Harul

Mai precis, că ne împărtășim din lumina Soarelui, nu din materia sa.

Totuși, de focul Dumnezeirii ne atingem fără să ne ardem, pentru că, așa cum spunea Părintele Galeriu, focul Duhului Sfânt arde, dar nu mistuie.

Așa cum spunem cu Sfântul Simeon Noul Teolog: „bucurându-mă și cutremurându-mă, cu focul mă împărtășesc; iarbă uscată fiind eu, și - străină minune! - mă răcoresc nears, ca rugul de demult, care, aprins fiind, nu se mistuia.”

[zaharia_2009]

Eu nu doresc sa lungesc acest subiect si nici nu doresc sa dau in savntisme deoarece aici nu este locul . Lucrurile fine , profunde, stiintifice (este vorba de stiinta dogmaticii) se port in cercuri adecvate, altminteri comunicarea devine imposibila (vorba lui Creanga : un mut striga la un surd... !).
S-ar gasi oameni aici pe forum care sa jure si sa sustina cu tarie si sa dea cu cpoy-paste ca "de ce-ul" este defapt "pt. ce " si ca "nu-ul" are sensul de "intocmai, ba da" !

Deci revenind , eu consider ca pt. nivelul forumului, rugaciunile si Canoul pt. impartasanie sunt elocvente si arata cu cine ne impartasim in chip real.

Mai mult de atit nu mai pot discuta !


NB: doar neoprotestantii considera impartasirea simbolica (tot asa , ca o atingere de ceva , ca o comemorare a ceva, ca o influenta a ceva , ca o umbrire a ceva ... fara a fi defapt in chip real cu acel Cineva) dar si la fel de interesanta este teoria catolica a Sf. Taine si a prezentei Dumnezeirii in ele in chip real !



Dar sa renuntam la OFF TOPIC !

[dobrin7m]

Că umblă cu el cu faţa ascunsă şi-l încearcă la început cu ispite şi-l înfricoşează şi-l
strâmtorează, şi-l chinuieşte cu învăţătura sa, până ce va prinde încredere în el şi-l va ispiti
întru îndreptările sale. Şi iarăşi se va întoarce drept la el şi-l va veseli şi îi va descoperi lui
cele ascunse ale sale. Iar de va rătăci, îl va părăsi şi-l va da în mâinile căderii lui (Sir. 4,18-
21).

Există în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament multe locuri în care se zugrăveşte viu
şi precis starea lăuntrică a membrilor Bisericii harice neotestamentare. Printre cele mai bune
dintre ele se numără, fără îndoială, cel transcris mai sus, în care sub numele de înţelepciune
putem înţelege lucrarea harului Preasfântului Duh, Care chiverniseşte cu înţelepciune
mântuirea fiecărui suflet.


Ce anume se spune aici despre harul Duhului Sfânt, care îl călăuzeşte pe om spre
mântuire?
Se spune că acest har, când se sălăşluieşte în sufletul care i s-a deschis, la început
lucrează în el mai mult sau mai puţin în ascuns, şi - de cele mai multe ori, de altfel - cu
asprime şi oarecum poruncitor. Apoi, dacă în aceste condiţii cineva îi rămâne credincios şi nu
încetează să caute sfinţirea lui deplină, harul se îndreaptă spre acela direct, începe să lucreze
asupra sufletului în mod deschis, îl înveseleşte şi îi vesteşte tainele sale. Dimpotrivă, dacă
cineva îi nesocoteşte insuflările şi se rătăceşte, atunci şi harul îl părăseşte, lăsându-l pierzării,
pe care singur şi-a căutat-o.

[dobrin7m]

"Ca să nu părem arbitrari în astfel de gânduri, referitoare tocmai la lucrările harului,
prezentăm părerea despre această chestiune a celui mai mare dintre asceţi.
„Harul - spune Sfântul Macarie cel Mare - este prezent necontenit în om (în creştin) şi,
unindu-se şi înrădăcinându-se în inima lui încă din fragedă copilărie, ca ceva natural şi de
nedespărţit, se contopeşte cu el, devenind ca o singură fiinţă cu el: însă îl influenţează pe om
în moduri diferite, după bunul său plac, şi ţinând seama de folosul urmărit”.
Această putere a harului lui Dumnezeu, care se află în om şi este darul Sfântului Duh,
pe care sufletul credincios cu mare trudă se învredniceşte să îl primească, se dobândeşte cu
multă aşteptare, cu îndelungă răbdare, prin ispite şi prin încercări”; „cu multă şi îndelungă
răbdare, cu înţelepciune şi prin tainică încercare a minţii începe să lucreze în omul care s-a
nevoit deja vreme îndelungată în diferite încercări. Şi numai atunci lucrarea harului se va arăta
în el desăvârşită, când, după multe încercări, voinţa lui se va înfăţişa bineplăcută Sfântului
Duh şi se va arăta vreme îndelungată răbdătoare şi de neclintit în această lucrare”; „când
sufletul nu va mânia cu nimic Duhul, ci va fi de acord cu harul în toate poruncile, atunci el se
va învrednici să se elibereze de toate patimile şi va fi cu totul înfiat de Duhul”.

[dobrin7m]

"De ce harul Sfântului Duh lucrează astfel? De ce nu îşi revarsă din primele clipe
mângâierile asupra sufletului care îl caută pe Domnul, mai ales că aceste ispitiri servesc
uneori ca piatră de încercare pentru un suflet neexperimentat şi slab?
În general vorbind, la aceasta există un singur răspuns. Desigur că nu se poate lucra
altfel pentru convertirea şi îndreptarea păcătosului, dacă înţeleptul har dumnezeiesc alege
această cale şi nu o alta. Înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a pus parcă drept lege neabătută să nu
împlinească imediat făgăduinţele făcute, ci după o încercare destul de îndelungată şi uneori
deosebit de anevoioasă. Lui Avraam i s-a făgăduit înmulţirea urmaşilor ca stelele cerului şi ca
nisipul de la marginea mării, dar apoi i s-a poruncit ca însăşi sămânţa făgăduinţei să o aducă
jertfă Celui Care i-a dat făgăduinţa. Lui Iosif, visele îi vesteau slava şi înălţarea deasupra
fraţilor săi, dar până atunci el suferă chinuri, este vândut în ţară străină şi e aruncat în temniţă.
David este uns pentru împărăţie încă din tinereţe, dar câtă ocară, câtă prigoană şi câte
primejdii nu a îndurat până la dobândirea coroanei împărăteşti! Aceeaşi lege, a încetinirii întru
ispitire, o respectă şi preaînţeleptul har, chivernisind mântuirea sufletului păcătos. Mari sunt
făgăduinţele harului, dar pentru dobândirea lor trebuie să te aşezi sub greutatea crucii."

[dobrin7m]

"De altfel, întrucât Dumnezeu, preaînţelept în lucrarea Sa asupra făpturii, ia în
considerare şi însuşirile făpturii, atunci, bazându-ne pe noţiunea de stare păcătoasă a
sufletului, putem ajunge la unele temeiuri lămuritoare de ce harul lui Dumnezeu, chivernisind
mântuirea omului, lucrează la început în ascuns şi cu asprime. O astfel de lucrare a harului
este necesară, date fiind: însuşirea inimii păcătoase, care este curăţită de har; principala
condiţie de mântuire şi de transfigurare harică şi cu precădere, în scopuri morale.
Între convertire şi sfinţire, locul de mijloc trebuie să-l ocupe îndreptarea sau curăţirea:
altminteri, ce părtăşie are lumina cu întunericul? Această curăţire poate fi mai mult sau mai
puţin îndelungată, mai mult sau mai puţin anevoioasă, în funcţie de starea morală a celui adus
la cuvenita desăvârşire creştină; în orice caz, ea este chinuitoare. Păcatul a pătruns în adâncul
cel mai intim al fiinţei omeneşti, de acolo s-a ramificat în diferite porniri, obiceiuri şi patimi
şi, străbătând întreaga fiinţă a omului, s-a răspândit în afara lui şi l-a legat de lucrurile
sensibile cu legături, aproape tot atât de solide ca şi legăturile existenţei. Cu oricâtă grijă vei
curaţi de păcat fiinţa molipsită de el, nu poţi să nu-i pricinuieşti durere, după cum nu poţi să
nu pricinuieşti durere când scoţi un ghimpe din carne vie. Inima, împătimită de ceva, pătrunde
parcă singură în obiectul patimii; rupând inima de obiectul patimii, ori rupând obiectul de ea,
desprindem parcă o parte chiar din inimă, îndreptarea este chinuitoare: de aceea, sufletul nu
vede mângâierile harului, care săvârşeşte această îndreptare."

[dobrin7m]

Citind cu atentie sporita cuvintele Sf. Teofan Zavoratul vedem deslusit unele temeiuri la faptul ca nu se poate mantuire doar prin credinta asa cum sustin unii, fara faptele credintei. Vedem destul de clar si inca si mai clar am vedea daca am primi experienta harului, ca nu exista partasie a intunericului pacatos din noi cu lumina Duhului Sfant.
Daca ar ajunge credinta pentru mantuire, ar trebui ca atunci cand am primi credinta, Harul ar veni, ne-ar tamadui si am deveni sfinti. Caci tamaduire inseamna despatimire, inseamna suflet curatit, inima si minte curatita. Daca este asa de ce totusi cel care crede mai continua sa pacatuiasca? Si daca continui sa pacatuiesti mai poti spune ca esti curatit? Si daca nu esti curatit mai poti spune ca te mantui?

Harul te cerceteaza intr-ascuns la inceput ca pedagogie spre indreptare din mila Domnului si din iubirea Lui pentru oameni. Daca staruiesti in nevointa prin faptele credintei primesti si roadele cele bune.
Toate aceste rataciri ca te mantui prin credinta, fara faptele credintei, vin din inchipuire. In marea dorinta de a cunoaste pe Hristos cat mai repede si cat mai usor, omul isi inchipuie ca daca spune cred in Tine Doamne gata l-a castigat pe Hristos in inima sa si suferintele au disparut Si cum sa nu cada usor in ispita inchipuirii cand nu are termen de comparatie cu ce inseamna cu adevarat sa aiba pe Hristos in inima sa! Ca sa fi ferit de o astfel de inselare trebuie sa asculti. Aici intervine ascultarea, lepadarea mandriei si dobandirea duhului umilit, a inimii infrante.

Despatimirea nu este ceva nou pentru nimeni. Asa au facut toti sfintii, toti ascetii de la Hristos pana astazi. calea aceasta au ales-o toti cei care s-au mantuit.

[cezar_ioan]

Si totusi pasarea isi ia zborul. Poate gasim si cateva cuvinte despre tot ce facem noi ca sa speriem pasarea...
De ce ne paraseste harul, atat cat va fi dobandit fiecare?

Uneori mi s-a parut ca traiesc o clipa de pace si un sens al lucrurilor apropiat de ceea ce mi-a spus Biserica, Evanghelia...
Cum s-a petrecut pierderea? Cum a fost ridicarea harului, pierderea binecuvantarii, a mirului din frunte insemnat de preot?

Un gand de mandrie (eu acum sunt in har, iata...) cu sensul ca am eu o insusire aparte, ceva mai de soi ca restul muritorilor.
O grosolanie, cat de mica in aparenta, mare insa in resorturile adinci ale mintii. Un varf de iceberg care ascundea un colos de aroganta si impietrire.
O decizie lipsita de dragoste. Un act de razbunare, care parea a fi doar din dreptate, vai...
O nevinovata placere, care imi purta mintea pe mari de iluzii si visuri...
O rugaciune plictisita ori fariseica.
Un refuz al cererii cuiva, doar din teama sau din simplu egoism sau din gandul ca am mai dat deja... Ca ar putea sa mai dea si alti frati...
O criticare a unui preot...
O cat de mica abatere de la duhul umilit si inima infranta....
Si gata!
Pasarea si-a luat zborul.

Orice act lipsit de gingasie al fiintei mele a fost o piatra zvarlita, daca nu in Duh, cu siguranta in alte fapturi delicate ale vazduhului...
Orice grosolanie, orice graba neghioaba, orice infatuare, orice nerabdare, orice iuteala, orice zvac al maniei....
Si pasarea isi ia zborul!
Restul este iluzie. Sau, poate pocainta. Catarare, din nou si iar si iara...