GANDIREA PATRISTICA sau VIATA IN HRISTOS

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Decebal

Domnule Cezar, mai înainte era vorba despre nebunia după psihiatrie, acum vedem că e după duhovnicie. Deci ce păstraţi până la urmă? Eu cred că este în definitiv vorba despre o inconştienţă, o ignoranţă şi o nesimţire metafizică cronicizată.

Fiţi vă rog un pic mai explicit, ca să nu mă apuce şi nebunia după psihiatrie şi nebunia după duhovnicie totodată...:)
Ce voiţi, anume, să mă întrebaţi? Nu pricepui întrebarea, vă rog frumos să reformulaţi!...

[cristiboss56]

“Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi Lui cu cutremur” zice psalmistul.
Vai de noi creştinii de astăzi! Sfinţii Părinţi spun că datorită vieţuirii timp îndelungat în păcat, omul a ajuns la orbirea minţii şi la nesimţirea (împietrirea) inimii. Deci chipul lui Dumnezeu din om s-a pierdut, omul rămânând un simplu animal (care chiar seamănă cu isteaţa maimuţă).
Altfel spus, omul a murit! Acel om făcut după chipul lui Dumnezeu, care avea poziţie verticală – şi morală nu numai fizică, pentru că Domnul zice tuturor necredincioşilor: “V-am spus deci vouă că veţi muri în păcatele voastre. Căci dacă nu credeţi că Eu sunt veţi muri în păcatele voastre” (Ioan 8, 24).
Nu este de mirare, în starea aceasta de moarte a sufletului, că vedem bisericile pline de oameni care cască gura pe pereţi admirând, cât ţine slujba, picturile, predica preotului, cântatul stranei, etc.
Pentru a repara oarecum situaţia, unii teologi au inventat lălăiala împreună a tuturor – chipurile astfel creştinii s-ar ruga împreună, într-un glas – uitând de mustrarea Domnului prin proorocul Isaia: “Poporul acesta se apropie de mine cu buzele dar cu inima lui e departe de mine.
Zadarnic Mă cinstesc învăţând porunci care sunt omeneşti”. Dar vai! Vai de noi!
Când un bătrân a fost întrebat de un ucenic: “Părinte spune- mi un cuvânt cum să mă mântuiesc”, el i-a răspuns: “Fiule, toţi ştim cum să ne mântuim, dar nu vrem să ne mântuim!”
Deoarece am ajuns mai nesimţiţi decât pietrele, în faţa lui Dumnezeu, trebuie să o luăm de la capăt, de la zero; trebuie să ne impunem – chiar dacă nu ne face plăcere – un program duhovnicesc zilnic, foarte riguros, care să cuprindă rugăciuni, metanii, citirea zilnică a Sfintei Scripturi, a Vieţilor Sfinţilor, insistând până ce Dumnezeu ne va deschide mintea şi, mai ales, inima, ca astfel să ne întoarcem la viaţă.
Astfel inima va învăţa să iubească ceea ce trebuie, nu ceea ce vrea. “De aceea rătăciţi, fiindcă nu ştiţi Scripturile şi puterea lui Dumnezeu”, a spus Domnul fariseilor şi saducheilor, din toate timpurile şi mai ales celor de astăzi. Noi ne-am învăţat să dăm vina pe cei din vechime – contemporani Mântuitorului – dar nu vedem uriaşa răutate de acum, adică a noastră a celor care ne numim creştini.
Mă gândesc la o pericopă care nu se citează decât foarte rar prin predici: “Şi inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una, şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi, cu mare putere, Apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi care aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute şil puneau la picioarele Apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă” (Fapte 4, 32-35).
Aşa a fost Biserica întemeiată de Hristos, având ca temelie dragostea: “Întru aceasta vor cunoa şte că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea DRAGOSTE unii către alţii”.
Oare de ce au renunţat creştinii la acest mod de viaţă? Pentru ce s-au lepădat de Hristos cu fapta? În locul acestui mod de viaţă s-au instalat astăzi abuzul şi nesimţirea, datorită iubirii de arginţi, de desfătări şi nu în ultimul rând a unei mari mândrii. Unii îşi fac vile luxoase, ori se plimbă prin străinătăţi, în timp ce alţii nu au cu ce-şi plăti medicamentele şi întreţinerea la bloc şi nici chiar pâinea cea de toate zilele. Dar toţi ne numim fraţi, creştini sau iubiţi credincioşi.
Această mare ipocrizie este fiica apostaziei, chiar dacă ne ascundem după deget. Interesant este şi faptul că mulţi dintre noi, când suntem puşi într-o funcţie ne şi credem stăpâni – şi ne comportăm ca atare persecutând, dispreţuind şi nedreptăţind pe aproapele, ca să se vadă că suntem şefi – sfidând astfel, pe Stăpânul Cel adevărat, care ne porunce şte că cel ce vrea să fie stăpân este dator să fie slugă tuturor.
Acestora le vorbeşte Sfântul Arhidiacon Ştefan, când spune: “Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt; precum părinţii voştri aşa şi voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum (Fapte 7, 51-52).
Dar mai ales le va vorbi Judecătorul Cel Drept pentru veşnicie: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc, însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol am fost şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat”.
Iar când vom răspunde că nu L-au văzut nici flămând, nici gol, nici însetat, nici bolnav şi nici în temniţă zăcând fără a-L cerceta Domnul ne va răspunde cu cuvintele: “Adevărat zic vouă: întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Matei 24, 41-45).
Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr este foarte actuală şi strict legată de temă, de nesimţire. Prăpastia cea mare s-a săpat, prăpastie creată de nesimţirea bogatului, care îi cere tot lui Lazăr cel năcăjit, să-l slujească chiar şi în iad. “Părinte Avraame – îi spune acela – fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr ca să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie”.
Însă Avraam îi răspunde. “Fiule adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta şi de asemenea Lazăr pe cele rele; iar acum el se mângâie iar tu te chinuieşti. Şi peste toate între noi şi voi s-a întărit o prăpastie mare, ca cei ce voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi” (Matei 16, 24-26).
În toată viaţa lui pământească bogatul a ţinut această distanţă sau prăpastie între el şi săracul Lazăr. Nu s-a apropiat sufleteşte de el niciodată, întărind astfel acea prăpastie. Aşadar nici după moartea trupului nu se poate schimba nimic, rămâne pentru veşnicie acea prăpastie.
Sursa: http://proortodoxia.wordpress.com/20...ire/#more-2691

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cristiboss56

Astfel inima va învăţa să iubească ceea ce trebuie, nu ceea ce vrea.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

[leonte]

În prealabil postat de cristiboss56

“Părinte spune- mi un cuvânt cum să mă mântuiesc”, el i-a răspuns: “Fiule, toţi ştim cum să ne mântuim, dar nu vrem să ne mântuim!”
......
Mă gândesc la o pericopă care nu se citează decât foarte rar prin predici: “Şi inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una, şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte. Şi, cu mare putere, Apostolii mărturiseau despre învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi. Şi nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toţi care aveau ţarini sau case le vindeau şi aduceau preţul celor vândute şil puneau la picioarele Apostolilor. Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă” (Fapte 4, 32-35).
Aşa a fost Biserica întemeiată de Hristos, având ca temelie dragostea: “Întru aceasta vor cunoa şte că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea DRAGOSTE unii către alţii”.
Oare de ce au renunţat creştinii la acest mod de viaţă? Pentru ce s-au lepădat de Hristos cu fapta?

Nu stiu cine este proortodoxia, dar cele spuse de tine eu le socotesc de bun simt si in duhul mustrarii constructive, care il poate deprinde numai omul care mai intai se mustra pe sine. Exista si mustrarea defaimatoare, a omului mandru, care se crede numai bun de judecator, dar cele spuse/citate de tine este clar ca nu sunt dintr-un astfel de duh spurcat.

Toti stim cum sa ne mantuim dar nu vrem; minunat cuvant!

Cat despre oranduiala apostolica dintru inceput am un raspuns pentru intrebarile tale. Acel sistem de vietuire nu a fost atins peste tot unde a ajuns cuvantul evanghelic. In plus, exista cateva aspecte ale istoriei crestinismului pe care institutia lumeasca a teologilor le tin ascunse sub lacatul viclesugului, pentru a putea face profit. Caci nu altul este tatal vicleniei decat nesatul pentru argint si lux si stapanire peste alti oameni. Din acest motiv, orice om care a lepadat priceperea lumeasca pentru a primi intelepciunea lui Dumnezeu, stie ca omul iubitor de argint este si viclean si mincinos, iar singura forta care il opreste de la crima nu este infranarea sa ci lasitatea si frica la gandul repercursiunilor.

Cand religia iudaica a fost interzisa in Imperiul Roman, datorita revoltelor sangeroase si planurilor sioniste de dominare a lumii, sa nu ne imaginam ca saducheii au pus mana pe coasa si pe sapa, ca sa isi castige painea. O parte dintre evrei au luat calea Persiei, unde au putut sa-si duca viata lor de bisnitari, iar altii s-au lepadat de iudaism in vazul lumii, dar pe ascuns au inceput sa unelteasca planuri de razbunare. Si cum "secta nazariteanului" nu era supusa la acelasi regim de persecutie, este limpede ca destui iudei au cautat "azil politic" sub botezul crestinismului. Revenind la soarta saducheilor si a fariseilor, este clar ca acestia, fiind stiutori ai scripturilor, si-au gasit repede loc la sanul oranduilelor bisericesti, unde au cautat sa preia controlul si sa-si impuna prostele obiceiuri. Acolo unde ajungeau piciorul apostolilor, saducheii erau imediat vaditi si tinuti in vizorul preotilor. Dar pentru ca Hristos a venit sa mantuiasca si nu sa piarda, acestia au fost pastrati in sanul comunitatii in speranta ca, intr-o buna zi, vor pricepe insemnatatea vietuirii in Hristos.

Numai ca 1% din biruinta asupra rautatii consta in alegerea facuta de inima omului. Pentru acest motiv, nadejdea de izbavire a fratilor a dat roade numai pe alocuri. In altele insa, uneltirea fariseica a supravietuit din tata in fiu, pana cand unii dintre ei au ajuns chiar preoti. Acestia s-au facut sursa de inselare, de abatere din duhul evanghelei lui Hristos, iar aceasta abatere putea fi vadita ulterior numai de catre sfintii asceti si vazatori in duh. Este vorba despre aceia care si astazi pun accent mai mult pe vechiul testament sau pe habotnicia nevointei trupesti si a luptei contra pacatelor trupesti, celor vazute de ochiul muritor. Dar la toti acestia le ramane bubele cele mai canceroase ale sufletului, caci Adam nu a fost alungat din Raiul lui Dumnezeu pentru curvie sau galceva, sau crima, ci pentru Mandrie, pentru viclenie si pentru impotrivire.

Nu exista mantuire in mandrie, nici in lacomie. Iata raspunsul la intrebarile tale... retorice. "Viata este numai cat se vede cu ochiul", iar pentru aceasta gandire bolnava nu este alta tamaduire decat prigoana.

[cristiboss56]

Starea celor ce dobândesc harul fără de plată este starea îngerilor şi a sfinţilor

În anul 1932, am plecat la mănăstire, pentru că am crezut că nu voi trăi mai mult de cinci ani, cum îmi spuseseră doctorii. Slavă Domnului, am fost îndrumat spre Mănăstirea Milkovo, unde se aflau 30 de Ruşi. Erau multe suflete evlavioase acolo şi m’au deprins cum să mă rog cu Rugăciunea lui Iisus. Mi-au dat mătănii şi m’au îndrumat să spun: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine, păcătosul!” Pentru că am crezut că nu voi trăi mai mult de cinci ani, m’am rugat neîncetat.
Şi, într’o bună zi, am auzit în lăuntrul meu cum se rosteşte de la sine rugăciunea neîncetată, Rugăciunea lui Iisus – lucrez, mănânc şi aud în lăuntru neîncetat rugăciunea! Şi o bucurie m’a luminat, o bucurie negrăită şi o pace de necrezut! M’am minunat cum am ajuns un alt om. Nu ştiam ce mi se întâmplase. Totul era paşnic, liniştit, bine, cu o bucurie de necrezut. Şi vedeam că nimeni nu mă putea jigni, iar mai înainte, îndată ce mi se făcea un reproş, pe dată mă tulburam. Acum vedeam că nimeni nu mă putea jigni, nici măcar stârni să-i spun: „Mi-a ajuns, am să te încing acum!” Ce stare aleasă, pe care numai Domnul o poate dărui! Aşa e starea îngerilor şi a sfinţilor. Starea celor ce dobândesc harul fără de plată este starea îngerilor şi a sfinţilor, pentru că atunci sufletul e călăuzit prin Duhul Sfânt şi nu mai are gânduri lumeşti.
Dar nici nu poţi să gândeşti – ştii cum se gândeşte, tot ce trebuie, dar nu poţi; vrei, dar nu se poate, de-a dreptul cu neputinţă! Adică Duhul Sfânt luminează atunci şi nu mai sânt în el lucruri rele.

Stareţul Tadei, Pace şi bucurie în Duhul Sfânt

[cristiboss56]

<<Noi poate nu vedem acum în semenul nostru pe Hristos, sau în Hristos pe semenul nostru. Aceasta o ştim deocamdată poate numai prin credinţă. Dar faptul acesta ni se va face revelat la Judecata din urmă. În Hristos vom vedea atunci chipul fiecărui om; în fiecare om vom vedea o rază a feţei lui Hristos. Atunci vom vedea că, neiubind un om, pe Hristos nu L-am iubit în acel om şi n-am lăsat pe Hristos să-l iubească în noi. O pildă avem în raportul dintre chipul unui părinte şi copiii lui. Chipul părintelui cuprinde chipurile tuturor copiilor săi, şi chipul fiecărui copil reprezintă o rază din chipul părintelui, sau specificul întreg al feţei părintelui în acea rază. Cine nu iubeşte chipul unui copil, nu iubeşte în întregime pe părintele lui şi nu urmează pilda părintelui lui. Hristos socoteşte ca referite la Sine toate faptele de iubire sau de neiubire adresate oamenilor, aşa cum noi referim la noi înşine toate cinstirile sau necinstirile adresate mamei noastre, sau fraţilor noştri, sau copiilor noştri. (…)

Mult stăruie Sfinţii Părinţi asupra descoperirii complete a tuturor faptelor şi gândurilor fiecăruia la acea judecată, în faţa tuturor oamenilor şi îngerilor. Ziua aceea va fi ziua descoperirii depline a adevărului, cu privire la toţi, în faţa fiecăruia. Nici un echivoc nu va mai plana atunci în sufletul oamenilor, nu numai în ceea ce priveşte starea lor, dar şi a tuturor oamenilor. Mai ales în privinţa din urmă se va face lumină în suflet, căci starea proprie se va cunoaşte în mare măsură de la judecata particulară. Răul va fi deplin demascat, şi binele, ieşit de sub acoperământ. Orice echivoc va înceta. Regimul pomului cunoştinţei binelui şi răului îşi va fi încheiat stăpânirea ambiguă asupra lumii; nu va mai umbri sufletul omenesc şi planul divin din istoria lumii, pentru că nimeni nu se va mai hrăni din el, minciuna lui fiind dată pe faţă. Fiecare om va cunoaşte urmările de după moarte ale faptelor sale şi va fi judecat şi pentru ele şi fiecare va cunoaşte antecedentele faptelor sale bune şi rele în comportarea înaintaşilor săi şi va cunoaşte just faptele şi valoarea tuturor. Astfel, Judecata din urmă va fi şi o revelare supremă a planului divin în istorie, a contribuţiei aduse de oameni pentru a-l realiza sau împiedica.

Aceasta va arăta că omul a avut o responsabilitate şi pentru desfăşurarea creaţiei de după el în timp, nu numai pentru semenii lui imediaţi. Pilda rea sau bună a fiecăruia a avut repercusiuni asupra lumii întregi. Dar aceasta va arăta că fiecare a trebuit să se angajeze, în măsura posibilităţilor lui, şi direct în viaţa istoriei, susţinând de exemplu credinţa mântuitoare, ideile de dreptate, de frăţietate între oameni. Pe de altă parte, judecata universală va scoate nu numai toate măştile individuale de pe oameni (grandilocvente, făţarnice etc.), ci şi multe măşti de care a fost acoperită istoria ca întreg, sau diferite epoci şi evenimente din cursul ei. (…)

Cei păcătoşi vor fi descoperiţi în toată starea lor ruşinoasă. Cât suntem pe pământ ne putem acoperi în măsură mai mare sau mai mică, pentru că aproapele mai are îndoială asupra calităţii noastre, sau pentru că, dacă unul ne cunoaşte o faptă urâtă, ceilalţi nu ne-o cunosc. Atunci toţi ni le vom cunoaşte.

Dar toţi cei ce au făcut binele se vor bucura deplin de recunoştinţa cu care vor fi întâmpinaţi de toţi cei asupra cărora s-a repercutat binele făcut de ei. Tot binele şi tot răul făcute în lume nu vor apărea ca entităţi abstracte, ci imprimate în starea oamenilor şi în recunoştinţa sau în mustrarea cu care se vor întâmpina unii pe alţii. Căci pe toţi îi vom vedea şi îi vom recunoaşte la Judecata din urmă, cu urmele faptelor noastre în ei şi cu răspunsul lor de recunoştinţă sau de mustrare pentru faptele noastre. Îi vom vedea şi îi vom recunoaşte chiar pe cei asupra cărora s-au repercutat indirect faptele noastre bune sau rele. „Să nu socotească cineva că nu va recunoaşte nici unul pe nici unul la acea înfricoşată judecată şi adunare. Fiecare va recunoaşte pe aproapele lui, nu după chipul trupului, ci după privirea pătrunzătoare a sufletului“1. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Nu vom cunoaşte numai pe cunoscuţi acolo, ci vom privi şi pe cei care n-au ajuns niciodată la vederea noastră“2. Sfântul Vasile cel Mare zice şi el: „Stând de-jur-împrejurul tău, cei nedreptăţiţi de tine vor striga către tine, căci oriunde ţi-ai întoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele. Aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâţi de tine, slujitorii pe care i-ai azvârlit, vecinii pe care i-ai supărat“3.

Din toate părţile toţi îi vor scoate celui ce a făcut rele la vedere şi la suprafaţa conştiinţei toate relele făcute, toate refuzurile de dialoguri frăţeşti cu fapta şi motivele pentru care de acum va fi lăsat într-o însingurare înspăimântătoare şi definitivă. Apoi va urma însăşi această părăsire totală şi definitivă de către toţi; tăcerea şi singurătatea eternă îl vor înconjura ca un ocean; va urma ieşirea lui din orice dialog, din orice comunicare pentru totdeauna. Nu va mai putea apela la nimeni, nu va mai avea ocazia să răspundă nimănui. Se va scufunda în întunericul cel mai dinafară. Neputinţa dialogului va face inutilă şi rugăciunea pentru ei.>>

[cristiboss56]

Cât timp s-a mişcat între oamenii care nu-l cunoşteau, a mai putut (omul) înjgheba un dialog cu cineva, pentru că nu i se cunoştea de toţi nesinceritatea învârtoşată. Acum cade în singurătatea părăsirii şi uitării de către toţi, în extrema opusă sobornicităţii. În aceasta constă iadul. Cât sunt oamenii pe pământ, e un târg unde-şi poate procura fiecare mântuirea, unul dând, altul primind, în vederea ei, rugăciuni şi fapte bune, deci prin apeluri şi răspunsuri, într-un vast şi multiplu dialog purtat între mulţi oameni şi între ei şi Dumnezeu, dând şi primind nu numai oamenii între ei, ci şi Dumnezeu, şi de aceea folosindu-se însutit toţi care dau şi primesc. „Terminându-se târgul, nu mai este negustorie de bunuri. Căci unde mai sunt atunci săracii? Unde, liturghisitorii, unde, psalmodiile? Unde, facerile de bine? Pentru că înainte de ceasul acela ne putem ajuta unul pe altul şi putem oferi iubitorului-de-suflet-Dumnezeu manifestările iubirii de fraţi. Căci primeşte completările lipsurilor făcute celor ce au plecat pe neaşteptate şi nepregătiţi şi le socoteşte ca faptele lor“4.

Lumea ne e dată în faza de construcţie morală şi spirituală, cât suntem pe pământ, pentru ca să participăm toţi la această construire. Dar când s-a sfârşit, nu mai poate participa nici unul la această construire. Căci totul e terminat. Nu mai avem inegalităţi de nivelat, nedreptăţi de îndreptat, frăţietate de realizat. Acolo ne vom bucura de fericirea perfectei comuniuni.

Chiar şi pentru îngeri judecata aceea va însemna o descoperire a planului dumnezeiesc cu privire la lume, aşteptată cu frică şi cutremur5. Iar, întrucât această cunoaştere a tuturor de către fiecare şi a fiecăruia de către toţi înseamnă şi o apreciere, ea implică şi o participare a fie-căruia la judecata tuturor. Dar fiindcă cei drepţi vor fi absolviţi în această judecată, ei nu vor fi judecaţi propriu-zis, adică nu vor fi osândiţi, dar vor osândi împreună cu Dumnezeu pe toţi cei vrednici de osândă şi vor aprecia cu laudă pe cei ce au făcut binele. Aşa se înţelege probabil participarea Apostolilor la judecată (Mt. 19, 28; Lc. 22, 30), care trebuie extinsă la toţi drepţii (1 Cor. 6, 2)6.

Nu putem şti dacă îngerii aşteaptă cu frică acea judecată şi pentru alt motiv decât acela al descoperirii planului de mântuire al lui Dumnezeu. Bulgakov afirmă că şi ei vor fi judecaţi, după cum şi-au îndeplinit slujba de a îndemna pe oamenii daţi în grija lor la săvârşirea binelui şi la evitarea răului; ba, întemeindu-se pe locul din 1 Corinteni 6, 3, afirmă că vor fi judecaţi chiar şi de oameni. Dar Sfântul Maxim Mărturisitorul, care vorbeşte de această frică a îngerilor, aminteşte numai de o judecare a oamenilor7. Frica îngerilor e motivată probabil de măreţia acestui act, ca şi de faptul că mulţi îi vor pierde acum definitiv pe oamenii afiliaţi care le-au fost daţi în grijă. Îngerii poate cunosc şi înainte de judecată mai bine decât oamenii încredinţaţi grijii lor cele ascunse ale lor şi le ţin mai bine minte8. Dar nu cunosc toţi gândurile şi faptele tuturor oamenilor, ci numai pe ale unora. De aceea aşteaptă şi ei cu cutremur marea revelaţie asupra creaţiei şi urmările ei9. Căci revelaţia aceea nu va avea numai un caracter teoretic, arătând doar cum a voit Dumnezeu să devină creaţia şi ce au făcut oamenii din ea, ci va avea drept urmare apariţia unor chipuri noi ale realităţii. Hristos intră prin a doua venire şi prin judecata Sa într-o nouă relaţie cu zidirea, descoperindu-Şi măreţia pe care nu Şi-o descoperise deplin înainte. Aceasta va fi o nouă revelaţie a slavei la care a ridicat omenitatea şi totodată o mai deplină arătare a lui Dumnezeu prin omenitate.

Faptul că Hristos judecă lumea ca om e o nouă cinste în care se arată omul, dar şi o nouă îndumnezeire a omului. În înfăţişarea Lui, de supremă cinste, se va arăta ce ar fi trebuit să devină omul, iar în faptul că trebuie să-i judece pe oameni, contradicţia în care s-au aşezat, sau distanţa la care au rămas faţă de ţinta la care voia Dumnezeu ca ei să ajungă. În Hristos-Judecătorul oamenii vor vedea într-o nouă lumină umanitatea Lui, dar şi pe Dumnezeu într-o nouă descoperire. Iar precum Întruparea a constituit şi pentru îngeri o nouă revelare a lui Dumnezeu prin apropierea Lui de făpturi, prin ieşirea din transcendenţa Lui, inaccesibilă într-un anumit sens, aşa va constitui şi venirea Domnului întru slavă şi arătarea Lui ca Judecător şi pentru îngeri o nouă revelare a lui Dumnezeu şi, totodată, o nouă reliefare a măreţiei omului.>>

* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Partea a şasea: Eshatologia sau viaţa viitoare. Sfârşitul vieţii pământeşti şi viaţa veşnică, cap. II Eshatologia universală, D, E.I.B.M.O., Bucureşti, 2010, pp. 456 - 463.

note

1 Sf. Ioan Damaschin, De iisquidormierunt in fide, P.G. 94, col. 276 A.

2 La Sfântul Ioan Damaschin, ibid., col. 276 B.

3 La Sfântul Ioan Damaschin, ibid., col. 276 C.

4 Sf. Ioan Damaschin, ibid., col. 254 C.

5 Bulgakov, Lestviţa Iacovlea, Paris, 1929, p. 27.

6 J. Rivière, Jugement, art. cit., în Dict. de Theol. Cath., VII, col. 1813.

7 Ep. I către Gheorghie, prefectul Africii, P.G. 91, col. 381; vezi şi Ep. III către Ioan Cubicularul, P.G. 91, col. 416.

8 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ep. 1, P.G. 91, col. 380: „Să privim la toate acestea cu grijă, cum umblăm şi ce hotărâm despre noi, ştiind că mulţi martori nevăzuţi sunt de faţă la cele săvârşite şi gândite de noi, privind nu numai la cele arătate, ci chiar în suflete şi vădind cele ascunse ale inimii“.

9 Bulgakov, Lestv. Iacovlea, p. 94-95.

[cristiboss56]

În viziunea patristică, iubirea lui Dumnezeu este ca un foc, un acelaşi foc care-i cuprinde pe toţi oamenii. Pentru cei care s-au pregătit să se întâlnească cu această flacără dumnezeiască - Iubirea - ea este mângâiere, căldură bineplăcută, dulceaţă fără sfârit, lumină lină. Pentru cei care s-au obişnuit cu faptele întunericului şi care nu au primit Iubirea, focul este perceput ca ardere, este un adevărat chin - de aceea se vorbeşte de chinurile iadului.

Duminica aceasta este numită, în calendarul ortodox, Duminica înfricoşătoarei Judecăţi. În pericopa evanghelică ce se citeşte la Sfânta Liturghie în această zi (de la Matei 25, 31-46), ni se dezvăluie criteriile după care vom fi evaluaţi, după modul în care am avut sau nu milă de cei flămânzi sau însetaţi, de cei goi, de cei străini, de cei bolnavi sau de cei din temniţă. Este numită înfricoşătoare această Judecată finală pentru că va fi înfricoşător să-L vezi pe Hristos Domnul, venind întru puterea slavei sale. Dar mai este înfricoşătoare această judecată şi prin prisma a ceea ce vom auzi atunci şi anume vom auzi criteriile după care suntem împărţiţi şi trecuţi de-a dreapta sau de-a stânga, fiind împărţiţi după cum desparte păstorul oile de capre.
Amănuntul pe care-l sesizez în modul în care ne împarte Domnul este acela că nu ne poziţionează pe unii deasupra, iar pe ceilalţi jos, undeva în adânc. Ci ne pune de-a dreapta sau de-a stânga. Un detaliu care dezvăluie o topică a iubirii divine, nu abilităţi de gospodar care-şi face ordine în propria-I ogradă. În imaginarul colectiv, raiul este poziţionat undeva sus, în cer, iar iadul în adâncurile pământului. Psalmistul însuşi ne spune: "De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti" (Psalmi 138, 8). Totuşi, Hristos - Domnul şi Judecătorul - ne pune pe un acelaşi plan, de-a dreapta şi de-a stânga, iar nu sus şi jos. De ce oare acest lucru? Să încercăm a înţelege această dumnezeiască "re-poziţionare", înregistrată pe traseul parcurs de la Vechiul Testament la Judecata de Apoi, via Noul Testament.
În primul rând, sesizăm faptul că pe toţi ne pune Domnul lângă Dânsul, iar El este în centru. De aceea noi spunem că totul este hristocentric. Nu poate fi alt centru pentru om, pentru lume, pentru întreaga creaţie decât Hristos Domnul. Pe de altă parte, El adresează îndemnul "veniţi" celor "binecuvântaţi", şi "duceţi-vă de la Mine" celor "blestemaţi". Ambele mişcări sunt însă cumva în acelaşi plan, în planul iubirii lui Dumnezeu pentru om. Iar mişcarea aceasta, deşi pare a fi o decizie de nuanţă juridică a Împăratului, nu este altceva decât o continuare a mişcării pe care noi am deprins-o în timpul vieţii pământeşti, aceea de a ne apropia sau de a ne îndepărta de Dumnezeu. El nu ne forţează să ne depărtăm, nu ne alungă, după cum nu ne trage cu sila către Dânsul, ci porunceşte ca fiecare să facă acea mişcare pe care a ales să o facă liber fiind.
Configuraţia aceasta finală, geometria aceasta eshatologică, e şi cea mai puternică dovadă a iubirii constante, veşnice a lui Dumnezeu pentru toţi oamenii. Dumnezeu ne-a adus din nefiinţă la fiinţă din iubire. El ne iubeşte dumnezeieşte, nu aşa cum putem noi să ne iubim unii pe alţii: nu ne iubeşte doar pentru o vreme sau când Îl iubim, la rându-ne, nu ne iubeşte doar când suntem virtuoşi, când ne rugăm sau când suntem în biserică, ci ne iubeşte şi când desfrânăm şi când facem lucruri urâte şi când facem crime şi când facem alte şi alte blestemăţii pe care El nu le suferă. El e singurul care poate să iubească persoana chiar şi (mai ales) când faptele persoanei sunt de nedorit. (Ispita noastră, a oamenilor furaţi de logica lumească, este de a confunda pe cel din faţa noastră cu ceea ce vedem - sau ni se pare că vedem - noi la el...). Şi Dumnezeu ne iubeşte necondiţionat nu doar aici, pe pământ. Noi ştim că El nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu; şi există tendinţa de a considera că, după moarte, după ce acesta nu mai are nicio şansă de a se pocăi, păcătosul nu ar mai fi iubit de Dumnezeu. Faptul că Domnul continuă să ne iubească indiferent de alegerile noastre şi, mai ales, de opţiunea noastră finală, reiese limpede din cum împarte omenirea. Pe cei care nu răspund iubirii Sale îi pune, într-adevăr, de-a stânga, dar în continuare pe aceeaşi linie a iubirii Sale care merge de la dreapta la stânga. Nu este altă iubire, este o aceeaşi iubire cu care iubeşte şi pe sfinţii săi şi cu care iubeşte şi pe cei care nu au răspuns chemării Sale şi s-au făcut pe sine, în felul acesta, "blestemaţi".
Ce poţi să-i faci unui vrăjmaş
În viziunea patristică, iubirea lui Dumnezeu este ca un foc, un acelaşi foc care-i cuprinde pe toţi oamenii. Pentru cei care s-au pregătit să se întâlnească cu această flacără dumnezeiască - Iubirea - ea este mângâiere, căldură bineplăcută, dulceaţă fără sfârșit, lumină lină. Pentru cei care s-au obişnuit cu faptele întunericului şi care nu au primit Iubirea, focul este perceput ca ardere, este un adevărat chin - de aceea se vorbeşte de chinurile iadului. Deci este acelaşi foc, aceeaşi iubire a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi, dar noi o primim în chip diferit. Sf. Ap. Pavel îndeamnă, în epistola sa către romani: "Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui" (Romani 12, 20). Dacă cineva urăşte pe un altul, iar din partea celui pe care-l urăşte nu vine tot ură, ci vin fapte ale iubirii, acel suflet împovărat cu ură se chinuie mult. Căci nu poţi să urăşti pe cineva, acela să-ţi răspundă cu bine la răul tău, iar tu să stai liniştit. Ori primeşti iubirea lui şi alungi ura din inima ta, iubind, la rândul tău, ori continui să urăşti, dar te chinuieşti, astfel, căci reacţia celuilalt nu-ţi mai alimentează această ură pe care o porţi în suflet. Tu ai prefera să primeşti drept răspuns tot un rău, ceva care să-ţi alimenteze ura, astfel ca tu să te mobilizezi şi mai mult, să te războieşti cu acela şi mai mult, în speranţa că îl vei supune, că-l vei frânge cu forţa acestei uri (care, nu de puţine ori, îmbracă şi chipul corectitudinii sau al dreptăţii)... Aşa se va întâmpla cu cei care vor fi de-a stânga, care vor gusta chinurile veşnice pentru că nu vor accepta să primească iubirea lui Dumnezeu - iar chinul lor este acesta: să urască pe Cel care îi iubeşte.
De aceea avem absolută nevoie să ne pregătim de pe acum de întâlnirea cu Domnul. Să nu ne amăgim că abia după ce murim ne putem întâlni cu Hristos; dacă nu ne întâlnim acum, aici, în această lume, dacă nu lăsăm acum iubirea Lui în inima noastră, atunci nu vom avea (dobândi) capacitatea de a face acest lucru după moarte. Iar pe Hristos îl întâlnim în fiecare dintre cei de lângă noi. De aceea zice celor milostivi: "întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut" (Matei 25, 40). Ceea ce înseamnă că Hristos este tainic acolo, în fratele nostru şi-n relaţia cu fratele nostru, iar noi putem să ne agonisim fie bucuria veşnică, fie chinuri veşnice, după cum ne raportăm la acesta. De iubit, vom fi iubiţi în veşnicie. Primirea acestei iubiri depinde de noi, de cum ne deschidem sau nu inima. Iar drama noastră survine când nu ne deschidem către această iubire a lui Dumnezeu. El aşteaptă ca fiecare suflet să se întoarcă şi să înţeleagă că este Iubirea cea care bate la uşa inimii lui, dar nu bate de undeva din exterior, ci din interior. De aceea Domnul spune în Apocalipsă (3, 20): "Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine". Iar, în Evanghelii, Mântuitorul spune: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu" (Matei 6, 33) şi aceea este "înăuntrul vostru" (Luca 17, 21). Nu căutăm împărăţia pe undeva prin alte sisteme solare sau cu ochii pe cer, ci înlăuntrul nostru. De acolo, Hristos vrea să vină în viaţa noastră. Acum.