Inhumare versus incinerare

[ixlucian]

Vad ca iarasi s-a deturnat discutia...
In fine, citatele din Sfanta Scriptura pe care le-a adus cineva sunt destul de irelevante. Bineinteles ca se spune clar ca "din pulbere de pamant ai fost luat si in pulbere de pamant te vei intoarce", dar nu se indica modul in care se va face aceasta.
Deci, ca regula generala:
- oamenii se inhumeaza, adica se pun sau nu in cosciug, iar apoi se introduc intr-o groapa in pamant. Domnul Iisus nu a fost ingropat ci "pus in mormant", chiar daca acela era modul lor de ingropare in cultura evreiasca. Ceea ce nu ne da noua dreptul sa ne facem cripte si cavouri...
- daca noi inca mai avem spatiu pentru ingropare, unii nu dispun de asa ceva... sa nu ii judecam pentru ca apeleaza la aceste metode mai putin crestine [cred ca unul din motivele pentru care crestinii nu apelau la incinerare era similaritatea cu riturile pagane in care se sacrificau oameni pe altar si se incinerau].
- nu cred ca acea comparatie cu oficierea casatoriilor dintre homosexuali este cat de cat pe aproape:
- in Sfanta Scriptura este clar scris ca sodomia/homosexualitatea este un pacat
- despre modurile de inmormantare se vede clar ca nu sunt legi stabilite

[AlinB]

În prealabil postat de ixlucian

Vad ca iarasi s-a deturnat discutia...
In fine, citatele din Sfanta Scriptura pe care le-a adus cineva sunt destul de irelevante.

Sa inteleg datorita faptului ca in Sf. Scriptura nu scrie nimic expres despre fumat, voi la "adunare" aveti "coltul fumatorului" pentru pauzele de rugaciune?

[Marius22]

Redau mai jos cuvintele Parintelui Dimitrie Staniloae, tiparite in urma cu peste 70 de ani in Telegraful Roman:

"Pe fata celui disparut raman imprimate caracterele sufletului si dupa ce a murit. Cand privesti la ea, nu poti sa nu ai impresia ca cel mort traieste, ca fata lui continui sa aiba un sens, sa exprime un caracter, un ansamblu de sentimente, aceleasi pe care le-a exprimat cat era viu. Cum sa arunc in foc aceste sensuri, cum sa ard o fata care continua sa-mi exprime ceea ce mi-a exprimat o viata intreaga? Cum sa dau focului o imagine scumpa, un vas in care a palpitat un suflet ce mi-a fost drag si respectat? Pretuiesti o haina veche, un obiect de care te-ai servit odata tu sau cei apropiati; cum sa nu pretuiesti trupul care a cuprins tot sufletul si toata viata celui scump?

Nu este mai bine apoi pentru sufletul meu sa ramana cu impresia ca cel mort a plecat numai, decat sa-mi produc pe cale silita senzatia distrugerii lui? Nu corespunde mai bine credintei crestine aceasta impresie de plecare a celui raposat, decat senzatia dura de distrugere?

Cand este ars in fata mea si mi se da la urma un pumn de cenusa, mi-am produs tocmai aceasta senzatie de definitiva distrugere, pe cand, daca i-am acoperit fata cu giulgiul pamantului, raman in adancurile sufletului cu un sentiment ca numai cel mort a plecat intr-o alta lume, in care continua sa traiasca, ca numai el doarme; doarme in relatie cu noi, caci cu o fata interioara este intors spre o alta viata mai frumoasa.

Porunca dumnezeiasca de a nu ucide are apoi referinta si fata de trup. Nimic din ce este omul n-avem voie sa ucidem, ci sa lasam sa sfarseasca prin aceeasi voie dumnezeiasca - pe cale naturala - prin care s-a si creat. Precum n-avem voie sa ucidem sufletul, asa n-avem voie sa distrugem trupul, ci sa lasam legea naturala sa-si urmeze cursul ei dupa plecarea sufletului.

Arderea este actul in care se manifesta cel mai mare dispret al omului pentru ceva. Tocmai de aceea el nu arde nimic, decat doar maracinii. Mai arde lemne ca sa se incalzeasca, potrivit tot unei legi a firii. Deci o ardere cu un folos pozitiv. Dar pentru ce sa arzi trupul omenesc? Trebuie sa-l dispretuim atat de grozav? Sau aduce aceasta un folos intretinerii noastre? Sau este aceasta potrivit cu legea fireasca a vietii?

In arderea trupului se manifesta pur si simplu instinctul pacatos si absurd de a destrama credinta crestina.*Ea arata o totala necredinta in Dumnezeu si in demnitatea omului, facut dupa chipul lui Dumnezeu. Ea descopera un suflet pustiu de orice credinta, gasind in cenusa si in praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Caci actele noastre au si functia de a simboliza credintele noastre. Cine respecta trupul, chiar mort, isi simbolizeaza prin aceasta credinta in vesnicia lui, iar cine lasa sa i se arda trupul arata ca nu crede in nimic." ("Incinerare", Telegraful Roman)

[Dumitru73]

În prealabil postat de AlinB

Sa inteleg datorita faptului ca in Sf. Scriptura nu scrie nimic expres despre fumat, voi la "adunare" aveti "coltul fumatorului" pentru pauzele de rugaciune?

poate au şi ceva iarbă :))

[AlinB]

În prealabil postat de Dumitru73

poate au şi ceva iarbă :))

De ce nu?
Nici despre asta nu scrie nimic contra.
Mai mult, cica sunt studii care ar indica ca in doze moderate are doar efecte pozitive.
Ca si cafeaua, ceaiul, etc.

[Dumitru73]

În prealabil postat de AlinB

De ce nu?
Nici despre asta nu scrie nimic contra.
Mai mult, cica sunt studii care ar indica ca in doze moderate are doar efecte pozitive.
Ca si cafeaua, ceaiul, etc.

în America deja s-a legalizat consumul recreative, în 2 state.
iar consumul medical în mai multe.

[Dumitru73]

În prealabil postat de ixlucian

- despre modurile de inmormantare se vede clar ca nu sunt legi stabilite

nu cred că este nevoie de o lege.
dar am înţeles că este un proiect de lege care spune că înmormântarea poate fi religioasă sau laică.

În prealabil postat de ixlucian

Vad ca iarasi s-a deturnat discutia...
In fine, citatele din Sfanta Scriptura pe care le-a adus cineva sunt destul de irelevante. Bineinteles ca se spune clar ca "din pulbere de pamant ai fost luat si in pulbere de pamant te vei intoarce", dar nu se indica modul in care se va face aceasta.
Deci, ca regula generala:
- oamenii se inhumeaza, adica se pun sau nu in cosciug, iar apoi se introduc intr-o groapa in pamant. Domnul Iisus nu a fost ingropat ci "pus in mormant", chiar daca acela era modul lor de ingropare in cultura evreiasca. Ceea ce nu ne da noua dreptul sa ne facem cripte si cavouri...
- daca noi inca mai avem spatiu pentru ingropare, unii nu dispun de asa ceva... sa nu ii judecam pentru ca apeleaza la aceste metode mai putin crestine [cred ca unul din motivele pentru care crestinii nu apelau la incinerare era similaritatea cu riturile pagane in care se sacrificau oameni pe altar si se incinerau].
- nu cred ca acea comparatie cu oficierea casatoriilor dintre homosexuali este cat de cat pe aproape:
- in Sfanta Scriptura este clar scris ca sodomia/homosexualitatea este un pacat
- despre modurile de inmormantare se vede clar ca nu sunt legi stabilite

<<Un text extraordinar a fost publicat recent pe www.doxologia.ro cu privire la opinia părintelui Dumitru Stăniloae (1903 – 1993) despre incinerare. Citiţi-l pentru că este cu adevărat deosebit! Articolul a fost publicat în anul 1940!>> (Text lamuritor: Ion Coja)

<< „Să te laşi incinerat, când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi deci şi a creştinismului.”
(...)Un fost ministru şi profesor universitar, Trancu-Iaşi, murind, a lăsat să fie incinerat, fiind întovărăşit la crematoriu de numeroşi foşti şi actuali miniştri, de profesori universitari şi de o mare mulţime de intelectuali şi de studenţi. S-au ţinut cu ocazia aceasta cuvântări, scoţându-se în relief personalitatea celui ce avea să fie peste câteva minute mistuit de flăcări, o companie de feciori români, îmbrăcaţi în haina militară pentru o altă misiune, cu mult mai sfântă, a dat onorul.
Câte suflete mai naive, impresionate de asemenea vorbe şi de asemenea cinstiri, nu vor fi rămas cu hotărârea să urmeze şi ele la moarte pilda unei asemenea „personalităţi”? Şi, mai ales, ce vor fi zis în sufletul lor atâţia oameni din popor despre credinţa domnilor noştri şi ce concluzii vor fi tras pentru necesitatea lor de a mai crede?
Să te laşi incinerat, când Biserica osândeşte acest lucru şi când nu-ţi acordă, prin preoţii ei legiuiţi, asistenţa şi rugăciunile ei, echivalează cu o nesocotire a Bisericii şi deci şi a creştinismului.
Nici în Vechiul Testament, nici în cel Nou, nici în istoria creştinismului nu se practică şi deci nu se aprobă incinerarea.Ea nu se conciliază cu consideraţia ce-o dă creştinismul trupului omenesc. Trupul este, în credinţa creştină, chipul sufletului şi este creat de Dumnezeu printr-un act de atenţie deosebită. El nu este o închisoare regretabilă a sufletului, ci organul prin care acesta se manifestă, imprimând asupra lui pecetea caracterului său. Trupul face atât de mult parte din fiinţa omului, încât viaţa veşnică, cea deplină, va fi tot în trupul pe care l-am avut. Trupul acesta omenesc se bucură de atâta cinstire în ochii lui Dumnezeu, încât Fiul Său Şi l-a făcut trup propriu şi stă cu el în vecii vecilor pe tronul dumnezeiesc.
Cum spune Berdiaev undeva, faţa omenească îndeosebi este asemenea unei taine, o minunată fuziune de materie şi spiritualitate. Când priveşti în ochii omului, vezi înţelesuri şi sentimente, nu materie. Trupul este materie transfigurată şi spiritualizată. Spiritul omenesc n-are altă posibilitate de a-şi arăta splendorile sale, puterile creatoare, decât prin trup. Numai prin trup ne îmbogăţim sufletul, chiar cu adevărul şi cu harul dumnezeiesc, şi numai prin trup comunicăm altora ideile şi sentimentele noastre.
Creştinismul nu dispreţuieşte trupul, nu-l schimonoseşte şi nu caută să-l omoare, ci se sileşte să-i descopere adevărata frumuseţe, făcându-l organ al nobleţei spirituale, al harului şi îndumnezeirii.
Cu câtă veneraţie şi duioşie înconjoară cei apropiaţi ai mortului trupul lui! Ce înălţime de suflet transpiră din această intimitate şi curăţenie de simţiri, în care se manifestă şi mai departe legăturile între cel plecat şi cei rămaşi!
S-ar putea obiecta: bine, înţelegem toată valoarea trupului şi toate cinstirile ce i se dau atâta timp cât este sufletul în el Dar după ce este părăsit de suflet, de ce să-i mai dăm vreo consideraţie?
Pentru multe din motivele de ordin mai înalt religios pe care le-am amintit, dar şi pentru următoarele:
Pe faţa celui dispărut rămân imprimate caracterele sufletului şi după ce a murit.Când priveşti la ea, nu poţi să nu ai impresia că cel mort trăieşte, că faţa lui continui să aibă un sens, să exprime un caracter, un ansamblu de sentimente, aceleaşi pe care le-a exprimat cât era viu. Cum să arunc în foc aceste sensuri, cum să ard o faţă care continuă să-mi exprime ceea ce mi-a exprimat o viaţă întreagă? Cum să dau focului o imagine scumpă, un vas în care a palpitat un suflet ce mi-a fost drag şi respectat? Preţuieşti o haină veche, un obiect de care te-ai servit odată tu sau cei apropiaţi; cum să nu preţuieşti trupul care a cuprins tot sufletul şi toată viaţa celui scump?
Nu este mai bine apoi pentru sufletul meu să rămână cu impresia că cel mort a plecat numai, decât să-mi produc pe cale silită senzaţia distrugerii lui? Nu corespunde mai bine credinţei creştine această impresie de plecare a celui răposat, decât senzaţia dură de distrugere?
Când este ars în faţa mea şi mi se dă la urmă un pumn de cenuşă, mi-am produs tocmai această senzaţie de definitivă distrugere, pe când, dacă i-am acoperit faţa cu giulgiul pământului, rămân în adâncurile sufletului cu un sentiment că numai cel mort a plecat într-o altă lume, în care continuă să trăiască, că numai el doarme; doarme în relaţie cu noi, căci cu o faţa interioară este întors spre o altă viaţă mai frumoasă.
Porunca dumnezeiască de a nu ucide are apoi referinţă şi faţă de trup. Nimic din ce este omul n-avem voie să ucidem, ci să lăsăm să sfârşească prin aceeaşi voie dumnezeiască - pe cale naturală - prin care s-a şi creat. Precum n-avem voie să ucidem sufletul, aşa n-avem voie să distrugem trupul, ci să lăsăm legea naturală să-şi urmeze cursul ei după plecarea sufletului.
Arderea este actul în care se manifestă cel mai mare dispreţ al omului pentru ceva. Tocmai de aceea el nu arde nimic, decât doar mărăcinii. Mai arde lemne ca să se încălzească, potrivit tot unei legi a firii. Deci o ardere cu un folos pozitiv. Dar pentru ce să arzi trupul omenesc? Trebuie să-l dispreţuim atât de grozav? Sau aduce aceasta un folos întreţinerii noastre? Sau este aceasta potrivit cu legea firească a vieţii?
În arderea trupului se manifestă pur şi simplu instinctul păcătos şi absurd de a destrăma credinţa creştină. Ea arată o totală necredinţă în Dumnezeu şi în demnitatea omului, făcut după chipul lui Dumnezeu. Ea descoperă un suflet pustiu de orice credinţă, găsind în cenuşă şi în praf simbolul cel mai nimerit al pustiului din el. Căci actele noastre au şi funcţia de a simboliza credinţele noastre. Cine respectă trupul, chiar mort, îşi simbolizează prin aceasta credinţa în veşnicia lui, iar cine lasă să i se ardă trupul arată că nu crede în nimic.
Necredinţa desigur că este o chestiune care interesează Biserica. (...)
A fost şi la căpătâiul lui Trancu-Iaşi, ca la alţi incineraţi, un „preot” care a citit rugăciuni. Noi ştim că acel preot este depus de Sf. Sinod. Iar în baza legilor în vigoare statul trebuie să oprească un preot depus de a parodia slujbele bisericeşti. Este o ocrotire şi un ajutor minim care trebuie acordat Bisericii. Statul recunoaşte manifestarea numai a anumitor culte. Cărui cult aparţine acel „preot”?
Încheind, ne exprimăm credinţa fermă că de aici înainte nu se vor mai întâmpla cazuri ca acestea. (...) Suntem siguri că într-o bună zi, nu prea depărtată, vom citi în Monitorul Oficial decretul de desfiinţare a crematoriului, cuptor de trupuri omeneşti şi loc de sfidare a credinţei româneşti. Cine vrea să se ardă s-o facă acasă la el, cu uşile zăvorâte. Sufletul poporului nostru n-are nevoie de asemenea spectacole.>>
(Fragment din: Pr. Dumitru Stăniloae, „Incinerare”, Telegraful Român, an LXXXVIII, nr. 3, 14 ian. 1940, p.1)
http://www.ioncoja.ro/amestecate/par...ext-lamuritor/