum a reacţionat părintele. Acesta nu l-a judecat pe celălalt pentru că i-a atras atenția. Nu a presupus că acesta încearcă să îl discrediteze din invidie sau răutate. Dimpotrivă, a luat în considere probabilitatea faptului de a fi comis o greșeală la care trebuie să se gândească mai bine. Acest efort suplimentar reprezintă taxa de care avem nevoie pentru a nu ne abate de pe calea pocăinței.
Părintele Paisie spunea: Dacă nu analizăm problema în felul acesta, nu vom câștiga niciodată vreun beneficiu. Tocmai de aceea spunem despre cineva că „a pierdut controlul“. Conştientizăm oare când pierdem controlul? Când nu ne analizăm îndeaproape? Odată cu trecerea anilor, omul se maturizează din punct de vedere spiritual și reușește să folosească experiențele din trecut în beneficiul său, progresând în viață cu mai multă siguranță și smerenie. De cele mai multe ori până și drumul cel mai anevoios ne ajută să avansăm ușor și sigur în viața duhovnicească.
Aceasta este cheia, să continuăm să facem progrese prin modul în care trăim și prin felul în care interacționăm cu semenii noștri în această lume. Pe măsură ce învățăm să ne perfecționăm propriile fapte, inima se va deschide tot mai mult către problemele altora și către primirea iubirii lui Dumnezeu. Vom primi din ce în ce mai mult binecuvântarea slavei Sale dacă învățăm să plătim pentru păcatele noastre. Trebuie să profităm de orice indiciu pe care ni-l oferă viața de zi cu zi și să încercăm neîncetat să ne înțelegem propriul comportament.

[cezar_ioan]

Bine le zicea Gheronul, bine de tot...
Ce bucurie de om şi ce şansă pe noi de câte ori îi punem vorbele la inimă...

Cu mulţumiri, Cristiane!

[Lady Brightside]

http://adevarul.ro/cultura/spiritual...cf9/index.html

[cristiboss56]

sursa: christianpost.com



Pedeapsa pentru un prunc care se dezvoltă în unele femei este simplă: moartea.
Cei din media care promovează avortul au raţiunile lor pentru care vor să ţină sub tăcere atrocităţile fostului aborţionist Kermit Gossnell. Ceea ce a făcut acest om cu acei copii scoşi din pântecele mamelor lor nu este mai rău decât ceea ce fac medicii aborţionişti cu copiii în pântece. Şi toate acestea se petrec în numele „alegerii” şi „drepturilor”.
Dacă Gossnell ar sta în faţa unei oglinzi, ceea ce am vedea privindu-ne este faţa Americii. Naţiunea noastră a oferit acoperire aborţioniştilor care intră în pântecele mamelor pentru a rupe în bucăţi literalmente copiii. Nimeni nu poate să-l privească pe Gossnell fără să vadă faţa Americii. De aceea mulţi oameni din media nu vor să vorbească prea mult despre ucigaşul de la Moara avorturilor din Philadelphia. Ei ar prefera ca voi să vă gândiţi la alte lucruri.
Natura hidoasă a avortului nu poate fi ignorată când un om ca Gossnell este la ştiri. Decapitarea copilaşilor înafara pântecelor este rezultatul logicii avortului. Această logică este tăiată de la responsabilitatea morală care spune că trebuie să protejăm pe nevinovaţii din jurul nostru. Se uită Gossnell în oglindă şi tot ceea ce putem vedea este America privindu-ne. şi nu e deloc plăcut.
Ca naţiune, tindem în general să avem grijă de oameni. TIndem să avem compasiune şi empatie. De obicei ajutăm pe „cel mic”. Dar când e vorba de pântecele matern, suntem o naţiune psihopată. Alegerile păcătoase fac asta persoanelor şi naţiunii întregi. Suntem mult prea mulţi în această ţară care suntem OK cu „alegerea” şi cu „drepturile” ca justificare pentru uciderea celor nenăscuţi.
Mulţi copii sunt avortaţi în America în fiecare zi, inclusiv azi. Cine ştie ce ar fi devenit aceşti copii când ar creşte? Ce soluţii ar putea găsi pentru noi? Nu vom şti niciodată. Aceşti copii merită să trăiască. A fost crud şi nedrept să le ucidem vieţile nevinovate. Pedeapsa cu moartea este vie şi nevătămată în pântece astăzi. Pedeapsa pentru un prunc care se dezvoltă în unele femei este simplu: moartea.
Dumnezeu iubeşte mamele necăsătorite aşa cum Dumnezeu iubeşte prucii nenăscuţi. Dumnezeu creează viaţa aşa ca noi să ne bucurăm de El şi să împlinim planul Lui în viaţa noastră. Toate astea sunt distruse când avortul are loc. Dacă rămâne ascunsă la maxim, oamenii nu se gândesc mult la realitatea îngrozitoare a avortului. Istoria lui Gossnell aduce avortul afară din întuneric şi afară din pântece. El ne pune faţă în faţă cu decizia groaznică a naţiunii noastre de a ataca pe cei nenăscuţi.
Gossnel a fost scos afară din afacere, dar ce putem spune despre restul aborţioniştilor? Cât timp noi ca naţiune le von da protecţie legală să ucidă pe cei care merită cu adevărat iubirea şi protecţia noastră? Când se va termina această nebunie şi oroare?
Cred că putem alege să nu ne uităm în oglindă. Acest lucru nu va proteja copii neajutoraţi din pântece, însă ne-ar putea permite să ne vedem de ale noastre fără să ne amintim tot timpul ceea ce noi ca naţiune permitem să se facă în numele alegerii.
Gossnel a ales. Mamele necăsătorite au ales, şi pot alege să dea pruncii spre adopţie. Şi America are o alegere de făcut. Multe dintre alegerile noastre au consecinţe semnificative. Însă nicio decizie a noastră ca naţiune nu este mai mortală decât aceasta. Vom deschide ochii să ne uităm în oglindă? Este singura cale să schimbăm ceea ce se va întâmpla.
Articol scris de Dan Delzell pentru Christian Post sub titlul Chipul Americii în oglinda lui Gossnell

În prealabil postat de stefan florin

nu ar fi mai bine sa aducem in atentia publica meritocratia?

Exact! Dar, te lasa gunoaiele cu bani si/sau putere? Si Tronul lui Thanatos din spatele lor, numit "Uniunea Europeana" pentru public?...

[cristiboss56]

sursa: telegraph.co.uk



Atunci când a murit Prinţesa Diana de Wales, milioane de britanici au plâns pentru ea. Una dintre formele acestei tristeţi a fost aducerea de milioane de flori în faţa Palatului Buckingham şi a Palatului Kensington.
Un asemenea gest – depunerea de flori în memoria unui om plecat din lumea aceasta – arată că poporul britanic se întoarce la credinţa sa catolică tradiţională, după secole de reformă protestantă, a afirmat Arhiepiscopul catolic de Westminster, Vincent Nichols.
El a spus că înmormântarea Prinţesei Diana în 1997 a fost un moment crucial în istoria Marii Britanii şi va fi comemorată în viitor ca „sfârşitul reformei în Anglia”.
Prcaticile tradiţionale catolice precum rugăciunile pentru sufletele celor morţi şi credinţa în sfinţi, au fost respinse de către confesiunea reformată în secolul al 16-lea, şi acum sunt redescoperite de către britanici.
Creşterea masivă a sanctuarelor şi crucifixelor de pe marginea drumurilor care comemorează oameni ucişi în accidente, deseori ornate cu flori şi cu fotografii ai celor plecaţi, au fost interpretate de către teologi şi oameni de ştiinţă ca o întoarcere la vechile tradiţii religioase şi o schimbare fundamentală de mentalitate în felul cum britanicii privesc moartea.
Arhiepiscopul catolic, intervievat de BBC, într-un documentar despre sanctuare şi locuri cu semnificaţie religioasă, a vorbite despre vechea voce a Angliei, plină de respect şi de iubire pentru cei morţi şi cu nădejdea înverii.