Despre libertate

[Decebal]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Eliberat o data prin Botez, tu singur te-ai vandut pentru o iluzie de libertate.

Numai naşterea din nou, de sus, din Dumnezeu legitimează purtarea numelui de creştin. Numai credinţa în Dumnezeul cel adevărat şi cunoaşterea adevăratului Dumnezeu poate legitima purtarea numelui de creştin. În afara acestor premise purtarea numelui de creştin este ilegitimă.

Este vorba deci despre credinţa adevărată, iar aceasta nu doar în conţinutul ei doctrinar ci mult mai mult în conţinutul ei de experienţă şi de raportare prin ea a omului la Dumnezeu şi la Hristos. Credinţa de fast-food nu mântuieşte. Sfinţii Părinţi şi teologii autentici ai Bisericii întotdeaua au vorbit despre credinţă referindu-se la fenomenul autentic al credinţei. Şi numai printr-o credinţă autentică, serioasă şi tratată cu toată seriozitatea putem vorbi despre mântuire şi mai ales despre naşterea din Dumnezeu. La Sfântul Chiril lucrul acesta se vede şi în citatele acestea şi în toată opera lui, şi este în mod evident că aceasta era învăţătura lui, că naşterea din Dumnezeu nu are loc fără credinţă, fără credinţa adevărată şi autentică în Dumnezeu, în Hristos, etc, şi nu are loc fără credinţa personală, adică a fiecăruia dintre noi, spre deosebire de ceea ce cred unii sau alţii aşa zişi ortodocşi cum că naşterea din Dumnezeu ar avea loc printr-o mărturisire formală şi formalistă, şi mai mult făcută de alţii, în numele celui botezat când nici nu ştie pe ce lume trăieşte.

Adevărata viaţă în Hristos, nu una trucată, trebuie să treacă deci printr-o adevărată naştere din Dumnezeu. Însă lucrurile nu se opresc la credinţă. Pentru ca Hristos să ia cu adevărat chip într-un om şi ca astfel acel om să poată fi cu adevărat numit un creştin, nu doar un simplu botezat oarecând, pentru ca să devină cu adevărat o persoană creştină, iar nu un individ "creştin" al societăţii fast-food, procesul de naştere, de înrădăcinare autentică în Hristos şi în Duhul Sfânt trebuie să meargă dincolo de credinţă, dincolo de harul premergător şi chiar dincolo de harul Botezului: trebuie să se treacă prin calea poruncilor lui Hristos, trebuie să se treacă prin calea răstignirii, a morţii şi a învierii în asemănarea mistică cu calea pe care Hristos Însuşi a parcurs-o. După cum foarte clar spune Hristos în Evanghelia după Ioan rămânerea în cuvântul lui Hristos ne garantează cunoaşterea adevărului şi primirea libertăţii, şi numai în astfel de context putem discuta despre o viaţă cu adevărat liberată spre Dumnezeu şi în Dumnezeu, în adevăr. De aceea şi spuneam că pentru o autentică naştere din Dumnezeu rămânerea în cuvântul lui Hristos este obligatorie, altfel este o naştere de faţadă, una exterioară, una care nu atinge fibrele cele mai profunde ale spiritului. Rămân şi răstignirea, moartea şi învierea mistică cu Hristos.

Cam aşa au fost şi sunt tratate lucrurile prin prisma Sfintei Tradiţii a Bisericii lui Hristos. Şi cum Hristos vorbea despre două căi, una strâmtă pe care merg puţini la viaţă şi una largă, şi aici se poate vorbi despre două căi care ni se deschid înainte: calea regală a Sfintei Tradiţii a Bisericii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte calea tradiţiilor strămoşeşti şi a creştinismului fie de fast-food, fie de peticeală. Toată problema este ca aceia care au ales calea mai largă, tradiţiile strămoşeşti şi creştinismul de peticeală să nu pretindă că ei sunt calea regală a Tradiţei Sfinte, să se ţină băieţaşii în limitele lor, acolo cuminţi în banca lor, în spoiala lor de creştinism.

"Prin acest fapt (al împroprierii firii umane, individuale şi generale, de către Domnul) fiecare dintre noi avem putinţa de a ajunge <<personalităţi>> creştine, în măsura în care acceptăm ca unic subiect al firii noastre pe însuşi Logosul dumnezeiesc, şi în care <<persoana>> noastră este chiar aceea a Lui - în care <<nu mai sunt eu cel care trăieşte, ci Hristos trăieşte în mine!>> Din punct de vedere religios, cel care nu acceptă această înlocuire a propriului <<eu>>, cu acela al lui Iisus Hristos, nu a murit, ca să vieze în El - acel în Hristos al Sfântului Apostol Pavel -, şi nu a primit o reală personalitate creştină şi o adevărată viaţă, nu poate forma un <<alter Christus>>, cu propria fire omenească" (Nicolae Chiţescu, teolog dogmatist ortodox)

„Oricine este născut din Dumnezeu nu comite păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în el şi nu poate să păcătuiască pentru că este născut din Dumnezeu. În aceasta se recunosc fiii lui Dumnezeu şi fiii diavolului: oricine nu săvârşeşte dreptatea şi nu-l iubeşte pe fratele său nu este din Dumnezeu.” (1 Ioan 3, 9-10)

[MihaiG]

În prealabil postat de Decebal

Numai naşterea din nou, de sus, din Dumnezeu legitimează purtarea numelui de creştin. Numai credinţa în Dumnezeul cel adevărat şi cunoaşterea adevăratului Dumnezeu poate legitima purtarea numelui de creştin. În afara acestor premise purtarea numelui de creştin este ilegitimă.

Şi, după acest criteriu, dumneata crezi că porţi în mod legitim numele de creştin ? Dacă da, când şi cum te-ai născut din nou, de sus ? Dacă nu, şi deci eşti un creştin ilegitim, ce-ţi conferă autoritate să dai lecţii altora despre creştinism ?

[Demetrius]

În prealabil postat de Decebal

Numai naşterea din nou, de sus, din Dumnezeu legitimează purtarea numelui de creştin. Numai credinţa în Dumnezeul cel adevărat şi cunoaşterea adevăratului Dumnezeu poate legitima purtarea numelui de creştin. În afara acestor premise purtarea numelui de creştin este ilegitimă.

[/i]„Oricine este născut din Dumnezeu nu comite păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în el şi nu poate să păcătuiască pentru că este născut din Dumnezeu. În aceasta se recunosc fiii lui Dumnezeu şi fiii diavolului: oricine nu săvârşeşte dreptatea şi nu-l iubeşte pe fratele său nu este din Dumnezeu.” [i](1 Ioan 3, 9-10)

Ce frumos ai spus și ai argumentat!

Totuși eu eram de părere că numele de creștin ”se scrie”(se obține) cu sânge și astfel se înscrie în versetele apostolului Ioan postate de tine, la care eu adaug:
29. Caci de dragul lui Hristos vi s'a dat voua nu numai sa credeti in El, dar si sa patimiti pentru El,(Fil1,29)

Dacă mă feresc de botezul cu sânge(să pătimesc pentru El conf Fil1,29) înseamnă că ”mă laud” cu numele de creștin; până atunci nu-s cucernic, ci părelnic.
12. Prigoniti vor fi si toti cei ce voiesc sa traiasca cucernic in Hristos Iisus. (2Tim3,12)

[Decebal]

Ca să vedem mai mult care este poziţia Tradiţiei Sfinte a Bisericii lui Hristos în problema libertăţii, spre deosebire de poziţia celor lipsiţi de libertate creştină şi închişi în tot felul de iudaisme care pretind că ar fi creştinism, fac apel din nou la Chiril al Alexandriei, mai precis la anumite comentarii ale sale la Ioan 8, 30-36, şi la notele lui Dumitru Stăniloae pe marginea textului sfântului părinte. Libertatea mai poate fi identificată şi prin înfierea „dumnezeiască”, prin naşterea din Dumnezeu la o nouă viaţă în Hristos, ca fii ai lui Dumnezeu, dar şi prin îndreptarea prin credinţă (prin credinţa în Iisus Hristos şi în opera Sa mântuitoare) despre care ne vorbeşte atât de insistent apostolul Pavel. Nu există libertate autentică decât prin relaţia în Duhul cu Iisus Hristos, Acesta fiind Cel Care are puterea să dea eliberarea şi Care eliberează şi înfiază la propriu prin Duhul Său cel Sfânt. Prin urmare, pentru a ajunge la eliberare şi la libertate, care sunt produse ale harului lui Dumnezeu, ceea ce trebuie cultivată este relaţia de credinţă cu Iisus Hristos, Mântuitorul, relaţia conştientă ca urmare a chemării harului lui Dumnezeu. Libertatea este starea în care Hristos prin harul Duhului ne pune, şi este vorba despre libertatea faţă de păcat, însă din punctul meu de vedere nu este doar o libertate faţă de păcat, ci şi faţă de lumesc, faţă de orice este în cele din urmă neduhovnicesc, pentru că trupul luptă împotriva Duhului, chiar dacă nu orice este lumesc poate fi catalogat în mod necesar ca fiind ceva păcătos. Dar Hristos a venit să rupă lanţurile robiei, şi „în Hristos” este libertatea creştină, în relaţia autentică de credinţă, iubire şi ascultare faţă de Hristos în Biserica Sa, relaţie în care creştinul primeşte îndreptarea iniţială dar şi puterea unei tot mai profunde îndreptări ontologice, primind puterea de la Hristos prin Duhul de a rezista păcatului, de a nu mai păcătui treptat, treptat. Libertatea de rău şi libertatea spre dreptate, adevăr şi iubire, aceasta este libertatea pe care Hristos o dă creştinilor în Biserică.

Este de observat din nou accentul pe care Chiril al Alexandriei îl pune pe îndreptare prin credinţă, iar nu pe vreo „iniţiere mistică” a bebeluşilor sau chiar a altora care nu au prea multe în capul lor mai mult decât nişte bebeluşi, atunci când vine vorba despre viaţa spirituală. Şi acest accent este pus şi de Stăniloae, care aduce nişte nuanţări, nişte aspecte noi, specifice teologiei sale, în notele sale comentariu.

De aceea calea spre libertatea este în Harul lui Dumnezeu, în Sfintele Taine, în credinţa în Hristos, în relaţia duhovnicească directă cu Iisus Hristos, relaţie în care sufletul capătă efectiv la modul conştient Viaţa cea nouă, care eliberează de moartea păcatului şi a ignoranţei. De aici trebuie pornit, cu harul lui Dumnezeu, de la cultivarea relaţiei vii, autentice cu Hristos Iisus Mântuitorul, iar nu de la o obedienţă oarbă, sclavagistă faţă de nişte porunci ale unei Legi a lui Dumnezeu nedefinite. Cum spune apostolul Pavel, noi, creştinii (în măsura în care chiar suntem creştini, iar nu „de paie”) suntem sub Har, nu sub Lege, şi prin urmare orice întoarcere de la Har la Lege este o cădere din Har şi o întoarcere la o stare de robie şi de robi. Dar Hristos a spus clar: „de azi nu mai sunteţi robi, ci Îmi sunteţi prieteni”. Iar prietenii, fiii au moştenire veşnică în Casa lui Dumnezeu. Asta nu înseamnă vreo sfidare a Legii, sau a poruncilor dumnezeieşti, ci dimpotrivă, Harul nu doar că nu sfidează legea, ci o întăreşte, pentru că numai prin Harul eliberator, transformator al lui Hristos căpătăm puterea de a înfăptui faptele Legii, de a nu păcătui, de a ne construi cumva chiar prin noi înşine, sub inspiraţia Duhului, propria noastră libertate în conştiinţa adevărului.

Viziunea iudaizantă propusă mai sus este una în fapt eretică şi de inspiraţie eretică. Este aplicarea în practică a unei forme de erezie iudaizantă, în care libertatea este primită printr-un botez care nu presupune nici un angajament al credinciosului, după care acestuia i se cere în mod imperativ să împlinească nişte porunci fără a parcurge calea normală a credinţei, a trăirii conştiente a harului şi iubirii Domnului Iisus Hristos, a unei căi de răstingire faţă de lume; pentru că libertatea nu poate fi obţinută în afara Crucii lui Hristos, dar nici în afara crucii personale, pentru că foarte clar a spus Hristos că dacă cineva vrea să Îl urmeze, atunci să se lepede de sine, să îşi ia crucea şi să Îl urmeze pe Hristos. Calea este deci prin urmarea sau imitarea lui Hristos, pentru că „cine zice că rămâne în El este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El” (I Ioan 2, 6). Calea crucii, calea „răstignirii” faţă de păcat, calea răstignirii faţă de lumesc, faţă de mundan, faţă de derizoriu, faţă de lipsa de seriozitate, aceasta este calea spre libertate, iar nu o obedienţă oarbă, de tip sclavagist faţă de un Dumnezeu care în realitate se simte că nu este Dumnezeul-Cel-Viu al Scripturii, al Tradiţiei, al Bisericii, după o eliberare, mai mult sau mai puţin, însă eliberare care nu este simţită ci doar trebuie acceptată pentru că alţii, „binevoitori”, vor să convingă că lanţurile şi chingile lipsei lor de libertate este de fapt adevărata libertate, iar nu alta.

„Căci, eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu. M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu lepăd harul lui Dumnezeu; căci dacă dreptatea vine prin Lege, atunci Hristos a murit în zadar.” (Galateni 2, 19-21)

„Căci în Hristos Iisus, nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credinţa care este lucrătoare prin iubire.” (Galateni 5, 6)

„Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume! Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă.” (Galateni 6, 14-15)