Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[Parascheva16]

Cand ne gandim si ne uitam la copii cu handicap fizic si mental, sa ne gandim la Mario. :)

[cristiboss56]

Livia C. s-a născut într-o familie de oameni nevoiaşi într-un sat din fostul judeţ Bălţi. Era al 12-lea copil în această familie. Abia împlinise 15 ani când, împreună cu două colege de clasă, se întorceau pe jos de la Bălţi. Era un început de februarie, soarele deja apunea, când le mai rămăseseră vreo doi kilometri până în sat. Şi pe când ajung fetele în dreptul unei scârte de paie, asupra lor se năpustesc patru inşi. Unul lung de vreo doi metri se repezise asupra Liviei, o lovise cu pumnii în pântece, îi vârâse o cârpă în gură şi apoi tăbărî pe ea cu picioarele. (Ceilalţi au făcut la fel cu colegele ei.) După ce vlăjganul de doi metri îşi împlini pofta, îl strigă pe cel „fără de pereche": „Acum e rândul tău." Timpul trecea încet. În sfârşit, derbedeii le-au lăsat în pace şi, rânjind la ele, le-au avertizat: „Trebuie să uitaţi tot ce s-a întâmplat acum. Din aşa ceva n-o să muriţi. Dar dacă suflaţi măcar un cuvânt cuiva, s-a zis cu viaţa voastră!". De frică şi de ruşine, fetele au jurat că nu va şti nici pământul de acel accident. Şi s-au ţinut de cuvânt.
A lăsat copilul la rădăcina unei tufe
Dar iată că, după acel viol, Livia a rămas însărcinată. Cuprinsă de spaimă, plângea disperată pe ascuns, neştiind ce să facă. (Consoartele de suferinţă nu ştiau nimic şi nici până astăzi nu ştiu.) S-a tot gândit sărmana copilă, a chibzuit şi a hotărât să meargă în clasa a IX la şcoala din satul bunicilor. Iar acolo, zicea ea, va mai vedea. Plinuţă de felul ei, deşi era în a opta lună de sarcină, silueta nu o trăda. Dar zilele treceau repejor şi ceasul naşterii se apropia. Livia avea cunoştinţă ce înseamnă naşterea unui copil, căci a urmărit de după sobă din curiozitate două naşteri ale mamei sale asistate acasă de moaşa satului. Aşa că acum fata îşi pregătise nişte cearşafuri vechi, elastic pentru legatul buricului şi o sticluţă de ţuică. Le puse pe toate în geanta ei de şcoală şi îi spuse bunicăi că se duce pe câteva zile la părinţi.
Era anul 1979, sfârşit de octombrie. Livia a ieşit din casă cu noaptea în cap. S-a furişat pe o hudicioară lăturalnică şi, ieşind la marginea satului, a luat-o spre pădure. O zi întreagă s-a tot chinuit într-un loc dosit din inima pădurii, iar când s-a lăsat noaptea durerile s-au acutizat. Pe la miezul nopţii, la lumina stelelor, a născut un băieţel. A avut puterea să-i lege buricul. Apoi l-a învelit în cârpele ce le luase cu ea şi fără nicio remuşcare l-a dus aproape de cărare sub un tufiş, acoperindu-l cu frunze uscate. După care a tras câteva înghiţituri de ţuică, a coborât pe cărare la izvorul de ea ştiut, s-a spălat binişor, s-a odihnit puţin şi, când a prins a se lumina, s-a pornit spre marginea pădurii. A plecat cu primul autobuz la Bălţi, iar de acolo la părinţi, unde a stat câteva zile. Nebănuită şi nedescoperită de nimeni, a terminat şcoala din satul bunicilor, apoi s-a angajat cusătoreasă începătoare la fabrica de blănuri din Bălţi.
Pruncul este găsit
Chiar în acea dimineaţă de sfârşit de octombrie, micuţul a fost găsit de nişte trecători şi dus la punctul medical din sat, apoi la maternitatea din centrul raional. Era destul de crud sărmănuţul şi părea să fie pe moarte. Doamna doctor pediatru după ce i-a făcut tot ce trebuie, a constatat că băieţelul e absolut sănătos şi se află în afara oricărui pericol. Vom nota că doctoriţa suferea de o maladie ce nu-i permitea să nască. Dar îşi dorea foarte mult să crească şi ea un pui de om care să-i spună mamă. Iată că acest boţ cu ochi i se lipi de inimă de cum îl văzu. Când băiatul era deja în clasa a opta, ea îmi povesti într-un reportaj radio: „După ce i-am făcut toate îngrijirile, mi-am zis: „Va fi al meu!". Era o minune de copil. Creştea ca un Făt-Frumos. La numai o lună se făcuse un băieţel dolofan şi drăgălaş. Nu vă închipuiţi ce sentimente de bucurie şi emoţie aveam atunci când îl luam în braţe, când îl strângeam la piept. Aşteptam cu şi mai mari emoţii acordul autorităţilor pentru înfiere. După două luni, băieţelul se făcu şi mai drăgălaş, iar miliţia nu a mai aflat cine e adevărata lui mamă. Aşa că fără mari probleme am perfectat toate formele legale de înfiere. Fericită eu, fericit soţul, am botezat micuţul şi i-am pus numele Tudorel."
Fiind la facultate, Tudorel nimereşte în puşcărie
Înconjurat de dragoste şi afecţiune, Tudorel creştea ager la minte şi cu ascultare de părinţi. Cuminţel şi drăgălaş s-a dovedit a fi şi la şcoală de se minunau profesorii de el. A absolvit ciclul primar cu menţiune. Uite aşa, fericită şi împlinită, această familie a prins a aduna respectul unora şi pizma altora. Într-o zi, când Tudorel ieşise pe terenul de joacă din curte şi se afla în centrul atenţiei copiilor, mama unui coleg de clasă din blocul vecin se năpusti asupra lui cu cuvintele: „Veneticule, copil din flori ce eşti, hai nu te mai umfla aşa de tare în pene!". Ca orice copil de 10 ani, nu a dat atenţie acestor vorbe, dar tonul aspru al doamnei îl făcu să plângă. Mama l-a mângâiat şi l-a sărutat cum făcea şi alte dăţi şi a rugat-o foarte delicat pe doamnă să-şi aleagă cuvintele atunci când vorbeşte cu copiii.
Dar azi aşa, mâine tot aşa. Până când, pe la sfârşitul anului şcolar în clasa VIII, la o oră de clasă, Tudorel a vorbit cel mai frumos despre părinţi (ora de clasă era dedicată părinţilor). În drum spre casă, colegul din blocul vecin, cuprins de invidie, i-a aruncat: „Ce te mai lauzi, bă, cu mă-ta şi cu tat-tu, dacă ei nu-s părinţii tăi? Ce crezi că eu nu ştiu că te-au găsit în frunze!". Aceste vorbe asemeni tăişului unui cuţit l-au spintecat din creştet până în tălpi. Ajuns acasă, cuprins de obidă, le-a reproşat părinţilor c-o ciudă copilărească: „De ce m-aţi minţit că sunt copilul vostru? De ce nu mi-aţi spus adevărul până acum?..." Din ziua aceea comportamentul şi atitudinea lui faţă de părinţi s-au schimbat radical, iar echilibrul său sentimental devenea din ce în ce mai fragil. La absolvirea liceului, a intervenit ruptura. Sacrificiul părinţilor a fost inutil. Tudor nu mai vedea casa în care a crescut ca un loc al întâlnirii, al dragostei şi al comuniunii, ci ca un loc al însingurării şi înstrăinării. Ajuns la facultate, s-a înhăitat cu nişte huligani şi, după mai multe furturi de proporţii, a nimerit în puşcărie. Biata lui mamă adoptivă, la câteva luni după aceea, s-a stins din viaţă.
Mama adevărată vrea să-şi cunoască băiatul
În septembrie, anul trecut, primesc un telefon din nordul Italiei. La celălalt capăt al firului o doamnă mă informează că are pentru mine o „poveste" pe care o poartă-n suflet de trei decenii şi că după sărbătorile de Paşte, când va veni acasă, ar vrea să se întâlnească cu mine să mi-o povestească. Şi iată că, săptămâna trecută, m-am întâlnit cu acea doamnă, foarte simpatică de altfel. Cu capul plecat ca de povara gândurilor grele, femeia începu: „Demult vreau să mă întâlnesc cu dumneavoastră. Chiar din ziua când am auzit la radio despre copilul găsit în frunze, crescut de-o doamnă doctor". Apoi oftă din adânc, faţa îi deveni galbenă ca de ceară şi continuă ca luată de friguri: „Eu sunt... mama... acelui copil. Am fost fără minte atunci şi am făcut o mare prostie. Nu vruse Dumnezeu să mă trăsnescă de sus să nu mai ajung la acel ceas de blestem. Mă vândusem diavolului. Abia peste vreo doi ani am înţeles ce am făcut. Şi de atunci sufletu-mi plânge şi inima-mi oftează. Nu mi-am mai găsit fericirea în viaţa de familie şi nici copii nu am mai putut naşte. Mi-am mărturisit păcatul pe la mai multe mănăstiri. Dar încă nu cred în puterea de vindecare a suferinţei şi a tragediei. Ceea ce-mi doresc foarte mult e să-l cunosc pe băiatul căruia i-am dat viaţă şi să-i cer din suflet iertare..."
Şi înecându-se de plâns mi-a spus tot ce avea pe suflet, mi-a înşiruit povestea ei amară şi m-a rugat să-i comunic adresa părinţilor adoptivi. Ceea ce am şi făcut. Ne-am despărţit în speranţa că ne vom mai întâlni...
Ortodoxia MD

[cristiboss56]

Recidivăm în neputința noastră de a iubi și de a vedea pe acești micuți, atât de dragi lui Hristos, suferind asprimea și povara de nepurtat a indiferenței noastre…

Am fost atinși poate mulți dintre noi, până în adâncul sufletelor noastre, la vârsta la care știam să ascultăm cu suflet curat și limpede de copil, de povestea fetiței cu chibriturile. Este vorba de acea fetiță săracă, trimisă de tatăl său să colinde străzile și să aducă bani din vânzarea de chibrituri trecătorilor de pe stradă. În noaptea de Anul Nou frigul o copleșește. Nu mai avea pe nimeni pe lume căruia să-i pese de ea. Se așează într-un colț de stradă și aprinde chibrituri, unul câte unul. Cu toate că-şi strânse picioruşele sub dânsa, frigul o pătrundea din ce în ce mai mult. Dar nu-i venea să se ducă acasă!Dacă ar fi adus înapoi toate chibriturile, şi niciun bănuţ, tatăl ei ar fi bătut-o straşnic pentru asta. Şi-apoi, ce, acasă la ea nu era la fel de frig? Ai ei locuiau sub un acoperiş prin care vântul sufla în voie, cu toate că-i fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu zdrenţe, în repetate rânduri. Mânuţele fetei erau aproape îngheţate de frig. „Un chibrit aprins le-ar putea face bine”, gândi micuţa. Ah, dacă ar îndrăzni să scoată unul, numai unul, din cutie, să-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degeţelele ! Fetița iese din această lume de durere, de lipsă de iubire, îndreptându-se cătrebrațele iubitoare ale bunicii sale : niciodată bunica ei nu fusese atât de frumoasă ori de mare! Ea se apropie de fetiţă şi-o îmbrăţişă. Apoi, ţinându-se strâns una de cealaltă, zburară împreună, vesele, în strălucirea aceea de sus. Acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici griji. Acolo unde era doar Dumnezeu (http://pravaliavichinego.blogspot.fr/2010/12/fetita-cu-chibrituri-de-han...).
Mă veți întreba cine este Ștefănel. Ştefănel avea numai 10 anişori când a murit la sfârşitul lunii ianuarie. Ziua în care s-a aciuat în râpa din apropierea casei din Focuri a fost la fel ca celelalte zile din viaţa lui: plină de violenţe fizice şi verbale. Mama îi murise în urmă cu un an, iar tatăl alcoolic îl bătea frecvent pentru motive numai de el ştiute. A plecat spre şcoală la ora amiezii, numai că ajuns acolo a avut parte de alt şoc. Învăţătoarea […] i-a reproşat că miroase urât şi l-a dat afară de la ore. Nu era prima dată când se întampla aşa ceva numai ca în ziua respectivă afară era un frig de crăpau pietrele. Acasă nu putea merge, tatăl ţinea neapărat ca fiul să stea la şcoală pentru că doar aşa putea să încaseze alocaţia pe care o dădea pe băutură la barurile din sat. Ştia ca dacă ajunge prea devreme acasă îl aşteaptă altă bătaie, aşa că a stat în curtea şcolii câteva ore. În drum spre casă a făcut rost şi de o sticlă de spirt medicinal şi cum încă nu se făcuse ora la care ar fi trebuit să ajungă de la şcoală s-a ascuns într-o râpă. Nu a mai ieşit de acolo, a băut spirtul ca să se încălzească, a adormit şi a murit îngheţat de frig. […] Abia după ce poliţiştii au reconstituit din declaraţiile elevilor ce s-a întâmplat în acea zi de 24 ianuarie la şcoală învăţătoarea a recunoscut că l-a alungat în frig ca pe un câine. Mai mult, aceasta ştia şi că elevul a stat ore în şir în curtea şcolii, iar bătăile pe care le primea acasă erau cunoscute de toată şcoala. Nu a împiedicat-o însă să îl trateze la fel, colegii de clasă povestind cum Ştefănel fusese bătut în repetate rânduri. (http://m.evz.ro/news/1026206)
Ștefănel, nu am apucat să te cunosc aici, dar întru Domnul te iubesc. Te rog, Doamne, primește această puțină rugăciune, acestă infimă mărturie de afecțiune întru Tine pentru robul tău Ștefănel! Știu că indiferența noastră este ucigătoare de copilărie și de inocență !Ștefănel, te rog, iartă-ne pentru aceea căîn lumea aceasta nu am știut să-ți mărturisim nimic din ce ne învață Hristos, măcar noi cei ce ne numim cu numele Lui! Pentru că uităm să fim mamă, tată, frate, vecin, pentru că uităm să fim oameni! Fetița cu chibriturile, iată, nu ne-a învățat din păcate nimic. Recidivăm în neputința noastră de a iubi și de a vedea pe acești micuți, atât de dragi lui Hristos, suferind asprimea și povara de nepurtat a indiferenței noastre… Iartă-ne, Ștefănel. Și câți or mai fi ca tine pe care nu avem încă ochi săîi vedem și inimi săîi simțim. Mai avem o mângăiere că te putem pomeni la dumnezeiasca liturghie, acolo unde întru Dumnezeu cer și pământ se împacă, ostoindu-se durerile și rănile omului celui rănit cu tot păcatul. Să dea Domnul să te pomenim cât de mulți. Dar și să deschidem ochii sufletului mari, mari, către toți acei Ștefănel care așteaptă să le ocrotim copilăria și să le-o facem fericită întru Hristos!

[cristiboss56]

Aşa arată un fetus de 11-12 săptămâni, vârsta legală limită până la care se produce avortul. E un mulaj în mărime naturală de 30 grame, cu mâini, ochişori, nas. La vârsta asta are deja înregistrate undele creierului, se zbate, înghite, se poate răsuci, are amprente, dă cu piciorul, e sensibil la căldură, la atingere, lumină, zgomot, îşi suge degetul şi toate sistemele corpului funcţionează

Roxana Voicu (director clinica Pro-Vita)
Când vedem un copil nou-născut, spunem despre el că este o fiinţă umană, care are toate caracteristicile, este un om în întregime. Un copil născut prematur, la 7 luni, este tot o fiinţă umană, este om cu toate cele necesare vieţii. Înainte de a se naşte, la 6 luni, copilul, în pântecele mamei lui, are deja mâini, ochişori, nas, gură, picioruşe, este o fiinţă umană. Când copilul are 4 luni, el este o fiinţă umană, când are 3 luni, el este o fiinţă umana, când are 2 luni, de la concepţie, el este o fiinţă umană, în săptămâna a VI-a de la concepţie, încep să se formeze degeţelele, în săptămâna a VI-a de viaţă încep să îi crească mâinile şi picioarele, în săptămâna a IV-a începe să bată inima de una singură, în prima zi de viaţă intrauterină, copilul este o fiinţă umană, având toate caracteristicile de mai târziu, până şi culoarea ochilor şi a părului, imprimate în celula, copilul nenăscut având deja toate organele pe care le va avea şi mai târziu şi nu este o fiinţă simplă, ci una foarte complexă. Dreptul la viaţă nu creşte o dată cu vârsta sau cu mărimea omului. Copilul este o fiinţă umană încă din momentul zămislirii.
În România, sute de femei au fost consiliate în cadrul asociaţiei Pro-Vita şi au avut curajul ca, însărcinate fiind, să rişte respingerea din partea familiei ori a partenerului, şi, cu riscul de a rămâne singure, au lăsat viaţa să crească în ele şi să se nască, respectând dreptul la viaţă al copilului. În acest sens, li s-a prezentat şi un puternic argument. Argumentul de 30 de grame a salvat anul trecut 188 de suflete. Astfel, femeile însărcinate, aflate în cumpănă, au fost informate despre ceea ce se petrece în interiorul lor, acolo unde copilul creşte liniştit şi protejat. Dacă am aşeza o fereastră pe burtica unei femei însărcinate, am vedea chiar acest „argument” prinzând viaţă. Am vedea cum copilaşul are deja, la 11-12 săptămâni, vârsta legală limită până la care se produce avortul, mâini, ochişori, nas, cum se zbate, înghite, se poate răsuci, are amprente, dă cu piciorul, e sensibil la căldură, la atingere, lumină, zgomot, îşi suge degetul şi toate sistemele corpului funcţionează şi are deja înregistrate undele creierului. Femeii i se pune în palmă acea păpuşică mică şi moale de cauciuc, de 30 de grame, şi i se explică toate acestea.
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p1926.htm

[cristiboss56]

După ce s-a născut viu şi perfect sănătos, „doctorul moarte” i-a smuls şira spinării şi l-a aruncat într-o cutie unde acesta s-a zvârcolit câteva minute înainte de a-şi da sufletul. Martorii din sala de judecată au leşinat după ce au văzut fotografiile, însă multe dintre femeile de acolo au făcut acelaşi lucru cu copiii lor.
Mişcarea Pro-alegeredin Statele Unite, susţinută de Preşedintele Obama, este de fapt mişcarea pro-moarte, care încurajează lipsa de responsabilitate, desfrânarea, ororile perverse şi firesc, crimele îngrozitoare care urmează unei asemenea sub-umanităţi.
Faptul că specia umană este cea mai crudă specie a planetei nu mai e un secret pentru nimeni. Însă oroarea avortului, adică tăierea în bucăţi a pruncilor nenăscuţi, este mai cumplită decât orice imaginaţie şi arată căderea umanităţii nu în animalitate, care nu cunoaşte o astfel de crimă, ci în diabolizare şi iad. În spatele zâmbetului benevolent şi al afirmaţiilor despre libertatea corpului femeii, stă un ocean de sânge de copil care întinează pământul şi strigă a răzbunare către Dumnezeu.
Procesul recent din Philadelphia (18 martie 2013) al lui Kermit Gosnell a tulburat încă o dată apele în Statele Unite. Este vorba despre un medic care a fost condamnat la moarte pentru uciderea a 7 copii nou-născuţi şi a unui fost client. Conform mărturiilor, metoda lui Gosnell de a comite avorturi este de a scoate copiii vii din pântece, iar apoi de a le smulge şira spinării. Staff-ul lui nu avea educaţie medicală, el nu îşi curăţa măcar echipamentul medical ruginit şi colecta picioare dezmembrate de bebeluşi în nişte cutii.
Rapoartele au şocat întreaga lume, metodele infernale şi criminale ale lui Gosnell înfricoşând milioane de oameni. Însă cam acelaşi lucru se întâmplă în cabinetul oricărui medic aborţionist, chiar dacă realităţile sunt cosmetizate.
Gosnell ucidea copilaşi născuţi şi a fost condamnat la moarte, pe când este perfect legal să-i tai în bucăţi câteva minute mai devreme. Acelaşi act îngrozitor de ucidere este numit „igienă reproductivă” dacă este folosit material medical steril.Aberaţia absolută vine din următoarele: crima „doctorului moarte” nu este că a omorât copii, ci că nu i-a omorât într-un mod corect. Omoară copilul acum şi este medicină reproductivă, omoară-l peste câteva minute şi este crimă. Acesta este non-sensul oricăror legi avortive.
Un copil numit generic „Baby A” spre exemplu avea 30 de săptămâni (luna a 7-a). După ce s-a născut viu şi perfect sănătos, „doctorul moarte” i-a smuls şira spinării şi l-a aruncat într-o cutie unde acesta s-a zvârcolit câteva minute înainte de a-şi da sufletul. Martorii din sala de judecată au leşinat după ce au văzut fotografiile, însă multe dintre femeile de acolo au făcut acelaşi lucru cu copiii lor.
Înainte sau după naştere, copilul este acelaşi. Faptul că medicii au dreptul ucigaş de a tăia în bucăţi un bebeluş şi primesc bani pentru asta, iar dacă copiii s-au născut este considerată crimă, arată non-sensul aberant al susţinătorilor morţii.
Cotidianele americane s-au grăbit să facă diferenţa între uciderea în uter (avort) şi uciderea afară (crimă odioasă), ceea ce stârneşte perplexitatea. Este ca şi cum un om dacă ar fi omorât în casă, ar fi un act de umanitate, însă dacă ar fi hăcuit în aer liber, trebuie condamnat la moarte.
Tehnologia medicală a transformat lumea în iad, un miliard de bebeluşi fiind omorâţi la fiecare câţiva ani, mai mult decât au făcut ciuma, războiaele mondiale, maladiile groaznice, dictaturile, SIDA şi cancerul la un loc. Tăcerea noastră este un act profetic de auto-condamnare. Şi ne mai întrebăm de ce planeta asta se duce de râpă în infern, după ce toţi sfinţii nenăscuţi au fost măcelăriţi şi au rămas doar criminalii – care direct sau indirect – încurajează cea mai odioasă crimă a istoriei.

[cristiboss56]

Din când în când, Dumnezeu ne mai dă câte o lecţie. Nu ca să ne arate cât de mare este El, nici ca să ne lase să suferim, ci ca să ne dăm seama cât de puternici suntem noi. Într-o lume a vitezei şi a instabilităţii, omul modern rareori reuşeşte să-şi asume conştient libertatea care îi este dată.

Povestea Anei începe în urmă cu 10 ani şi este un exemplu viu al iubirii părinţilor pentru Dumnezeu şi a dragostei Lui faţă de oameni. În vara anului 2002, părintele Ştefan era în concediu împreună cu soţia Lidia şi cei trei copii ai lor. „Ştiam că soţia, preoteasa Lidia, are probleme de sănătate prin expunerea la soare, de aceea a evitat aceasta pe cât posibil. Cu toate acestea, a început să se simtă rau şi tot mai rău din zi în zi, încât a trebuit să întrerupem concediul şi să ne întoarcem acasă mai devreme decât programasem“, ne-a povestit părintele. La revenirea în Iaşi, au urmat investigaţiile medicale fireşti, la Spitalul Clinic de Urgenţe, iar rezultatele au fost foarte clare: hepatita C, o boală infecţioasă care afectează ficatul. Au urmat alte serii de analize, radiografii şi tratamente medicamentoase şi nici vorbă de ameliorarea stării de sănătate.
Încurcate sunt căile Domnului…
După vizite la numeroşi medici şi la diferite spitale, au ajuns la Maternitatea Cuza Vodă, unde medicul de la secţia de ginecologie i-a dat vestea mamei că este însărcinată. Trecuseră 14 ani de la ultima naştere. „Am arătat ginecologului analizele precum şi tratamentul făcut anterior, la care doctorul ne spune că din cauza virusului hepatic C, a razelor X la care a fost expusă mama, precum şi a medicamentelor luate, contraindicate sarcinii, nu este recomandat ca sarcina să fie dusă până la capăt, în caz contrar se va naşte un copil cu handicap, cu probleme grave de sănătate şi ne vom chinui toată viaţa noastră“, ne-a mărturisit părintele Ştefan.
Avortul terapeutic este indicat de medici atunci când fătul are malformaţii severe sau există risc de retard mintal. Din punct de vedere legal, avortul terapeutic este permis pe parcursul primelor 24 de săptămâni de sarcină. Medicii recomandă avortul, în general, în astfel de cazuri, pentru a-i feri pe copil şi pe părinţi de chinul prin care vor trece o viaţă întreagă.
Potrivit învăţăturii creştine, omul este om din momentul concepţiei. Însă, în libertatea lor, „adulţii“ aleg ce se întâmplă cu fiinţa nenăscută, dacă merită sau nu să trăiască. Ştiinţa şi militanţii pro avort promovează ideea falsă că embrionul este „ghem de celule“, probabil pentru a mai salva din conştiinţa celor care fac avort, deopotrivă medici şi mame. La opt săptămâni fătul deja se mişcă, dar nu poate fi simţit de mamă pentru că este prea mic. La 12 săptămâni apar reflexele, membrele fiind deja formate. La 24 de săptămâni copilul poate sughite şi îşi poate suge degetul. La opt săptămâni, cele mai multe mămici care nu-şi doresc sarcina merg la controlul ginecologic. La 12 săptămâni, mama încă mai poate solicita un avort fără a avea vreun motiv întemeiat. La 24 de săptămâni, copilul care are anomalii sau malformaţii de orice fel poate fi omorât. Atât de simplu stau lucrurile.
„Am avut foarte mari emoţii la naştere“
Desigur că prima reacţie a părinţilor a fost refuzul avortului, cu atât mai mult cu cât erau slujitori ai Bisericii. A urmat o perioadă plină de tensiune, stres şi îngrijorare. Din momentul în care medicii au recomandat avortul, nu au mai mers la medici, la nici un spital, punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu, prin post şi rugăciune. „Am alergat pentru sfat la duhovnic, la Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi, la părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă, precum şi la colegi preoţi. Peste tot am primit acelaşi hotărât răspuns: nu avortului! Am decis să ne luăm ca ocrotitori pe Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, precum şi pe Sfântul Stelian, ocrotitorul copiilor, şi am citit împreună, pe toată durata sarcinii, în zilele cu soţ, acatistul Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana, iar în zilele fără soţ acatistul Sfântului Stelian, făgăduind că dacă pruncul va fi de parte bărbătească să se numească Stelian, iar de va fi de parte femeiască să se numească Ana“, ne-a explicat părintele.
Au urmat luni nesfârşite de rugăciune şi speranţă că Dumnezeu va avea grijă de copilul din pântece. A venit şi momentul sorocului, pe 24 martie 2003, în ajunul marii sărbători de Buna Vestire, când s-a născut Ana. „Nu vă ascundem faptul că am avut foarte mari emoţii la naştere. Prima grijă a mamei a fost să întrebe doctorii dacă e sănătoasă, dacă are toate membrele: mâini, picioare, nas, gură, urechi“, ne-a mărturisit preotul. Însă s-a născut un copil perfect sănătos, cu excepţia unui hematom la buza inferioară, puţin sesizabil, „aceasta ca să ne aducem aminte de minunea ce s-a făcut în familia noastră“, după cum spune părintele, care adaugă: „Cuvintele sunt neputincioase pentru a exprima bucuriile ce au venit în casa noastră prin Ana“.
Dincolo de şansele extrem de reduse ca Ana să fie un copil normal, riscul pe care şi l-a asumat mama ducând sarcina până la capăt fără a mai face nici un tratament pentru virusul hepatic C a fost enorm. Povestindu-ne despre minunea Anei, părintele Ştefan, probabil din dorinţa de a nu atrage atenţia de la firul poveştii, a „omis“ aspectul acesta. Potrivit statisticilor medicale, virusul hepatic C provoacă infecţie cronică în 50-80% dintre cazuri. Cel mai optimist prognostic dă un procent de 40% dintre pacienţi vindecaţi după tratament, iar cazurile în care virusul dispare fără nici un tratament sunt extrem de rare. Peste 350 de mii de persoane mor în fiecare an din cauza unor afecţiuni induse de hepatita C. După naşterea Anei, mama a reluat investigaţiile, dar nici urmă de vreun virus hepatic.
Povestea Anei nu se va sfârşi niciodată
Acum, Ana are 10 ani, este în clasa a III-a şi, după cum spune tatăl, „este prinţesa casei, toţi o iubesc, este un copil cuminte, chiar prea cuminte după cum spune doamna învăţătoare, este isteaţă şi inteligentă, întotdeauna pe podium. Ana merge în fiecare duminică la Sfânta Biserică, cântă la Sfânta Liturghie, posteşte toate zilele de post, poate prea mult pentru vârsta ei, îi plac rugăciunea şi mai ales acatistele, îi place să citească din cărţile sfinte, pildele şi istorioarele biblice, suntem mândri de ea, ca de toţi copiii noştri“.
Mulţumită părinţilor iubitori şi cu credinţă în Dumnezeu, povestea Anei nu se va sfârşi niciodată. În urmă cu 10 ani, părintele Ştefan şi preoteasa Lidia au fost puşi la o încercare pentru care majoritatea părinţilor ar fi găsit imediat soluţia: avortul. Cu sănătatea mamei pusă în pericol, cu şansele înclinând spre un copil cu dizabilităţi, îndrăznim să spunem că avem de-a face cu nişte părinţi eroi, care au avut curajul să-şi pună viaţa în bunătatea fără limite a lui Dumnezeu.
Câţi părinţi, vrând să scape de o viaţă de chin, nu-şi omoară copilul din pântece? Dar, fără să ştie, dau cu piciorul la o mare binecuvântare. Aşa cum ne-a povestit părintele Ştefan, nu ştii niciodată ce-ţi rezervă Cel de Sus: „A fost eroare medicală sau minune dumnezeiască? Concluziile lăsăm să le tragă fiecare, citind cele de mai sus, iar noi, privind la Ana, vedem minunea făcută de Dumnezeu în viaţa noastră prin Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana şi Sfântul Stelian“.
D.B.

[Diana C]

Multumim, cristiboss56, superbe si impresionante povesti de viata.

[cristiboss56]

Într-o societate cu valorile tradiţionale răsturnate, a vorbi despre familie pare azi un pic desuet şi deloc la modă. Există, însă, chiar lângă noi, oameni ce ţin în picioare această construcţie din care ne hrănim cu dragoste şi cu energie. Varvara Florariu, preoteasă, mamă a şapte copii, cu o poveste de viaţă cutremurătoate, reprezintă un model de urmat în orice comunitate creştină.
A crescut şapte copii şi a ocrotit alte sute, ca educatoare. A trecut prin grelele încercări ale unui cancer recidivant, prin cinci intervenţii chirurgicale chinuitoare şi prin lungi şi devastatoare perioade de chimioterapie. În urmă cu doi ani a traversat, alături de copii, un alt moment teribil: aflat la limita dintre viaţă şi moarte, soţul, părintele Vasile Florariu (Belcești – Iași), a avut nevoie de un transplant de ficat pentru a supravieţui. Prin toate a trecut cu rugăciunea, dobândind calm, tărie şi mărturisind răspicat nesfârşita bunătate a lui Dumnezeu. Căci, spune ea, doar Dumnezeu i-a dat putere să biruiască toate necazurile vieţii. “Mereu ne-a povăţuit, şi pe mine, şi pe copii: “Lasă, dragă, trece şi asta”. Mereu spre tăcere, răbdare şi iertare”, spune părintele Vasile Florariu. Firescul, blândeţea, dragostea de biserică, milostenia, puterea de sacrificiu de care a dat dovadă, toate au rodit nu numai în familie, ci şi în parohiile prin care a trecut. Femeile i-au urmat modelul şi s-au apropiat de Dumnezeu, întărindu-se în credinţă. “De la ea am învăţat ce înseamnă milostenia. Duminica, în general, hrăneşte câte un suflet, un bătrân, un copil şi, deşi acasă uneori ne adunăm la masă 16, mama zice: "Unde sunt atâtea guri, mai încape încă una". E ca o albină, nu stă locului nicio secundă; ar fi în stare să hrănească tot satul dacă ar ţine-o puterile”, povesteşte Iustina, una dintre fetele familiei Florariu.
“Copiii, nişte daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate”
S-au cunoscut în 1979, la biserica din Belceşti, de lângă Iaşi. Vasile Florariu - proaspăt absolvent al Seminarului teologic, ea, Varvara - tânără educatoare. Deşi cadrelor didactice le era interzis de către regimul comunist să frecventeze biserica, Varvara, crescută într-o familie de creştini curaţi, n-a încetat să participe la slujbele religioase, indiferent de riscuri. “Ea a avut în sânge înclinaţia aceasta spre a-L iubi pe Dumnezeu, spre răbdare, spre înţelepciune”, spune pr. Vasile Florariu.
S-au căsătorit, au trecut prin greutăţile de început ale primei parohii la Lişna (jud. Botoşani), iar apoi, rând, pe rând au venit copiii. Deşi trăiau extrem de modest, într-o casă în care au stat multă vreme la lumina lămpii, a considerat fiecare copil ca pe un dar de la Dumnezeu. Niciodată nu s-a gândit să renunţe la sarcină; simţea fiori numai auzind asemenea sugestii. Şi ei, copiii, darurile lui Dumnezeu, au venit, unul câte unul: Alexandru, Ionuţ, Andrei, gemenii Iustina şi Emanuel.
În 1989 s-au mutat la Belceşti, luând viaţa de la capăt. Fără casă, cu condiţii de locuit dificile, cu greutăţile unei parohii noi. Aici s-au născut şi ceilalţi doi copii: Teofil şi Paula. “De-a lungul anilor am avut parte de multe răutăţi. Ni se spunea că suntem sectanţi sau ţigani, că numai ei cresc atâţia copii. Dar n-am avut timp să le auzim. Noi ne-am bucurat de fiecare dintre ei şi am înţeles, amândoi, că sunt nişte daruri de la Dumnezeu care nu pot fi refuzate“, spune zâmbind, părintele Florariu.
Plecat mereu cu treburile parohiei, pe şantiere, părintele ştia că lasă acasă un stâlp, o mână de fier care ţinea cu fermitate nu doar familia, ci şi gospodăria. Mama a crescut cei şapte copii, dintre care doi gemeni, cu nesfârşită dragoste, cu principii de viaţă sănătoase şi cu încredere că numai prin rugăciune vor izbândi. Tenacitatea, răbdarea, credinţa şi puterea de a lupta sunt, pentru copiii familiei Florariu, repere dobândite de la mama, după care toţi şi-au ghidat vieţile. “Mama e un model de urmat. Şi când spun model mă gândesc la iubirea ei, la tăria de a înfrunta cancerul şi de a lupta pentru viaţă, pentru a fi lângă noi, copiii, la îndemnurile de a stărui în rugăciune, de a pleca genunchii pentru a mulţumi lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate în familie sau în viaţa personală a fiecăruia dintre noi. N-a fost o mamă doar pentru noi, cei şapte fraţi, ci şi pentru copiii ei, de la grădiniţă. Ţin minte cum ducea zilnic cozonac, colăcei ori dulciuri şi împărţea în pauza de masă copiilor lipsiţi. Ba unora dintre ei le cumpăra caiete, carioci, jucării. Am avut bucuria s-o am educatoare pe mama”, povesteşte Emanuel.

[cristiboss56]

<< CONTINUARE >>


Lupta cu boala
În urmă cu 12 ani, Varvara Florariu a suferit nu mai puţin de cinci intervenţii chirurgicale, luptând împotriva unui cancer recidivant. Medicii ieşeni nu i-au mai dat nicio şansă. Dar ea, mama, a plecat din nou genunchii, în rugăciune. Şi a luptat cu boala cu un curaj ce venea de dincolo de omenesc. “Noi aproape că încetasem să mai sperăm, după diagnosticele atât de necruţătoare primite de la medici. Dar ea avea un calm şi o tărie inexplicabile aproape. Spunea mereu că Dumnezeu aşa a rânduit. Şi nu înceta să se gândească la noi, la ce mai era de făcut”, spune părintele Vasile Florariu. “Ţin minte că eu urma să mă căsătoresc, iar mama, pe patul de spital, îmi făcea meniul pentru nuntă. Atât de mult lupta ca să fim noi realizaţi, să fim fericiţi, deşi era răpusă de boală”, povesteşte Alexandru, cel mai mare dintre copii.“Făcuse chimioterapie, era de nerecunoscut, însă mereu o găseam în salon cu cartea de rugăciuni; ştia că doar acolo e nădejdea ei. Şi, deşi suferea şi o durea, avea un chip luminos, ştia că Dumnezeu nu o va lăsa. Urma să i se nască şi a treia nepoată şi ea trebuia să o vadă”, povesteşte Iustina.
În lupta cu boala s-a petrecut - au recunoscut-o şi medicii - o minune. Căci, acolo unde medicina se declara neputincioasă (cum să fii altfel în faţa unui cancer cu metastaze), s-a produs un miracol. Ultimele analize au arătat că nimic din ce era malign nu mai exista.“E o transformare la ambii părinţi. Să-i vezi că se bucură împreună de orice fir de iarbă, adiere de vânt sau floare, e formidabil. Se bucură de noua viaţă ce le-a daruit-o Dumnezeu şi nu uită să-I mulţumească zilnic pentru asta”, spune Iustina.
Testul suprem al vieţii
În 2011, întreaga familie avea să treacă tesul suprem al existenţei lor. Cu o hepatită cu virus C în antecedente, tatăl, Vasile Florariu, se îmbolnăveşte subit. După câteva săptămâni de spitalizare, medicii îi dau un verdict necruţător: nu se mai poate face nimic. Fără a-şi pierde speranţa, familia face totul pentru a-l salva. Un transplant hepatic, într-o clinică din Germania, rămâne singura şansă. Începe o luptă grea, pentru a strânge fondurile necesare intervenţiei. Din mijlocul familiei, mama e sprijinul, umărul pe care se plânge, cea care îndeamnă la rugăciune şi la încrederea că Dumnezeu nu-i va lăsa nici acum.“A fost o perioadă foarte grea. Dar rugăciunea m-a făcut să sper, să am nădejde şi, când era mai greu, luam cheile de la biserică, fugeam repede la Maica Domnului şi mă linişteam”, îmi povestea, imediat după această încercare, Varvara Florariu.
“Înainte de transplantul tatei, o găseam zi şi noapte cu cartea de rugăciuni şi plângând. E o luptătoare şi Dumnezeu a făcut minuni cu ea, cu ambii părinţi. I-am vazut neputincioşi, fără salvare aici, toţi ridicau din umeri şi spuneau că nu o mai duc mult, dar Dumnezeu a avut alt plan”, consideră Iustina.
Şi Dumnezeu nu i-a lăsat, iar părintele s-a întors acasă cu bine. “După transplant, dacă n-ar fi fost ea, cred că n-aş mai fi fost nici eu acum. Mă gândesc la ceea ce spunea părintele Stăniloae, când a fost întrebat dacă cunoaşte un sfânt în viaţă. Părintele a răspuns: “Da, soţia mea”. M-a obsedat răspunsul lui; aşa spun şi eu. Pentru că trăieşte pe pământ, dar cu gândul, sufletul şi mintea mereu la Dumnezeu. Fără a exagera, înmănunchează toate virtuţile ce se pot cere unei persoane care este soţie, mamă, preoteasă, femeie în general”, consideră pr. Vasile Florariu.
Familia Florariu, o bucurie care merită împărtăşită
Astăzi, familia Florariu e un exemplu de trăire creştină, de bucurie, de speranţă, de armonie şi de solidaritate. Şi mai e ceva ce oamenii aceştia emană: credinţă neştirbită, dragoste faţă de aproapele şi multă modestie. Sunt un exemplu că şi astăzi se poate vorbi despre familii sănătoase, călăuzite de principii şi de valori morale autentice. Iar la baza acestei familii a stat mama, stâlp şi dragoste nesfârşită. Trei dintre copii sunt deja preoţi: Alexandru la Hodora, Ionuţ la Scobinţi- Rediu şi Andrei la Satu Nou – Belceşti. Emanuel a terminat Teologia, iar acum studiază limbile clasice (greacă şi latină), Teofil este şi el student la Teologie. Fetele, Iustina şi Paula, au moştenit, de la mama, latura artistică. Iustina e absolventă a Facultăţii de Arte, iar Paula elevă a Liceului de Arte “Octav Băncilă” din Iaşi. “De la toţi primim atâta bucurie! Să îi vezi strânşi pe toţi 16 (copii şi nepoţi), la masa de Paşti sau la o sărbătoare, iar mama, tot ea, să pregătească atâtea bucate şi să-i bucure pe toţi cu bunătăţi, e un sentiment despre care cuvintele spun prea puţin”, apreciază părintele Vasile.

Mama , portret în contrast: lumină multă şi umbră

Alexandru: “Primii paşi în biserică, în rugăciune, cu ea i-am făcut. Şi mi-au prins bine”.
Ionuţ: “Adeseori o dau exemplu de credinţă, căci prin credinţă a fost vindecată, de dragoste, căci ne iubeşte egal pe toţi, de muncă, suntem şapte copii şi nu a fost uşor, de jertfelnicie, căci şi-a jertfit viaţa pentru noi şi pentru Hristos prin misiunea de preoteasă şi mamă model ce şi-a asumat-o.
Emanuel : “Cred că mama cel mai mult îşi doreşte să rămânem cu toţii ancoraţi în credinţa şi în dragostea de Dumnezeu, să construim în continuare pe temelia educaţiei pe care ne-a oferit-o”.
Iustina: “E greu să spun totul despre ea; mai simplu mi-ar fi să o pictez, deşi nu cred că aş face-o în culoare, mai degrabă în contrast - în lumină multă şi umbră. În perioada când era bolnavă, i-am făcut un portret în mişcare, aşa am simţit. Poate pentru că cei foarte dragi ne sunt pemanent în gând, ca o imagine între trecut şi prezent”.

[cristiboss56]

Medicii o îndeamnă să facă o operaţie, dar îi era teamă deoarece cunoaştea pericolele, riscurile. De aceea, a venit să se roage să fie ajutată să ia o hotărâre, iar dacă Puterea Sfântă o va îndemna să se opereze, îl roagă pe Sfântul Ioan Rusul să facă o minune să se vindece, să trăiască, pentru că are copii de crescut.

Într-o zi a intrat în Capela "Sfântul Ioan Rusul" de la maternitatea Polizu o femeie cu privirea pierdută, tristă; se vedea că plânsese mult. S-a rugat la toate icoanele, şi în special la Icoana Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Rusul.
Medicii o îndeamnă să facă o operaţie, dar îi era teamă deoarece cunoaştea pericolele, riscurile. De aceea, a venit să se roage să fie ajutată să ia o hotărâre, iar dacă Puterea Sfântă o va îndemna să se opereze, îl roagă pe Sfântul Ioan Rusul să facă o minune să se vindece, să trăiască, pentru că are copii de crescut.
Avea frământări sufleteşti justificate ca înainte de un eveniment greu, o operaţie de cancer. Rugăciunile ei n-au rămas fără urmări. A prins curaj, a simţit că nu este singură, că Dumnezeu şi Maica Domnului o vor ajuta. A spus "da". Operaţia s-a efectuat cu rezultate deosebite. Femeia s-a însănătoşit şi a revenit la viaţa-i normală, la serviciu şi în familie. Dar n-a uitat că a primit ajutor şi forţă în urma rugăciunilor sale adresate cu multă credinţă şi speranţă.
În ziua de Sfânta Cuvioasă Parascheva (14 octombrie), a venit la Capelă să mulţumească Sfântului Ioan Rusul pentru minunea înfăptuită de a o salva din „braţele" disperării, a obsesiei care o cuprinsese, a deznădejdii. Astfel, dintr-o femeie bolnavă, distrusă, a redevenit aceea care fusese înainte de diagnostic: o femeie sănătoasă, o mamă şi o soţie devotată, în plus cu dorinţa fierbinte de a merge mai des la biserică, unde să se roage.
MULŢUMIM SFINTE IOAN RUSUL!
Octombrie 2004

(Protoprezbiter Ioan Vernezov, Preot Gheorghe Nicolae, Noile minuni ale Sfântului Ioan Rusul, Editura Andreas, p. 83-84)